Quot erat demonstrandum

Spunem că definim o funcţie matematică dacă, printr-un procedeu de corespondenţă, facem ca fiecărui element din mulţimea A sa îi corespundă un element din mulţimea B, A şi B fiind două mulţimi nevide. Matematic am scrie: f:A-->B, iar procedeul de corespondenţă ar fi: f(x)=y.

În acest caz, x-ul este elementul-cheie, pentru că în anumite situaţii el devine y, dar în esenţă rămâne x. Împrejurările, situaţia îl constrâng pe acesta să se schimbe, devenind un element al altei mulţimi, de cele mai multe ori diferită de cea din care făcea parte.

Aşa este şi actorul. Considerând că el este elementul-cheie, adică x-ul rezultă că există şi un procedeu de corespondenţă care îl poate transpune în y, adică personajul său. La fel ca la funcţii, împrejurările (spectacolele) îl convertesc pe actor în altă persoană, evident diferită de el sau de altele prezente în viaţa sa cotidiană. Cum x-ul devine y, aşa şi actorul se identifică cu personajul în timpul piesei.

Dacă am asemăna aceste două elemente, x-ul şi y-ul, cu două persoane, am vedea că, de fapt, ei sunt unul şi acelaşi individ, doar că x-ul este văzut prin prisma mulţimii A (de aceea este x), iar y-ul este văzut prin prisma mulţimii B (de aceea este y). La fel se întâmplă şi cu actorul. În timpul spectacolului el este y, adică personajul său, pentru că este văzut prin ochii publicului, în viaţa sa personală el este doar un simplu x, dar în esenţă el este una şi aceaşi persoană.

Toată această acţiune, prefacerea lui x în y în urma procedeului de corespondenţă o realizează funcţia. Ceea ce îl preface pe actor în personaj, în urma diferitelor procedee sau exerciţii, este teatrul.

De aceea personajul nu poate exista independent de actor şi nici actorul independent de personaj.