Acasă

V-aţi gândit vreodată câte sensuri poate ascunde acest cuvânt "acasă"? Câte poveşti se ascund în spatele lui? E locul în care ne dorim să fim atunci când avem impresia că lumea nu ne mai încape, că totul în jur şi-a pierdut sensul, e locul în care poţi să te ascunzi, să visezi, să fii cu cei dragi, să-ţi satisfaci cele mai ciudate fantezii, să te vindeci sau să suferi fără să fii văzut de ceilalţi. Poate fi şi locul din care îţi doreşti să scapi fără a te mai întoarce vreodată. E locul în care, dacă ai noroc, poţi să laşi la o parte toate măştile şi să fii tu însuţi.
 
De-a lungul vieţii cuvântul însuşi îşi schimbă înţelesul. Pentru mine, primul "acasă" a fost un apartament neîncăpător, cu bucătăria minusculă, plină de furnici, în care nu se putea mişca decât un singur om, ceea ce făcea ca toate mesele să fie luate într-una din camere, botezată sufragerie. În acea casă am primit primul puzzle din zece piese cu Albă ca Zăpada la primul Crăciun pe care mi-l aduc aminte, acolo s-a născut soră-mea şi de acolo ne-am mutat mult prea devreme pentru a fi legată în vreun fel mai profund de acel loc. Cu adevărat "acasă" a devenit locul în care ne-am mutat, locul pe care în somn, când visez, încă îl identific ca fiind acasă. Blocul în care ne-am mutat a fost, cel puţin pentru o vreme, singurul bloc locuit din tot cartierul. Era în perioada în care micile oraşe rămâneau fără case, acestea fiind înlocuite de blocurile cu care suntem obişnuiţi astăzi. O parte dintre cei care s-au mutat acolo duceau cu ei nostalgia după casa cu grădină pe care o pierduseră. Aşa că au recuperat o parte din vechiul lor acasă plantând în faţa blocului cireşi, caişi şi un nuc care rezistă şi astăzi. Au construit din propriile lor materiale câteva bănci, au adus pământ şi au plantat flori, transformând o zonă searbădă şi demolată într-un loc bun de trăit şi locuit. Cât despre apartamentul acela, încă îi mai simt mirosul după atâţia ani, îmi amintesc camerele şi culorile diferite ale pereţilor, alese în funcţie de mofturile şi ideile noastre, îmi amintesc încă soarele care intra printre storurile camerei mele, trosnetul lemnelor în soba construită ilegal în blocul comunist, zgomotul făcut în fiecare dimineaţă de maşina de lapte care trecea prin faţa blocului. De locul acela sunt legate zeci de poveşti şi experienţe. Este locul în care m-am trezit ani de zile în râsul părinţilor mei care ne pregăteau masa, e locul vechiului pick-up care mi-a spus sute de poveşti, e locul în care am avut prima bibliotecă din viaţa mea construită raft cu raft împreună cu tatăl meu. Acolo mi-am trăit toate spaimele copilăriei, frica de ora de franceză, primele poveşti de dragoste, bucuria de a fi aflat că am intrat la facultate, dar şi durerea de a afla ce înseamnă să-ţi pierzi unul dintre părinţi. Este locul în care am învăţat lecţii importante, cum ar fi să nu judec oamenii după aparenţe. Ţin minte că am învăţat această lecţie într-o duminică şi într-un mod pe care nu-l voi putea uita vreodată. Joaca ne-a fost întreruptă în acea zi de trecerea pe stradă a unui om nu foarte bătrân care se legăna părând beat. Era un lucru deosebit în zilele acelea să vezi în jurul prânzului o persoană beată pe strada. O parte dintre părinţi îşi manifestau deja dezaprobarea când brusc omul s-a prăbuşit pe caldarâm. Tatăl meu a fost singurul care a reacţionat, înţelegând prin nu ştiu ce mecanism că omul nu este beat ci pur şi simplu are un atac de cord. A încercat să facă tot ce i-a stat în putere, dar omul i-a murit în braţe. Ţin minte şi acum familia care l-a căutat după aceea pe tatăl meu pentru a-i mulţumi pentru că a fost acolo şi nu l-a lăsat să moară fără să încerce să-l ajute şi fără să-i aprindă creştineşte o lumânare. A fost una dintre multele lecţii primite de la tatăl meu.
 
Acolo este şi locul în care mi-am dat seama că "acasă" nu este la fel pentru toată lumea. Că "acasă" poate însemna locul din care fugi la două noaptea pentru a caută refugiul în altă parte aşa cum făcea una dintre vecinele noastre împreună cu copiii. Întâmplarea a făcut ca acest "acasă" al meu să fie şi refugiul pentru acea femeie maltratată de soţ. Atunci "acasă" devenea un loc misterios, în care se vorbea în şoaptă, în care sufrageria devenea a altora, în care vedeam hainele mamei purtate de o altă femeie şi pe tata pierzându-şi umorul de fiecare zi. Pentru puştoaica de o seamă cu mine care locuia în apartamentul de sub noi "acasă" era locul în care un tată incapabil să se împace cu faptul că fiica sa se transforma în femeie o lega de calorifer pentru a nu putea ieşi cu prietenii. "Acasă" a fost locul în care, după ce a plecat, nu şi-a mai dorit să revină vreodată.
 
Nu am înţeles atunci cât de important era acel "acasă" al meu. Nu înţelegeam de ce toţi prietenii care veneau în vizită spuneau că şi-ar dori ca şi la ei acasă să fie la fel. Mi se părea ciudat pentru că nu era nimic luxos în casa aceea în care fiecare cameră îşi avea propria bibliotecă, în care nu existau dulapuri sau sertare interzise, în care covoarele persane lipseau cu desăvârşire şi singurele obiecte mai de preţ erau câteva tablouri moştenite de la bunici. Că locul acela în care uşa nu se închidea niciodată cu cheia juca rolul de centru al universului. Că era o oază de normalitate, de bucurie şi că eram norocoasă că e al meu. Odată cu trecerea anilor, când "acasă" a început să se confunde cu apartamentele închiriate în care am locuit, înţelesul mai profund al cuvântului a început să se piardă. "Acasă" a devenit locul în care nu erai aproape niciodată singur, în care puteai să te trezeşti cu proprietarul peste tine la orice oră, locul în care vecinii mai în vârstă se uitau urât la tine fără vreun motiv clar definit. Recunosc că am avut parte şi în aceste surogate de "acasă" de experienţe plăcute şi mai puţin plăcute, unele dintre ele chiar memorabile. Am cunoscut oameni care mi-au devenit prieteni, fiecare cu poveşti interesante, am înţeles că mai este cale lungă până când chiriaşii şi proprietarii vor şti să se respecte reciproc, am trăit acut sentimentul de om fără rădăcini. Pentru a îl atenua am căutat ca în fiecare dintre aceste locuri să recreez măcar o fărâmă din acel "acasă". Am văruit pereţii caselor de împrumut, mi-am reaşezat de fiecare dată cărţile, am încercat să dau căldură, culoare si personalitate fiecărui colţişor. Uneori am reuşit alteori mai puţin. Mi-am dat seama că am reuşit atunci când, de exemplu, proprietara a încercat, la plecarea mea, să reproducă exact modul în care amenajasem locuinţa respectivă.
 
Mă întorc foarte rar în oraşul în care se află acel "acasă". Acum locul respectiv aparţine altcuiva. Uneori mi-aş dori să pot bate la acea uşă şi să-i rog să mă lase să-l văd. Dar ştiu că ar fi inutil pentru că acel loc mai există acum doar în mintea şi în inima mea. Ce pot face este să încerc ca în locul în care mă aflu acum şi pe care îl numesc "acasă" să aduc măcar o fărâmă din farmecul şi vraja celuilalt.