Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Actor mare nu te face publicul, te face breasla


Adina Scorţescu, un interviu cu Vlad Ivanov

05.07.2013
Ziarul Metropolis, aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La 43 de ani, Vlad Ivanov e liniştit; vorbeşte despre conştiinţa propriei valori, despre plăcerea nebună de a juca şi despre ce înseamnă un public talentat. Deşi a devenit faimos după rolul din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, abia în urmă cu trei ani şi-a dat demisia de la Teatrul Naţional Bucureşti. Acum se bucură de statutul de liber-profesionist, joacă în ţară şi în străinătate. Cel mai recent film al său este Poziţia copilului. La teatru, îl puteţi vedea în Ivanov (la Bulandra), Un duel (la TNB) şi Lautrec la bordel (la Metropolis).
 
Fără sfaturi!
Mă tot întreabă lumea în interviuri "Ce sfaturi le daţi tinerilor actori?". Ce sfaturi să le dau, când eu pentru mine nu ştiu ce să fac! E atât de schimbătoare meseria asta; şi de asta e şi frumoasă. Dar îţi trebuie multă răbdare şi răbdarea asta o capeţi cu timpul. Ţi-o dă propria ta valoare. Dacă ştii că valoarea asta e câştigată prin propria ta muncă, prin talent, nu te sperie aşteptarea asta.
 
"E bine să te opreşti"
Dar şi aşteptarea asta trebuie să ţi-o faci frumoasă. Nu trebuie să stai ca Ana lui Manole sau ca Vitoria Lipan. Să începi să te căinezi, să-ţi plângi de milă. Trebuie să-ţi găseşti ceva de făcut între timp. Poţi să faci teatru, poţi să ai alte proiecte, de alt gen - să-ţi construieşti un one-man show, să-ţi descoperi pasiuni, lucruri care să te hrănească. Meseria asta ar putea avea o constanţă, la un moment dat, dar nu e ca o muncă de birou - ştii că tre' să fii la 8 acolo şi la 4 după-amiaza ai plecat. Asta e o muncă extrem de sinuoasă, cu pauze mai mari sau mai mici. Iar eu cred că e bine să ai şi pauze. Dacă lucrezi la foc automat, ajungi să te goleşti foarte tare şi să nu mai ai energie pentru tine, să poţi să faci mai mult. Şi e bine să te opreşti la un moment dat.
 
Cum îţi plăteşti întreţinerea
E important să ai o lejeritate materială, ca în perioadele de pauză să stai liniştit, să nu te gândeşti "Aoleu, nu mai am bani, trebuie să mai fac un proiect ca să pot să-mi plătesc întreţinerea". Dar e foarte greu să ajungi la lejeritatea asta, pentru că ajungi la ea doar făcând proiecte. Şi faci proiecte în clipa când eşti cunoscut şi cerut pe piaţă.
Actor mare nu te face publicul, te face breasla. Adică cei de lângă tine, cei cu care lucrezi. E normal să fie aşa. Trebuie să fii şi inteligent în meseria asta. Nu poţi să fii un tâmpit şi un actor foarte mare. Nu cred chestia asta. Pentru că îţi dai seama când eşti valoros. Şi ajungi să-ţi protejezi lucrul ăsta, să te bucuri de el, să-l armonizezi cu fiinţa ta. Nu vine unul şi-ţi spune "Ce actor mare eşti!", iar tu "Aaa, serios? Uite, nu ştiam!".
 
Maşiniştii, cei mai exigenţi spectatori
Cu cât stai mai des şi mai aproape de oameni valoroşi, lucrul ăsta se ia, dacă eşti material bun. Asta e o altă parte foarte frumoasă a meseriei - să vezi foarte mult, ca să poţi să te îmbogăţeşti. Lucrurile astea nu ai cum să le înveţi în şcoală: cum face omul ăla de are carismă şi electrizează sala, cum nu mişcă unul în sală când vorbeşte el. Trebuie să le vezi pe scenă. E o vorbă în teatru: "Dacă la repetiţii, la arlechin (n.red. culisa din lateralele scenei), stau maşiniştii, înseamnă că e bine. Dacă pleacă şi-şi văd de treabă, înseamnă că ceva nu e în regulă". Asta spun marii actori. Pentru că maşinistul e omul care e cel mai apropiat de teatru. El stă tot timpul acolo, în scenă, a devenit o rutină pentru el. Şi din rutina asta îl scoate numai ceva remarcabil.

Drumul către sens
Mi-a spus odată un regizor tehnic al Teatrului Naţional, Pompiliu Rădulescu ("nenea Pompi" îi spuneam cu toţii), după ce a văzut un actor vorbind: "Vlad, omul ăsta a citit foarte multe cărţi, după cum îl aud eu aşa, dar n-a învăţat rezumatul". Poţi să citeşti enorm, dar - dacă nu pătrunzi înţelesul acelor vorbe, dacă nu pătrunzi înţelesul acelui rol - poţi să ai un portofoliu de sute de roluri jucate şi practic niciunul să nu rămână în conştiinţa spectatorului sau a colegilor tăi ca fiind un rol mare.
 
Respect pentru un mare critic de teatru
Criticii de teatru, cei buni, împletesc partea "de teren", mersul la teatru cu partea de teatrologie. Sunt unii - foarte puţini, ce-i drept - care vin la repetiţii încă de la lectură şi văd cum creşte spectacolul, văd cum actorul descoperă rolul şi cum începe "să pună haine pe el". Da, părerea unui astfel de critic contează pentru mine. În rest, celelalte păreri, nu ştiu cât de mult pot schimba sau educa publicul. Înainte era un critic foarte mare, Valentin Silvestru; şi dacă scria ceva despre tine, era ca un fel de biblie, cum sunt acum în film Hollywood Reporter sau Variety. Dacă scria bine despre tine, era clar că ai făcut un rol extraordinar.

"Rolul nu se opreşte aici"
Niciodată, în teatru, rolul nu se sfârşeşte. E ca tehnica cojilor de ceapă: mai dai o coajă jos, mai dai încă o coajă, până ajungi la miez. Ajungi în două luni de repetiţii (atât s-a repetat la Ivanov), să îl aduci într-o anumită formă. Şi ai premiera cu el. Dar rolul nu se opreşte aici. Pentru că începi să joci, să vezi reacţia sălii.

Talentul publicului
Există public talentat şi public mai puţin talentat. Publicul talentat e cel care merge cu actorul, cu piesa. Nu e cel care, atunci când cade cortina, începe să aplaude, între acte. Sau dacă actorul ţine o tiradă sau un monolog - pac! Imediat aplauze. Nu trebuie să aplauzi tot timpul la teatru, trebuie să ţi se întâmple ceva.

Minciuna care ne uneşte
Ăsta e lucrul cel mai important pentru care vii la teatru - să ţi se întâmple ceva. Cu toţii ştim că e o minciună. Eu ştiu că mă fac că-l joc pe Hamlet şi el ştie că e Vlad Ivanov care-l joacă pe Hamlet. Dacă noi nu am şti lucrul ăsta, dacă spectatorul crede că eu sunt Hamlet, şi eu la fel, ne-am lua de mână dup-aia şi ne-am duce la Spitalul 9, direct. Dar tocmai minciuna asta frumoasă ne uneşte.

Mediocritatea din sistemul bugetar
Un actor valoros trebuie, mai devreme sau mai târziu, să aibă libertatea să aleagă rolurile în care joacă, distribuţia în care intră, regizorii cu care lucrează. Pentru că lucrurile astea trei te fac să fii valoros. Nu poţi să joci într-un spectacol, să fii tu foarte bun şi restul să fie mediocri. Ăla nu care cum să fie un spectacol bun. Din păcate la noi încă nu există un sistem care să cultive valoarea autentică. Există un sistem bugetar, care înglobează atât valoarea, cât şi nonvaloarea. Şi nu e corect.
Profesia asta ţine de o vocaţie pe care o ai sau n-o ai. Spunea Dem Rădulescu: "Dragă, la noi studentul vine privighetoare. Eu nu fac decât să îi aranjez penele". Omul trebuie să vină cu talent, Facultatea de Teatru nu e o şcoală care te întalentează.

Umilinţa meseriei
Se poate să ai un succes foarte mare o perioadă de vreme şi, neobişnuit cu aerul rarefiat al succesului, să te ia valul, să zici "Sunt bun, nu mai trebuie să fac nimic". E cea mai mare greşeală suficienţa asta. Trebuie tot timpul s-o iei de la capăt, cu fiecare rol. Nu vii "Gata, sunt cel mai tare, l-am jucat pe Ivanov, ce mai joc acuma?!". Trebuie să ai o anumită umilinţă în meseria asta, să ştii că lumea nu începe şi nu se sfârşeşte cu tine.

"E ca în dragoste sau în prietenie"
Nu e nicio jenă să te duci la castinguri. E o meserie în care toată viaţa te duci la castinguri. Chiar şi actorii mari se duc la castinguri. Sigur că regizorul te ştie, dar el vrea să stabilească o relaţie umană cu tine, vrea să vadă cine eşti tu. Nu contează că eşti un actor foarte mare, dacă eşti pe altă lungime de undă cu regizorul şi el nu-ţi poate comunica viu nişte lucruri şi tu să le primeşti la fel de viu. E ca în dragoste sau în prietenie. Trebuie să existe o legătură de asta pe platou.
 
"Azi am jucat cu pasiune cam 15%"
Trebuie să ai o plăcere nebună să îi spui publicului ceva, să-i arăţi. De fapt asta este esenţa teatrului: să am bucuria jocului, cum o avem când suntem copii. Cred atât de tare în mătura aia că e cal, încât, dacă vine cineva şi-mi spune că nu e cal, mă uit la el cu tristeţea că el nu înţelege şi nu vede că e cal. Poţi să rezişti în meseria asta dacă ai talent, dacă munceşti şi dacă ai această pasiune tot timpul, nu azi da şi mâine nu. Nu poţi să zici "azi am jucat cu pasiune cam 15%". Nu merge, e ca şi cum ţi-ai iubi copilul azi o treime, mâine mai mult, că ai mai mult timp liber, poimâine şi mai mult, că ai câştigat la loz în plic. Nu prea merge. Ori iubeşti, ori nu iubeşti. Nu merge cu jumătăţi de măsură.
Sanda Manu spunea: "Dragilor, meseria asta e meserie de prinţ". Adică nu poţi să ai satisfacţii mari în roluri în care duci tava. "Mai doriţi o cafea?" Şi să zici, "Maaamă, mi-a produs o bucurie fantastică". N-ai cum. Trebuie să joci regi, prinţi, roluri cărnoase, în care să te zbaţi, să te lupţi, să râzi, să plângi. Alea sunt rolurile care-ţi dau bucuria jocului.
 
"Practic, umblam cu statuia după noi"
Am avut vreo două proiecte în afară, pe teatru. Unul foarte drag mie, împreună cu Maia Morgenstern - Lysistrata de Aristofan, în regia lui Michael Cacoyannis, regizorul filmului Zorba Grecul. Acolo am întâlnit un om la 80 şi ceva de ani, cu o bucurie de a trăi... lucram 8-10 ore încontinuu, cu o singură pauză de masă, şi după ce terminam repetiţiile spunea "Gata pe astăzi, copii. Hai să mâncăm". Ne ducea în tavernele din Plaka şi din Monastiraki - zona turistică a Atenei - şi, când intra în tavernă, lumea rămânea mută. Patronul tavernei îi pupa mâna, îl punea la masă şi totul era din partea casei. Era o cinste imensă că intră Michael Cacoyannis acolo. Practic umblam cu statuia după noi; era un monument. Bucuria asta am mai avut-o şi când am lucrat aici, cu Andrei Şerban. (Vorbesc de profesionalism şi de dăruire.) Din păcate nu mi s-a întâmplat de foarte multe ori lucrul ăsta...
Sistemul de la ei (n. red. din Occident), care nu e un sistem bugetar, nu le permite să-şi bată joc de un proiect. E un producător care dă nişte bani şi vrea să ştie foarte clar unde se duc banii ăia. La noi, pentru că e sistemul care este, lumea zice "Aah, stai mă, că merge şi aşa. Dar nu putem să-l luăm pe ăla, că e mai scump. Ia vezi, cine mai este? Eeh, ia-l pe ăla...". Şi lucrurile vin în zona mioritică. Se poate şi aşa, sigur. Dar nu mai este acelaşi rezultat.
 
Distanţe profesionale
Niciodată nu am avut o relaţie extrem de prietenoasă cu un regizor. Tot timpul am ţinut o anumită distanţă. Şi aşa mi se pare corect. Vreau ca întâlnirile să însemne o întâlnire mare la nivel profesional. Dacă există şi la nivel emoţional, la nivel uman, cu atât mai bine. Când intri prea tare în intimitatea unei regizor şi el în intimitatea unui actor, rişti să descoperi nişte lucruri care nu-ţi plac şi după aceea să nu mai ştii cum să jonglezi cu ele.
Îmi spunea cineva că ultima amprentă pe care o pui asupra rolului este chiar caracterul tău. Poţi să joci şi Făt-Frumos din lacrimă, eu văd că eşti un om rău. E adevărat.
 
Inteligenţa impresarului
Trebuie să-ţi alegi un impresar care să reprezinte nu doar un contabil pentru tine, ci şi un manager al carierei tale artistice. Impresarul, în afară de a-ţi negocia suma pe ziua de filmare sau pe proiect, este cel care te sfătuieşte dacă să intri într-un proiect sau nu. "Dacă intri, s-ar putea să fie rău pentru ce ai făcut până acum" sau, dimpotrivă, "Intră pe bani mai puţini pentru că filmul o să aibă un impact foarte mare". El e cel care miroase foarte bine piaţa. E o cu totul altă meserie.
 
"Cât vrei pe ziua de filmare?"
Sunt foarte fericit să am impresar acum, pentru că m-a degrevat de foarte multe probleme. Uram pur şi simplu când mă sunau regizorii şi mă întrebau "Cât vrei pe ziua de filmare?". Şi începea o negociere de aia... mi-era şi ruşine, era ultimul lucru pe care voiam să-l fac. L-am făcut o vreme, a trebuit să învăţ şi lucrul ăsta. Dar acum sunt fericit; când începe discuţia asta, zic "O secundă, vă dau mailul şi telefonul agentului meu, el vă va pune la punct cu toate aceste detalii". E bine să păstrezi o relaţie artistică cu regizorul. Partea din spate, aia materială, aia mai puţin frumoasă - e cineva care o face, contra unei modeste sume de 10% din onorariul meu.
Este fantastic să poţi alege! E nemaipomenit, simţi că eşti într-adevăr propriul tău stăpân. Dar eu am şi muncit pentru lucrul ăsta. La 41 de ani mi-am dat demisia din Teatrul Naţional - e juma' de viaţă, ca să spun aşa.
 
Un leu sau doi în buzunar
În fiecare din noi există un licăr de speranţă. Dacă tu eşti conştient de propria ta valoare, că valoarea asta a venit în urma talentului şi a muncii pe care ai făcut-o pentru a-ţi înnobila talentul, capeţi liniştea asta. Şi mie mi s-a întâmplat să am săptămâni întregi când aveam un leu sau poate doi în buzunar, dar şi asta face parte din viaţă, nu? E frumos s-o iei şi aşa. (Am foarte mulţi prieteni care mă invită la masă, aşa că a fost o perioadă destul de OK.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer