Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Nimeni nu compune pentru sertar


Horaţiu Damian, un interviu cu Adrian Enescu

12.07.2013
Agerkult, iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Compozitorul reprezenta pentru mine o nebuloasă: ştii că există, pentru că specialiştii ţi-o certifică. Dar vine şi momentul îndoielii, când te întrebi: oare chiar există? Şi dacă răspunsul e afirmativ, de unde să-l scoţi? Muzica, ea exista. Atâta câtă era accesibilă o ascultam, vrăjit, predispus la fantasmări. Dar nu reuşeam să dau trup noţiunii de Adrian Enescu, artistul rămânea ceva abstract, în afara lumii acesteia, după chipul şi asemănarea compoziţiilor sale. TIFF-ul 2013 ni l-a adus la Cluj în carne şi oase. Aşa că nu am pierdut ocazia şi i-am luat interviul de mai jos. Am descoperit un interlocutor deschis, afabil, care ar merita o monografie, chit că ea s-ar întinde în câteva tomuri. Pot spune un lucru: muzica lui Adrian Enescu vine dintr-o altă lume. Şi, în mod cert, aceea e mai bună decât cea în care trăim noi.


Horaţiu Damian: Care film v-a oferit cea mai mare satisfacţie?
Adrian Enescu: Nu pot spune că există doar unul. Filmele pe care le-am făcut cu Dan Piţa şi Mircea Veroiu m-au ajutat să împlinesc acea fuziune muzică-film care constituie, pentru mine, forma ideală a colaborării între compozitor şi regizor.

H.D.: Ce film v-a dezamăgit?
A.E.: Au fost mai multe. Nu cred că prezintă interes să le nominalizez. Cu ele se întâmpla mereu acelaşi lucru: ceea ce eu propuneam, toate mărgelele pe care le înşiram pe fir, tot efortul de a compune şi a justifica momentele muzicale, nu mai regăseam când vedeam filmul după mixajul final. Se schimbau poziţiile muzicii, schimbându-se în acest fel optica asupra poveştii şi caracterul personajelor. Intervenea o discrepanţă între viziunea mea, între ceea ce imaginasem şi urmărisem eu, şi rezultatul final. Vedeam imagini înecate într-o baie de muzică fără rost, fără justificare. Sau muzici colaterale, fără nici o funcţie, dar care, întâmplător, plăceau prea mult regizorului.

H.D.: Când începe rolul compozitorului?
A.E.: Meseria de a scrie muzică de film presupune ca regizorul şi compozitorul să înceapă efortul comun încă dinainte de pornirea filmărilor. Numai că industria filmului îşi are alte legităţi. Ce se întâmplă în ultimii 20 de ani: compozitorul a ajuns un personaj angajat de producător şi de sound designer. Totul pleacă de la bani. Îţi spune producătorul: avem X dolari. Din aceia trebuie plătiţi compozitorul, dar şi orchestra care va interpreta muzica scrisă de acesta. Cine mai trebuie plătiţi? Studioul, inginerul de sunet, dirijorul. E un deviz care începe să se ridice la anumite sume. Şi atunci sound designer-ul vine la tine, compozitor, şi-ţi spune: Domnule, am nevoie de o temă de 3 minute, de dragoste, un suspence tot de 3 minute, o temă pentru o urmărire cu maşini...

H.D.: Compusă aşa, orbeşte?
A.E.: Da. Îţi spune: vreau o combinaţie de muzică electronică, cu maxim 30 de instrumentişti, că nu pot să-mi permit mai mulţi. Muzica se imprimă în studio, multicanal: flautul separat, viorile separat şi tot aşa. Sound designer-ul se alege cu nişte cărămizi, cu care poate jongla. Ia pistele sonore şi începe să le combine. Şi aşa, din 10 minute scrise de mine el poate scoate şi o oră de muzică. Iar compozitorul nu mai e compozitor, ci doar un inventator de o temă, sau două, sau trei, cât e plătit.
Sigur, există filme cu devize mari, şi acolo se discută altfel. De exemplu, la un compozitor ca Hans Zimmer, doar producţia muzicii costă de la jumătate de milion de dolari în sus. În cazul lui James Horner, cu muzica scrisă pentru Titanic (1997, regia James Cameron) doar orchestra şi imprimările în studio au costat 500.000 de dolari. E foarte adevărat că într-o săptămână filmul şi-a recuperat banii.

H.D.: Să vă dau un caz: coloana sonoră pe care aţi compus-o la Tănase Scatiu (1976, regia Dan Piţa). Acolo, stilul muzicii se schimbă pe distanţa a câtorva măsuri: de la electronic, la clasic, la influenţa balcanică...
A.E.: Acolo nu există nimic electronic. Pare doar electronic.

H.D.: Cum aşa?
A.E.: Se simte electronic din cauza înregistrării proaste. Acolo e numai o orchestră de cameră cu 17-18 oameni. La care am adăugat nişte instrumente populare, un caval şi o citeră. Iar fuziunea am urmărit-o dintotdeauna, eram înnebunit să ajung la ea. Tot drumul meu de creator numai din asta a constat, din căutarea fuziunii. Ceea ce îmi doresc cel mai mult este să scriu o Misă, combinând toate culturile de pe glob. Textul ar fi cel latin, dar suportul muzical l-ar furniza aceste culturi diferite, în fuziune. E un proiect pe care trebuie neapărat să-l duc la capăt. Vreau să găsesc oameni, să-i strâng laolaltă.

H.D.: Ce v-a orientat spre muzica electronică?
A.E.: Ascultam anumite muzici, pe urmă, cât eram în facultate am văzut prima expoziţie a unor americani, la Bucureşti. Pe lângă multe alte exponate, au venit şi cu instrumente electronice. Mi-a plăcut, m-a incitat. Contactul cu lumea filmului s-a realizat din facultate. Lucram mult cu Piţa, cu Veroiu, încă de când eram toţi trei studenţi. Făceam probe, experienţe cu sunete, cu imagini...

H.D.: Dacă ar fi să comparaţi perioada dinainte de '89...
A.E.: Nu vreau s-o fac. Nu-mi face plăcere să-mi aduc aminte de ea. Nu mă interesează să discut perioada dinainte. Pentru mine ea s-a încheiat atunci, e o poartă închisă. Am trăit atunci, aşa se făceau lucrurile, atunci, cu furcile caudine respective. Care există şi azi, şi nu vorbesc numai de cenzura economică. Punct.

H.D.: Detectez o uşoară nemulţumire pentru felul în care e tratată muzica de film azi...
A.E.: De unde ai scos-o pe asta? Nu, fiecare are dreptul să facă aşa cum crede de cuviinţă. A, că în filmul românesc nu mai e la modă să foloseşti muzica? Pe glob se fac vreo 4.000 de filme anual. Din acestea 98% au muzică. Deci, cine e câştigător? Cine e în afara tendinţelor? Sunt lucruri pe care numai muzica le poate comunica.

H.D.: A existat o politică de a nu edita muzica de film, la Electrecord şi după aceea?
A.E.: Nu i-a interesat. Nu am putut înţelege niciodată de ce nu s-a scos nici un disc cu muzică de film. Le spuneam: OK, nu vreţi să scoateţi un compozitor, scoateţi un disc cu cinci compozitori. Nimic. Pentru ei muzica de film nu exista. Iar azi, ca să scoţi un disc de calitate, ajungi să te loveşti tot de problema banilor. Pentru că azi intri în competiţie cu sound-ul filmelor de Hollywood, unde 5+1 (sunet surround, Dolby 5+1- n.rep.) e minimul în ce priveşte calitatea. Azi nici nu ştiu cum ar mai putea fi scoase asemenea albume, pentru că multe benzi originale nu mai există. Ele se păstrau într-o cameră frigorifică excepţională, care exista la studiourile Buftea, o cameră imensă, cât jumătate din strada asta. Acolo se păstrau benzile sonore, ca şi filmele, cu toate componentele. După ce complexul a trecut la MediaPro, aveau nevoie de spaţiul acela. Nu a venit nimeni de la Asociaţia Cineaştilor să recupereze materialele. Aşa că noii proprietari au aruncat de-a valma benzile, partiturile, rolele, scenariile. Nu i-a întrebat nimeni de sănătate când făceau asta. S-au aruncat decoruri, scenografie, costume. Tot ce s-a achiziţionat, de la fostele mari familii, când au ajuns la ananghie, după 1948: argintărie, mobilier, nu mai e nici urmă de ele. Nu se ştie unde au ajuns. Se recuperaseră de la Palatul Regal rochii, uniforme. Nu a mai rămas nimic!

H.D.: Dar Dvs. aţi recuperat ceea ce aţi scris? Mai aveţi partiturile care să permită reconstituirea unor muzici?
A.E.: Când făceam muzică simfonică sau electronică, o făceam în studioul meu, acasă. Partiturile respective le am. Însă marea majoritate s-a pierdut.

H.D.: Vinil sau CD?
A.E.: De fapt, ar trebui să vorbim despre analog sau digital. În anul 2013 înregistrările se fac analog, iar prelucrările şi masterizările digital. Care digital a ajuns la nişte performanţe incredibile.
Aşa că nu am nostalgii...

H.D.: E necesară fizica şi electronica pentru a face muzică?
A.E.: Categoric. Jumătate din muzică e artă şi jumătate e tehnică. Matematică. Ce înseamnă muzica? Începi de la două sunete, pe care le dezvolţi. Şi cum le dezvolţi? După nişte principii, învăţate. Există, ca în orice profesie, o parte de pasiune şi una de meserie. Ultima te învaţă nişte lucruri. Pot să am o pasiune oricât de mare dacă nu pot să clădesc nimic, că îmi cade acoperişul în cap. Marii compozitori ai lumii, ai să vezi, îi numeri pe degete pe cei care rezistă în timp. Sunt cei care au găsit formula perfectă, au găsit soluţia ecuaţiei, au elucidat necunoscutele ei. Îţi dai seama de când fiinţează muzica asta? De şapte mii de ani. Câţi oameni au fost obsedaţi de ea, cîţi au compus? Unde sunt tonele de muzică adunate de atunci? Compozitori, formaţii de rock, au rămas în memoria colectivă prin câte o piesă, prin câte o compoziţie. Compozitorii din secolul al XI-lea au compus muzică. Multă. Ce s-a transmis până la noi, ce a rezistat timpului? Câte o culegere, câte o piesă. Atât.

H.D.: Regizorul preferat?
A.E. Fără îndoială, Dan Piţa. El îmi povestea scenariul înainte de începerea filmărilor. Eu veneam cu propuneri muzicale, prin care încercam să rezolv nişte probleme ale scenariului. Iar el pleca acasă cu muzica, o asculta, o ducea la filmare, o folosea pentru a induce o anumită stare în timpul filmării. Apoi revenea, discutam, refăceam. Doar cu el şi cu Mircea Veroiu am putut colabora astfel.

H.D.: Aveţi piese de sertar?
A.E.: Nu. Pentru că, hai să fim serioşi, nimeni nu compune pentru sertar. Doar dacă trăieşte în vîrful muntelui. Câţi scriitori cu literatură de sertar cunoşti?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Portret Adrian Enescu


0 comentarii

Spacer Spacer