Toţi cântăm menuete - cine ştie însă paşii acestui dans?

Interviu cu muzicologul Elena Şorban, despre Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc, 2013.


Radu Rădescu: Stimată doamnă Elena Şorban, de ani buni sunteţi prezentă la Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc, în calitate de muzicolog şi critic muzical. După fiecare ediţie, citesc cu mare interes cronicile pe care Dumneavoastră le scrieţi pe www.cimec.ro. Ediţia 2013 tocmai s-a încheiat şi aş vrea să vă rog să îmi împărtăşiţi impresiile Dumneavoastră "la cald". Cum consideraţi că se plasează acest festival în contextul manifestărilor europene de gen?
Elena Şorban: Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc este o raritate pe plan mondial din două puncte de vedere: accesul gratuit al publicului la toate manifestările artistice şi asocierea cu organizarea cursurilor de vară de profil. Alături de aceste aspecte, este unul dintre cele mai longevive festivaluri, datând din 1980. Şi, mai ales, are invitaţi de mare calitate artistică.


R.R.: Dar să o luăm cu începutul. Încă înaintea zilelor de concerte (11-14 iulie 2013) a demarat a şasea ediţie a Universităţii de Vară de Muzică Veche: cursuri de instrumente istorice, dar şi de dans de epocă sau pentru ansambluri de muzică veche. Spuneţi-mi, vă rog, de ce un tânăr învăţăcel cu preocupări în domeniul culturii epocilor trecute ar trebui să se înscrie la aceste cursuri.
E.Ş.: Învăţământul nostru muzical este limitat la studiul perioadei cuprinse aproximativ între 1720-1950. Culturile muzicale mai vechi au caracteristici comune, între care cele mai importante sunt legăturile cu dansul şi literatura, respectiv libertatea improvizatorică. În învăţământul muzical standard, elevii şi studenţii sunt reduşi la a citi muzica, în loc de a o recrea. Altă deficienţă: metrul muzical este aplicat după măsurători mecanice - ca şi cum ar trebui să desenezi Gioconda pe o foaie cu pătrăţele. Mai ales, muzica epocilor vechi fiind dans, cântec, recitare, declamaţie, retorică, expresie, teatru, joc - cu sunete, cuvinte, mişcări, ar trebui ca interpreţii ei să aibă un orizont lărgit. Muzicienii sunt chemaţi să iasă din tiparele clasice, cvadrate, să parcurgă sursele teoretice şi estetice ale epocilor de dinainte de 1750 şi, pe baza acestora, să reinventeze discursul muzical. Nu neapărat pe instrumente de epocă - sugestiile stilistice se pot realiza şi pe instrumentele aşa-numitei "practici comune" (pe pianul, instrumentele de coarde şi de suflat păstrate în uz de prin 1850 încoace), este vorba însă de subtilităţi de articulare, de agogică şi de dinamică specifice perioadei de dinainte de filozofia iluministă şi de pozitivismul ştiinţific-mecanicist. Pars pro toto: toţi cântăm menuete - cine ştie însă paşii acestui dans?

R.R.: Universitatea de Vară de Muzică Veche include şi o serie de conferinţe pe teme de profil. Ce v-a atras atenţia în mod special dintre expunerile din 2013?


E.Ş.: Sursele documentare ale trecutului muzical autohton sunt total ignorate de învăţământul de specialitate. De parcă Hronicul muzicii româneşti de Octavian Lazăr Cosma sau seria de Izvoare ale muzicii româneşti - monumentale realizări muzicologic-editoriale din anii 1970-1980 - nu ar exista. Cercetarea documentelor de cultură muzicală autohtonă se face numai în cadrul unor asumări personale extrem de dificile în condiţiile în care ele consumă investiţii de timp şi bani din resurse personale, fiind efectuate pe lângă obligaţiile profesionale curente. În aceste condiţii, am apreciat în mod deosebit, la această ediţie, cercetarea realizată de Maria Szabó, profesoară la Cluj, membră a reputatului ansamblu Flauto Dolce, care şi-a expus cercetările (parţiale încă) asupra repertoriului european prezent în aşa-numitul Manuscris de la Sfântu Gheorghe (Covasna), de dinainte de 1757. Piesele notate acolo atestă un nivel profesionist de asimilare regională a repertoriului european, la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar pentru ca astăzi ele să fie identificate (fiind notate, majoritar, fără indicarea autorului) sunt necesare demersuri vaste şi laborioase, pe mii de alte piese din surse europene.

R.R.: Una din noutăţile aduse de ediţia 2013 a fost încercarea de a scoate muzica veche în stradă, pentru publicul larg. Au existat concerte într-o piaţă centrală a oraşului, în faţa unui magazin sau chiar în parcarea unui hipermarket. Ce impact au avut aceste concerte stradale?
E.Ş.: Asemenea manifestări sunt foarte importante în dinamizarea relaţiei dintre interpreţi şi public. Ele au adus, în acest caz, circa 400 de noi auditori, din rândul acelora care în mod obişnuit nu beneficiază de această ofertă culturală. Ar fi o meritorie cercetare sociologică, să se urmărească efectele educative de durată ale acestor demersuri, iniţiate acum.

R.R.: Festivitatea de deschidere a fost urmată de un concert cu ansamblul Sonatores Pannoniae din Ungaria, în care am putut asculta instrumente de suflat mai rar întâlnite pe meleagurile noastre: trompeta naturală şi cornetto. Pe lângă mai cunoscutul hurdy-gurdy sau, ca să-i spunem mai pe româneşte, chironda. Ce impresie v-a lăsat această combinaţie timbrală?
E.Ş.:... şi trombonii naturali. Nu a fost chiar combinaţie, ci mai mult alternanţă. Alămurile erau folosite pe vremuri ca muzică în aer liber, aşa-numita Turmmusik (muzică de turn), dezvoltată din funcţia originară, de semnalizare la funcţii estetice. Vremea a fost potrivnică, iar plasarea evenimentului pe scena Casei de Cultură a diminuat mult efectul artistic, au lipsit spaţiul, atmosfera, la propriu şi la figurat, aerul liber. Interpretul din formaţie, mânuitor al chirondei, această "liră rustică" (instrument din familia corzilor frecate, acţionate cu o minusculă claviatură, fiind similar cimpoiului prin efectul de ison) are capacităţi improvizatorice remarcabile în manieră medievală.

R.R.: De multe ori, Festivalul a adus pe scenă producţii proprii, cum a fost cazul spectacolului de muzică şi dans Iter in tempore, care a beneficiat de un concept la care se apelează mai degrabă în literatură: călătoria în timp a unui personaj contemporan. Cum v-aţi simţit în această "maşină a timpului"?


E.Ş.: Extraordinar. Difuzarea lui pe DVD, fracţionându-l pe episoade cu explicaţii esenţiale, ar oferi un material didactic foarte eficient. Este o călătorie spre trecut, cu şase tablouri parcurse dinspre valsul secolului al XIX-lea spre dansurile târgoveţilor medievali. Publicaţiile coregrafice vechi au notaţii foarte încifrate, întrucât se adresau celor ştiau dansurile şi aveau o înţelegere mutuală a conţinuturilor figurale. Foarte puţini coregrafi actuali din lume lucrează din sursele de epocă - iar Csilla Juhász (Cluj) face parte dintre ei. Varietate, vivacitate, virtuozitate coregrafică a celor 10 dansatori, la care se adaugă zecile lor de costume, schimbate pe parcursul a circa 70 de minute de spectacol pentru toate vârstele, de largă adresabilitate socio-culturală.

R.R.: O altă noutate pe care festivalul de la Miercurea Ciuc a propus-o publicului meloman a fost cea a seriei de trei concerte nocturne, asemănătoare ca idee cu ciclurile Bach / Mozart by midnight de la Festivalul Internaţional "George Enescu". Cum a fost receptată muzica veche în puterea nopţii?


E.Ş.: Nu este o modă nouă, ci reiterarea practicilor de curte, când lautistul sau alţi muzicieni asigurau astfel relaxarea suveranului sau a altor privilegiaţi, înainte de somn. Doar că după maratonuri de 4 la 8 ore de muzică pe parcursul unei zile de festival, pentru mine, nocturnele aveau efect de suprasaturaţie... Receptarea lor ar fi fost mai bună dacă ar fi fost precedate de un răgaz de două ore... Spaţiul a fost insuficient pentru mulţimea de spectatori care au ales concertul nocturn, dovedind că oamenilor le prieşte să încheie ziua cu muzică.

R.R.: Ansamblul Baroc Transylvania de la Cluj a prezentat un program care îşi are sursele în Manuscrisul de la Sfântu Gheorghe (1757), ocazie cu care au fost redescoperite sau chiar ascultate pentru prima oară cele mai multe dintre piesele din concert, însoţite şi de proiecţii video. Care este perspectiva specialistului în ceea ce priveşte această restituire muzicală?


E.Ş.: Ansamblul Baroc Transylvania reuneşte muzicieni cu o vastă şi îndelungată activitate de restituire a documentelor muzicale autohtone: flautistul Zoltan Majó are o experienţă de decenii, iar clavecinistul Erich Türk este, şi el, un căutător neobosit de documente muzicale. Li se adaugă violonistul Mátyás Bartha, stabilit la Basel - un centru mondial de prim rang al studiilor de muzică veche, unde el are acces la surse europene de comparaţie pentru piesele din manuscrisele noastre; din punct de vedere interpretativ, aportul lor este întregit prin violoncelistul Ciprian Câmpean, care actualmente se perfecţionează la Geneva, cu Bruno Cocset. Sunt convinsă că membrii Ansamblului Baroc Transylvania reprezintă elita interpreţilor de muzică a secolului al XVIII-lea, nu numai pentru spaţiul nostru cultural, ci şi pe plan internaţional.

R.R.: Orchestra Festivalului, proiect original şi de anvergură, aflat deja în cel de-al treilea an de existenţă în formula barocă (pe instrumente de epocă) a fost completată anul acesta şi de un cor al Festivalului. Cum aţi apreciat opţiunea repertorială din 2013?


E.Ş.: Repertoriul abordat în concertul festivalului 2013 a reflectat deopotrivă muzica laică şi cea bisericească, într-o formulă eterogenă în raport cu viaţa muzicală a epocii, dar sugestivă pentru publicul de astăzi. S-au cântat piese de autori italieni şi germani de la Curtea saxonă din Dresda şi fragmente din muzica bisericească de Johann Sebastian Bach, care, după cum se ştie, a fost cantor la Leipzig (deci, tot în Regatul Saxon): din punct de vedere social, este vorba de două medii cu gusturi şi practici diferite - dar în fond, complementare. Interpretarea ireproşabilă se datorează îndrumării competente realizate de conducătoarea formaţiei, violonista Ulrike Titze, lider experimentat şi al ansamblului german Dresdner Barockorchester, receptivităţii şi muncii intensive a celor circa 20 de instrumentişti reuniţi aici din toată România, pasionaţi de interpretarea istorică.

R.R.: Muzica renascentistă este adesea pusă în umbră de cea barocă, mult mai des întâlnită la nivelul numărului de formaţii existente. Unde se plasează în acest context ansamblul Carmina Renascentia de la Carei?
E.Ş.: Ansamblul Carmina Renascentia este continuatorul avizat al Ansamblului Collegium din Carei, care s-a redenumit după decesul fondatorului său, lautistul Endre Deák, survenit în urmă cu un an. Carmina Renascentia urmează acelaşi profil stilistic, uşor dus spre trecut (adică, în perioada 1400-1600), întrucât rolul armonic al lăutei revine acum harpei medievale, mânuite cu graţie de Ildikó Keresztesi. Ea a preluat funcţia de lider al ansamblului, din care a făcut parte mai mult de trei decenii, menţinându-şi prospeţimea inconfundabilei sale voci, întru totul adecvată stilistic.

R.R.: Concertul susţinut în parteneriat de Tamás Kobzos Kiss din Ungaria şi ansamblul local Codex a prilejuit lansarea unui volum dedicat muzicii vechi maghiare. Despre ce este vorba?
E.Ş.: Cartea lansată în cadrul concertului este o revizuire a publicaţiei din 1981, la aceeaşi editură Kriterion, a unei antologii de buzunar, realizate de omul de vastă cultură Zoltán Boros, muzician ca formare de bază, om de televiziune cu o îndelungată experienţă. Antologia cuprinde "vechi cântece laice" din lirica maghiară, situate circa între 1500 şi 1750, fiind relevantă pentru identitatea social-istorică a maghiarilor din acest spaţiu cultural.

R.R.: O prezenţă constantă la Miercurea Ciuc este ansamblul budapestan Musica Historica. Ce anume a adus nou programul din 2013 al formaţiei?


E.Ş.: Musica Historica este un ansamblu unic prin larga anvergură stilistică, atât spaţială, cât şi temporală - de la Peninsula Iberică la Peninsula Balcanică, din Regatul Britanic la Imperiul Otoman, de la medievalul timpuriu la muzica de popularitate a secolului al XIX-lea. Împlinind un sfert de veac de la formarea sa, ansamblul budapestan a adus acum pe scena festivalului un program aniversar prin care şi-a demonstrat larga deschidere - şi nu un program tematic, ca alteori. Membrii săi ştiu cânta în sumedenie de limbi europene, ştiu mânui toate instrumentele specifice fiecărei etape din această largă şi diversă perioadă, ştiu să ornamenteze şi să improvizeze cu cea mai autentică dezinvoltură şi, mai ales, ştiu să lucreze cu cea mai mare uşurinţă cu tinerii învăţăcei de la Universitatea de Vară. Musica Historica a participat la acompaniamentul dansurilor formaţiei Passeggio şi întruchipează spiritul de generozitate creatoare al festivalului de la Miercurea Ciuc.

R.R.: Cred că pentru prima oară în România am ascultat un consort de viola da gamba. Într-o ţară în care este foarte dificil să găseşti în total patru gambişti de valoare, cum a fost primită o astfel de formulă instrumentală?


E.Ş.: Viola da gamba este unul dintre instrumentele cele mai accesibile, care făcea parte din cotidianul burghez al secolului al XVII-lea. Dezvoltându-se în paralel cu violoncelul (reprezentant al familiei violinelor), viola da gamba a ieşit treptat din uz, deşi mânuirea ei este considerabil mai uşoară. Desigur, profesionalismul actual al gambiştilor ridică la un alt nivel practicarea instrumentului - dar problematica de rezolvat este nu cea tehnică, ci stilul. Formaţia Custos Viol Consort din Ungaria a avut aici un concert convingător, în ciuda faptului că programul s-a decalat şi lumea aştepta evenimentul următor.

R.R.: Ansamblul multinaţional The Early Folk Band, cu a sa baladă a lui Robin Hood, a fost prezentat (şi plasat în program) ca un highlight al festivalului. Ştiu că nu aţi avut ocazia să asistaţi şi la partea a doua a acestui spectacol (căci n-a fost doar un concert în sens convenţional). Totuşi, cum evaluaţi propunerea muzicală a formaţiei?


E.Ş.: Am ales să plec, ca protest tacit, pentru că am considerat că prezenţa acestui ansamblu este o greşeală organizatorică. Aceşti interpreţi promovează world music - o orientare tipică pentru metisajul postmodern. Se prea poate ca world music să devină dominant în viitor şi, din acest punct de vedere, este bine că perpetuează tradiţiile medievale. Însuşirile ansamblului îl plasează însă în domeniul muzicilor de consum şi nu în zona de rafinament a autenticităţii stilistice. De la corzi la haine, mai tot ce ţine de acest ansamblu este, la propriu, material plastic! Cine nu munceşte, nu greşeşte - iar această eroare organizatorică neintenţionată nu diminuează valoarea festivalului 2013. Am asistat la prima parte şi am fost mulţumită să constat descumpănirea publicului, evidentă prin mimica dezorientată şi aplauzele nehotărâte ale celor peste 300 de spectatori. Ceea ce dovedeşte categoric, că publicul local are experienţa autenticităţii şi, ca atare, este disconfortat faţă de kitsch.

R.R.: Manifestările pentru copii şi momentele interactive cu publicul sunt deja o tradiţie la Miercurea Ciuc. Cum se integrează acestea în viziunea de ansamblu a festivalului?


E.Ş.: Este o stare de spirit care potenţează firescul, care asigură o adevărată educaţie timpurie pentru trăirea culturii. Regretul pentru lipsa formaţiilor infantile cu care ne-am obişnuit la ediţiile anterioare a fost compensat prin prezenţa - muzicală şi coregrafică - foarte bine pusă la punct a celor circa 15 copii de la Héviz (Ungaria) - ansamblul Musica Antiqua.

R.R.: Care a fost în viziunea Dumneavoastră highlight-ul festivalului 2013?
E.Ş.: Cred că sunt în asentimentul tuturor - specialişti sau nu - să afirm că au existat multe highlight-uri în programul ediţiei 2013. Le voi menţiona, cu precizarea că ordinea în care o fac nu este o ierarhizare, ci urmăreşte calendarul din festival. Iter in tempore al coregrafei Csilla Juhász, cu acompaniamentul formaţiilor Codex şi Musica Historica; concertul Orchestrei Baroce şi a Corului Festivalului, sub conducerea muzicală a violonistei germane Ulrike Titze; nocturna celor cinci vocalişti din ansamblul ... canticum novum (aşa este denumirea exactă). O asemenea versiune interpretativă a repertoriului renascentist presupune capacităţi muzicale speciale: cinci oameni care cântă fiecare singur la partida lui, ajungând la 18 piese pe parcursul a 70 de minute - nemaipomenit în peisajul nostru cultural actual. O menţiune specială despre cei doi bărbaţi din această formaţie: Gábor Kovács (cadru didactic universitar la Szeged, conducătorul formaţiei) şi András Ványolos (absolvent al Academiei de Muzică clujene, acum profesor la Liceul de Artă din Miercurea Ciuc): amândoi, "oameni totali" ai practicilor corporale ale muzicii renascentiste - adică, aflaţi când în postură de cântăreţi, ca virtuozi ai propriilor corzi vocale (recitalul de acum), când în cele de dansatori, coregrafi, maeştri de dans (cu alte ocazii).

R.R.: Dar punctul / punctele slab(e) al(e) ediţiei 2013?
E.Ş.: Categoric: The Early Folk Band. Nu în sine, ci prin lipsa de adecvare stilistică la principiile de autenticitate ale festivalului de la Miercurea Ciuc.

R.R.: În fiecare an, există concerte care au loc în afara municipiului. Inevitabil, publicul nu poate asista la toate evenimentele din program. Ce anume regretaţi că aţi ratat de data aceasta?


E.Ş.: Totul: Flauto Dolce, Kájoni Consort, Lyceum Consort, recitalul de orgă pe un instrument rural timpuriu, al lui Erich Türk. Cred că problema s-ar putea remedia întrucâtva, dacă spectacolele stradale de amiază ar aduce fragmente din concertele formaţiilor care NU au programări la Miercurea Ciuc, ci în celelalte localităţi din judeţ (concomitent cu linia principală, aceea din programul municipal).

R.R.: Intenţia organizatorilor a fost ca la această ediţie să pună în lumină cu precădere muzica veche engleză. În ce măsură s-a reuşit acest lucru?


E.Ş.: Libertatea selecţiei revine interpreţilor. A fost relevant să constatăm cum cei mai mulţi au valorificat această solicitare din perspectivă paneuropeană, traversând continentul de la Londra până în Transilvania. Aş selecta acum, pe lautiştii Sam Chapman, alături de Mária Fülöp la clavecin şi pe lautistul maghiar István Konya, ale căror recitaluri nocturne, pline de poezie, au urmat oarecum acest principiu.

R.R.: Cum aţi resimţit reacţia publicului de la Ciuc faţă de oferta muzicală din 2013?
E.Ş.: Întrucât frecventez festivalul din 2009 încoace, există multe persoane cu care m-am împrietenit. Discutând, am aflat că au fost copleşiţi de bogăţia programului, fiind nevoite (faţă de anii anteriori) să îşi selecteze participările. Cred că planificarea optimă a concertelor nu este cea a unui sfârşit de săptămână prelungit, ca la această ediţie (de joi până duminică - având câte 3-4 concerte în fiecare seară, fără a le socoti pe cele din localităţile învecinate), ci repartizarea lor în două weekend-uri care să încadreze Universitatea de Vară, cu câte două, maximum trei recitaluri pe seară (cu nocturne cu tot).


R.R.: În fine, aş vrea să vă întreb ce anume aţi dori să le sugeraţi organizatorilor pentru ediţia viitoare sau în perspectivă. Sau, altfel spus, ce anume v-aţi dori să ascultaţi la acest festival şi încă n-aţi avut ocazia?
E.Ş.: Oferta mondială a interpreţilor de muzică veche este inepuizabilă. Până acum, selecţia propusă de organizatori a fost captivantă. Însă - deşi aducerea unor colective mai mari implică un efort considerabil -, cred că festivalul ar putea prezenta câte un spectacol studenţesc de operă barocă, măcar bienal. Pe parcursul stagiunilor trecute, am urmărit producţii scenice deosebit de reuşite la Universitatea de Muzică din Bucureşti şi la Academia de Muzică clujeană, care ar merita să fie promovate. Beneficiul educativ ar fi considerabil pentru toţi cei implicaţi: studenţii ar putea să afle la faţa locului despre oportunitatea de a se putea cizela stilistic aici, iar festivalul ar putea să se implice pentru mai buna gestionare a resurselor artistice din ţară.

R.R.: Vă mulţumesc!

Foto: Gyula Ádám