Povestea dimineţilor negre din Cernăuţi

Pe bunica o cheamă Olga, vorbeşte rusa, stă la casă şi are doi câini. Vara, trec graniţa, merg la ea, stau cam o săptămână şi mor de plictiseală. De obicei citesc şi mănânc turte pe plită. Ţin minte cam tot ce am citit acolo, pentru că altceva nu am de făcut. Pe câinii ei îi cheamă Ilie şi Moşu. Pe Moşu îl are de pe vremea de când trăia bunicul, care pripăşise potaia la casă, după ce fosta căţea dotată cu sarcina de a păzi proprietatea murise subit. Căţeaua era frumoasă, o chema Molda, cred, şi obişnuiam să îi prind lăbuţele din faţă, să o ridic în două picioare şi să dansez cu ea, atunci când aveam amândouă cam aceeaşi înălţime. Chiar şi după ce am mai crescut, făceam asta şi era numărul nostru la reuniunile de familie. Ţin minte chiar şi o înregistrare pe casetă video cu asta. Molda nu m-a muşcat niciodată.

În ultimii ani ai bunicului, el şi Moşu făceau legea. Potaia, cum îi zicea la început bunica, era o corcitură de maidanez cu o rasă canină lăţoasă, din care rezultase un metis zdrenţuros, cu blană cenuşie, cu coadă scurtă şi un breton caraghios care îi intra în ochi şi care trebuia tăiat periodic, în ciuda schelălăitului. Mergea ţanţoş pe lungimea lanţului de care era priponit şi lătra pe toată lumea, fără excepţie, în afară de bunicul. Odată, chiar sărise să o muşte pe bunica pentru că îi mutase oasele. Era un haiduc al câinilor când scăpa din lanţ şi asculta doar de bunicul, în prezenţa căruia devenea un căţelandru flocos şi adulator. Bunicul obişnuia să stea seara pe mormanul de stinghii de lemn din curte, cu mâna pe capul lui Moşu şi să bodrogănească, spre disperarea şi gelozia bunicii. Moşu devenise un fel de extensie afectivă a bunicului (cred că de asta îl şi chema Moşu) şi totodată, un înlocuitor al bunicii, în ceea ce priveşte comunicarea. Deveniseră amândoi la fel de hâtri, iar bunica încă bănuieşte că Moşu a fost primul care a aflat de boala bunicului, înaintea ei, şi că dacă boşorogul acela smintit n-ar mai fi vorbit cu câinii, în loc să vorbească cu ea, poate ar mai fi avut zile.

În prima vară când am venit la Cernăuţi, de când îl aveau pe Moşu, aveam vreo zece ani şi aflasem cu stupoare că Molda fusese înlocuită. Ajunsesem în faţa casei, îmi lăsasem bagajul la poartă şi fugisem în curte să văd noul căţel. Moşu m-a privit o clipă, apoi m-a lătrat încontinuu, până ce am intrat în casă, şi chiar după aceea, în ciuda apariţiei mele destul de inofensive. Am crezut că e doar bezmetic şi că încă nu s-a obişnuit cu oamenii. Bunicul era plecat prin oraş. Mi-am dus bagajul în casă, am mai aşteptat puţin şi am ieşit afară să mă împrietenesc cu Moşu. M-am apropiat de el, fără să iau lătratul în serios, l-am prins de lăbuţele din faţă şi am vrut să-l învăţ să danseze. Moşu a întors capul şi m-a muşcat de mână. Nu l-am iertat niciodată pentru asta.

De atunci nu l-am mai băgat în seamă, ori de câte ori mă lătra ca un nebun. Îl ignoram complet, nu mă apropiam deloc de el şi, în zilele de sărbătoare, îi mai aruncam câte un os sau o bucată de turtă. Bunicul a murit la doi ani de la momentul muşcăturii, iar pe Moşu nu-l mai văzusem niciodată tăcând. În ziua înmormântării n-a lătrat pe nimeni. Stătea şi se uita printre şuviţele de breton la oamenii străini care treceau pragul casei şi nu făcea nimic, ca şi cum nu i-ar mai fi păsat. Am încercat să mă apropii de el, dar m-a mârâit scurt. Javra dracului, tot hâtră rămăsese. După câteva zile de la înmormântare, bunica s-a gândit să-şi reia viaţa, a pus mâna pe un par şi a îmblânzit potaia. Văzând-o pe bunica cum bate câinele, o vedeam pe ea cum se ceartă cu fantoma bunicului. În fine, Moşu s-a mai domesticit şi a acceptat tutela bunicii.

După ceva timp, de când am intrat la liceu, Moşu a orbit. Nimeni nu ştie de ce, de la bătrâneţe sau poate de la un soi de diabet câinesc. Atunci, bunica l-a luat pe Ilie, un maidanez mai tinerel, zvelt şi de-al casei. Latră pe cine trebuie, se joacă, mănâncă orice şi, mai ales, e indicatorul de direcţie al lui Moşu. De când nu mai vede deloc, Moşu nu mai stă în lanţ, pentru că bunicii îi e frică să nu se stranguleze, aşa că îl lasă liber, într-un colţ al grădinii, şi îl trimite pe Ilie să aibă grijă de el. Moşu umblă alandala prin curte după voci şi mirosuri, iar când se îndreaptă ameninţător către un copac sau un zid, Ilie îşi face vânt, aleargă spre Moşu şi se izbeşte uşor în el, având grijă să-i impregneze exact viteza şi direcţia salvatoare. Moşu se reorientează brusc şi începe din nou să pipăie Universul cu lăbuţele lui bătrâne. După aceea, Ilie îşi vede de viaţa lui, mai trăgând din când în când câte un ochi la obstacolele din calea lui Moşu. Potaia nu şi-a cunoscut niciodată îndrumătorul, dar cred că ştie care e rolul câinelui uzurpator, care se izbeşte metodic în el. Nu mai are mândria de odinioară. Nu mai are curajul să-şi revendice proprietatea. Acum e doar un câine bătrân, pe care bunicii îi e milă să-l alunge.

Anul ăsta e prima dată când merg la bunica după vreo trei ani şi a doua oară când îl văd pe Moşu orb. Când am ajuns, nici nu l-am salutat. Mi-am luat mormanul de cărţi cu mine, am rugat-o pe bunica să-mi facă porţia tradiţională de turte şi m-am închis în casa bătrânească care miroase a somn, a copilărie şi a bunici. Afară era foarte cald, aşa că nu prea am ieşit. Într-o seară, bunica adormise în bucătăria de vară. Eu aţipisem în camera mare din casă, cu al doilea volum din Fraţii Karamazov pe piept. M-a trezit dintr-o dată un schelălăit lung, dar timid, care venea de undeva din grădină. Am lăsat cartea şi am ieşit în curte. În aburul negricios al nopţii de vară, plină de greieri şi de stele, Moşu stătea singur într-un colţ, uitat acolo de Ilie, care, probabil, adormise pe undeva pe lângă bucătărie. Moşu stătea cu faţa spre gardul care desparte curtea de coteţul găinilor, cu botul în sus, pe labele din spate, schelălăind. M-am aşezat pe prag şi l-am urmărit. Era aproape trei dimineaţa, se lăsa răcoare. Moşu parcă se ruga la gard, neştiind la ce se roagă. Nimeni nu se mai izbea în el, nimeni nu-l pusese la locul lui, nimeni nu-i mai dăduse de mâncare. Poate îi era dor de bunicul.

M-am ridicat, am mers repede prin spatele lui, să nu mă simtă, şi când am ajuns în dreptul lui, l-am îmbrăţişat scurt şi ferm, imobilizându-l de la spate şi mângâindu-l uşor sub bot. Moşu a tresărit şi şi-a încordat muşchii, pregătit să hămăie sau să muşte, instinctiv. Apoi m-a mirosit şi s-a lăsat mângâiat în braţele mele, pe care le muşcase cu mult timp înainte. Era ca un mieluşel răpus, fără niciun mijloc de apărare, avid după afecţiune şi siguranţă. Cât de singur fusese el, toţi aceşti ani, în dimineţile negre din capul lui. Atât de singur şi de speriat, încât toată siguranţa de sine se măcinase şi din haiduc lătrător devenise dependent de oameni şi de alţi câini. L-am ridicat şi l-am dus în cerdac, unde bunica ţine vara păturile la aerisit. M-am întins pe pături şi l-am pus lângă mine, iar el s-a cuibărit şi am adormit amândoi în răcoarea dimineţii. După câteva ore, când se luminase, a apărut Ilie, ca de nicăieri, l-a trezit pe Moşu, ca şi cum l-ar fi certat că s-a pierdut în seara precedentă, şi au ieşit amândoi în curte. Eu m-am întors în casă şi m-am culcat la loc. Zilele următoare, i-am oferit un concediu lui Ilie. Am avut eu grijă de Moşu şi am dormit cu el pe păturile din cerdac. Iar în dimineţile acelea întunecate, aveam impresia că-l visez pe bunicul.

* din rusă, "chernoye utro" (Cernăuţi) - "dimineaţă neagră"