Poveste de adormit (îngrozit) mucoasele

"Au privit timp de milioane de ani planeta Terra de la telescoapele lor seară de seară, Eva. Era de neconceput pentru ei să vadă Pământul nostru învăluit în culoarea asta incredibil de frumoasă pe care o are: verde-albastru."
"Ca ochii mei, mamma!", mă întrerupe pitica.
"Ba nu, ca ai mei! Ai tăi sunt un pic mai insipizi, ai luat de la tac' tu. Ascultă-mă. Încearcă să nu mă întrerupi măcar o dată în viaţa ta. Aşa. Bun. Unde rămăsesem? Ia uite, frate, am pierdut firul, deja. Ah, da. Extratereştrii, cazzo. Deci. S-au uitat cu cea mai mare curiozitate, jurându-şi de fiecare dată că vor construi, într-o bună zi... deşi zi, pe planeta lor nu există, ci doar un soi de după-masă înnourată permanent... dar nu contează, cum ziceam, au jurat că o să construiască o navă spaţială care să reuşească să-i aducă pe planeta noastră ca să poată să-şi bage dej' tu în marile sau oceanele noastre. Să-şi facă şi-o băiţă, de ce nu? Bărbaţii extratereştri au muncit şi transpirat sute de milioane de ani la navă, femeile extraterestre au croşetat costume de baie colorate, deşi singurele nuanţe aşa zis colorate, însemnau pentru ei maro deschis, maro închis sau un maro nici deschis, nici închis.
Şi uite aşa, încet-încet pe dreapta, ca o maşină civilizată pe strada, au reuşit. Iată c-a sosit mult aşteptata zi..."
"Mult aşteptata după-masă înnourată permanent, mamma."
"Hai fa, nu mai fi pricinoasă. Ia-o aşa cum ţi-o zic, nu mai despica firul în patru."
"Mamma, mi-ai promis poveste de groază. Mi-ai zis c-o să mă cac pe mine de frică..."
"Păi asta era introducerea, dragă. Stai să-ţi descriu cum arătau ăştia."
"Cum arătau?"
"Oribili, Eva. Ca planeta lor, de altfel. Înalţi de zece metri, fără par, fără nas, fără mâini, fără picioare şi fără nici un sens. Aveau în schimb câteva zeci de tentacule şi un singur ochi. Orrribil şi ăla. De culoare maro fosforescent!"
"Văleeeeu... dar gura lor cum era?"
"Nici mică, nici mare, dar strâmbă de nu se poate."
"Cum adică strâmbă?", mă întreabă dezgustată Eva.
"Adică încreţită, cum să-ţi explic. De parcă le era silă tot timpul de cineva sau ceva, de parcă ar fi mâncat căcat de dimineaţă până seara toată viaţa, mă rog, vieţile, că ăştia aveau două-trei, nu una ca noi."
"Aaah... booh, şi de ce era strâmbă?"
"C-aşa e gura lor, mama. Că n-au râs niciodată. De-aia."
"Dar un cur aveau?"
"Eva, io îţi zic o poveste horror aici, nu e cazul s-o transformi în parodie."
"Mamma, mie se pare horror să te taie durerea de burtă şi să nu ai pe unde să te caci."
"Hai, gata! Pune-te cu capul pe pernă că vine drama. Eşti gata?"
"Da! Care e drama?"
"C-au sosit prea târziu, Eva. Au aterizat pe Pământul nostru când nu mai era locuit."
"De ce?"
"Că l-a pleznit unul cu o bombă nucleară de-a omorât tot. Şi oameni, şi păsări, şi animale şi flori de n-a mai rămas nimic. Pfffffsssst! A dispărut. S-a volatilizat! Tot. Uite-aşa, deodată. Ura şi la gară. Nici apă nu mai era pe pământul nostru. Adio mări, adio oceane, fluvii şi râuleţe. Doar gunoi, mămica. Tot ce-au mai găsit ăştia, asta a fost. Munţi întregi de gunoaie şi pungi de plastic. Eeeh? Îţi place? Ţi-e frică?"
"Da, îmi place mult. Mi-e frică!"
"Aşa. Fii atentă. Când au constatat că toată munca lor s-a dus pe apa sâmbetei, că poezia la care au visat toată viaţa era o iluzie..."
"Toate vieţile, mamma..."
"Dracu' să te ia cu atenţia ta minuţioasă la detalii!"
"Păi tu ai zis aşa!"
"Am zis şi eu, n-am dat cu parul. Închide ochii ăia că mai e puţin şi termin povestea de adormit mucioase ca tine."
"Ok."
"Deci. Când au conştientizat c-au bătut drumul degeaba li s-a strâmbat gura de tot! Li s-au încreţit până şi tentaculele, mămică. Şi de la maro au trecut brusc la culoarea neagră! Neagră ca moartea, ca întunericul! Dacă ar fi putut, le-ar fi ieşit şi-o lacrimă din ochiul ăla al lor dar n-aveau cum că li se încreţise şi ăla... când... pe neaşteptate... la un moment dat... exact în clipa în care se pregăteau să urce în navele lor şi să se întoarcă de unde au venit, unul dintre extratereştrii se apleacă curios şi culege ceva dintr-un morman de gunoi. Ce să vezi, ce să vezi? Extrage de acolo o rolă de film cinematografic. Se uită la ea, o şterge de praf cu atenţie şi-o arată şi celorlalţi. Nevastă-sa, între timp, a găsit un petec de fost cearceaf, Îl întinde frumos pe navă, pitico. Şi după aceea introduce rola într-un proiector abandonat la câţiva centimetri mai încolo care, în mod misterios, încă funcţiona.
N-au găsit urmă de viaţă pe Terra şi nici un strop de apă dar au intrat în contact, pentru prima oară în vieţile lor, cu a şaptea artă, Eva mea. Au vizionat filmul Luminile oraşului cu Charlie Chaplin. Nici ei înşişi nu au realizat când au zâmbit. Şi când din zâmbet au trecut brusc la hohote de râs şi după aceea au dat în plâns şi iar în râs. Gura lor s-a deschis larg, fără să ceară permisiune, şi ochiul lor a căpătat viaţă. Viaţa aia pe care n-au mai găsit-o aici, între timp. Aflaseră, în sfârşit, ce înseamnă să te emoţionezi, Eva. Până la măduvă, nu aşa oricum. Mmbeh... când îţi zic că filmul reprezintă a şaptea artă, ce dracu'... Şi ai să râzi dar după aceea s-au îmbrăţişat fericiţi, cum au putut şi ei acuma, că nu e uşor când natura te-a înzestrat cu '¥j-de mii de tentacule... Arta uneşte indivizii, Eva! Uneşte ignoranţii cu intelectualii, frustratele cu încrezuţii, anorexicele cu obezii, frumoşii cu urâţii, babele nebune cu copiii trişti. Şi mai ales... râsul!!! Râsetele. De asta nu-ţi mai zic. E ceea ce ne-a unit şi pe noi două, dacă stai să te gândeşti, înţeleg că metafora asta s-ar putea să fie cam greoaie pentru matale dar într-o bună zi... Eva... Eva! Cu tine vorbesc!... Ce faci fa, ai adormit?... Deja?... Pffff!
Mamă, ce mişto e să vorbeşti de unul singur...
Noapte bună, atunci. Te pupă mama pe zâmbetul tău frumos."