Colapsul proiectului modern

Ceea ce se întâmplă împrejurul nostru este colapsul proiectului modern autohton. Impusă de sus - de regele Carol I şi aristocraţie întâi, apoi în forma sa vulgarizată de comunişti - modernitatea sucombă, fără a fi înlocuită cu un proiect alternativ de temeritatea şi completitudinea acestuia. În schimb "vine iarba" (Radu Drăgan), e aici deja anomia generalizată. Probabil că nimic nu dă seama despre această stare de dezagregare irepresibilă cum o face arhitectura. Deşi nu este de neglijat nici mărturia celorlalte arte, arhitectura (aşa cum observau Manfredo Tafuri şi criticul său dinspre postmodernism Fredric Jameson), are graniţă direct cu proiectul ideologic şi societal, cu care se află într-o relaţie mai complexă decât aceea de cauză-efect. Încât, în absenţa informaţiilor precise (sau credibile) de funcţionare a primului sistem, putem avea o bună idee privind la starea urbanismului şi a arhitecturii.

Şi ce observăm? Starea lamentabilă a monumentelor istorice, care abia de doi ani încoace dă semne anemice de viaţă (deocamdată reanimată exclusiv de "tubulatura" statului, care mulţi ani nu a concesionat proiecte-pilot sectorului privat şi acum, chiar dacă ar vrea, nu mai are cui). Într-un deceniu nu s-au putut restaura nici centrul istoric (lipscănia, cu toată prezenţa băncilor, este în continuare în stadiu de slum ultracentral), nici bisericile majore, nici edificiile moderne de pe marile bulevarde. A cere în aceste condiţii discutarea statutului de monument al arhitecturii post-belice devine de-a dreptul hilar (deşi Germania reface în porţelan de Meissen Stalin/Karl Marx Alee, pe care acelaşi Tafuri o elogia rezervat, ca şi toţi arhitecţii pe care i-am cunoscut la Berlin). Dar de ce să deplângem doar monumentele, când, zguduite, atâtea clădiri ale Bucureştilor aşteaptă consolidarea anti-seismică? Că s-a găsit un "expert UNESCO" să propună demolarea arhitecturii antebelice, sub cuvânt că este prea scump şi prea complicat pentru bieţii ingineri de structuri să o consolideze - nu este de mirare, după decenii de demolări; dar că a şi găsit spaţiu de publicare a aberaţiilor d-lui în presa snoabă şi că nimeni nu a intrat cu respectivul Pampon în dialog profesional, asta e prea mult, chiar şi pentru România!

Ceea ce ne duce cu gândul la alte "vechi, nouă" (Mircea Ivănescu) probleme: lipsa de comunicare în interiorul breslei, între aceasta şi autorităţi, căci despre autorităţi între ele ce să mai vorbim... Faptul că, deşi e gata de trei ani, legea exercitării profesiunii de arhitect zace la dospit prin MLPAT şi nu numai, la cheremul jocurilor de interese al antreprenorilor, inginerilor şi micilor magnaţi ai arhitecturii înseşi este un astfel de exemplu. Nu se înfiripă nici o presă cumsecade dedicată arhitecturii: revista Arhitectura agonizează, apărând când iese de sub tipar, Arhitext Design nu mai are nimic din prospeţimea începuturilor lui Radu Drăgan şi Mihai Pienescu, Axa de-abia a apărut şi n-are condeie, iar Virtualia trăieşte cu mult entuziasm de la Cătălin Berescu şi Constantin Goagea şi, nădăjduiesc, cu mai mult succes decât celelalte. Probabil că absenţa criticii înseamnă că nici nu s-a atins nici masa critică de natură să o facă necesară (prea puţini arhitecţi, prea puţine personalităţi incontestabile, prea puţine case de valoare, în schimb prea multe gafe psihanalizabile sau chiar cercetabile penal). Cu siguranţă însă, această absenţă denotă lipsa apetitului teoretic, a dorului de meta-discurs şi introspecţie a arhitecţilor pe de o parte şi, mai cu seamă, înseamnă pe de altă parte că lipsa unei educaţii artistice la toate nivelurile instrucţiei şcolare se răzbună, producând mutanţi cărora nu le pasă de monumente, de propriul spaţiu comunitar iar, când au bani, fac clădiri aidoma lor: ilogice, dar împodobite cu turnuri "superpuse" de tablă galvanizată...

Şi apoi băncile, oh, băncile! Singurii mari investitori în propria imagine, palate într-un peisagiu delabrat, sfidări adresate entropiei din patrie! Defel interesate de contextul amplasării lor (vezi Lipscanii, vezi ţara), sediile de bancă sunt singurul domeniu unde s-a făcut risipă de bani, de materiale bune, de tehnologii aici încă noi (dar, ca pereţii cortină care mult îi fascinează pe bancheri, epuizate vizual în vest de decenii, vezi Peter Blake şi a sa Form Follows Fiasco), ba uneori chiar şi de imaginaţie. Banca proiectată de Avangarda pe Vasile Conta a fost printre cele dintâi exemple curate (mai puţin poate slaba aluzie la Statuia Libertăţii, pe care o datorăm amplasării pe fostul parcaj al Ambasadei SUA...). Sediul BCR din Ghencea, al lui Ştefan Dorin - conversia unei hale vechi - dovedeşte şi el că sediul de firmă continuă să fie, potenţial, terenul arhitecturii de calitate, cel puţin de la Şcoala din Chicago încoace şi că Mamona îşi joacă serios rolul în istoria edificării, aşa cum şi l-au jucat clienţii "tradiţionali", Cezar şi Dumnezeu însuşi.

Or, pentru mărunţii noştri cezari continuăm să finisăm Casa Republicii, unde mult le place să cogiteze. În schimb, fără nici o explicaţie logică, cei din primărie amână demararea proiectului Bucureşti 2000, nedorind poate să "vândă străinilor" perimetrul centrului civic, din exploatarea căruia dulce ca mierea e şpaga investitorului. Care investitor însă nu mai există, lehămesit de atâtea ţoape indolente şi lipsite de profesionalism, dar pline de aere, care ocupă fotolii de consilieri doar pentru a fi contra oricărei viziuni vindecătoare asupra oraşului.

Dar nici pentru Creatorul suprem nu ne dăm în lături să ridicăm lăcaşuri giganteşti. Catedrala Neamului s-a proiectat, în ciuda indignării legitime a intelectualilor responsabili - înfieraţi atunci, cu mânie proletară, căci meritau, în "presa de specialitate" de pe dealul Mitropoliei. Nu ridicarea unei noi biserici indignă aici, cât ignorarea căilor legale de ajungere la un proiect serios, dispreţul pentru specialişti şi transformarea unui fapt ce s-ar fi cuvenit înălţător într-o jonglerie: iuţeala de mână a prestidigitatorului şi nebăgarea de seamă a societăţii. Vom avea astfel încă un edificiu gigantic, aşadar prost - ca orice hybris. Sindromul ctitoririi la scară cosmică, de care ne-am trezit infectaţi cu toţii, de la arhitect - "colaboraţionist" ieri, lipsit de minima moralia azi - la client - politruc ieri, inexplicabil îmbogăţit azi - este probabil, alături de dispreţul pentru spaţiul împreună-locuirii, cea mai gravă maladie de care "mioritismul" s-a lăsat infectat cu voioşie.

Şi iată-ne la finalul proiectului modern românesc: oraşul este distrus, îi cântăm doar îndoielnice stări aurorale din trecutul interbelic, căci altceva nu a mai rămas nepângărit. Casele, părăsite, se întorc din cele din care au fost alcătuite. Lipseşte un plan general de urbanism. Nu există un proiect de dezvoltare a urbei. Centrul e în ruină, e maidan sau loc de defilare cu tancurile. Nu refacem monumentele, dar facem zgârie nori. Sunt vile nemernice pe conturul oraşului, iar intrările în oraş sunt cea mai elocventă icoană a României de azi. Aşa ne e arhitectura, iar ca dânsa suntem noi.