De câteva zile aştept să mi se schimbe cursul vieţii. Şi deşi nu e prima oară, mă simt destul de vulnerabilă în faţa a tot ce ţine de real. Poate că şi din cauza asta gust fiecare minut petrecut într-un spaţiu al intimităţii personale şi familiale puţin bănuit în anii de căutări alchimice. Şi pentru că timpul drămuit bine îmi lasă spaţiu de creat, m-am apucat să fac pe pereţi un fel de hartă împânzită cu obiecte culese de prin toate colţurile lumii şi ale memoriei personale. Acest perete avea să fie oglinda retrovizoare a unei călătorii propagate la infinit, într-un spaţiu finit. Aveam să-mi pun pofta de călătorie în cui pentru o perioadă. Doar că de data asta de cuie aveam să leg o întreagă reţea de mărgele şi aţe, coliere şi scoici, seminţe amazoniene, simboluri budiste, şamanice şi maori, macrameuri făcute de bunică-mea, şi aşa mai departe. Mai toate briz-brizurile culese şi primite, le-am adunat şi legat între ele, pentru a forma o reţea de imagini şi proiecţii, care mai poartă încă amprentele celor care au stat şi împletit, uneltit şi învârtit. Puţin îmi mai păsa acum de lumea din afară. Acum poate înţeleg sindromul imenselor covoare persane, poate unul dintre acele metode terapeutice pentru care nu trebuie să scoţi banul greu ca să afli că totuşi n-ai luat-o razna. Şi fir cu fir, legătură cu legătură, timpul curge, focusat pe spaţiul dintre lumi. Ceva de genul: vrei să te laşi de fumat, apucă-te de ţesut, de croşetat, de grădinărit sau poate chiar de numărat stele. Exact ca atunci când mergem la căbănuţa de la lac: cu toaletă ecologică în curte (eco-elegant spus), cu apă de fântână, fără televizor, fără internet. Acolo timpul se opreşte, organismul se regenerează şi toată paranoia activată de oraş se dizolvă. Cu fiecare aţă legată de gâtul cuiului simt cum mă lepăd de gânduri.
Punct şi de la capăt
Iată un pretext destul de întemeiat pentru a mă apuca de ţesut pe ziduri: aşteptarea celui de-al doilea copil, eu care acum câţiva ani nici nu-mi închipuiam cum e să stai într-un loc mai mult de câteva luni încheiate. Dar, ca de obicei, viaţa îşi are cursul ei şi mai mult ca sigur că te va surprinde atunci când vei crede că eşti mai hotărât în deciziile tale. Imperiile minţii se transformă în oraşe minuscule, piedestalurile adolescenţei devin o liniştitoare rutină şi mai tot ce credeai că e fantastic devine o stare de normalitate sweet and sour. Tocmai citesc o postare scrisă de o prietenă fotograf, despre locuri mitice aflate acum într-o stare de cruntă decadenţă. Şi da, e cumplit să vezi Valea Plângerii în mărime naturală, la fel cum e greu să pricepi să pe bune totul se schimbă, nimic nu e permanent şi că picturile budiste cu nisip sunt într-adevăr cea mai relevantă activitate umană. Aşa că, în aşteptarea unui perpetuu nou început în care e şi un nou sfârşit al unei alte ere de sine stătătoare, mă apuc de legat aţe aducătoare de filme mai vechi sau mai noi, mai comice sau mai lacrimogene, mai pline de sens sau mai seci. Poate că până la finalul proiectului ceva cu totul nou va începe să se deruleze pe retina dornică acum de stabilitate şi siguranţă. À la prochaine. Inch Allah.
