Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La muncă, nu la întins mâna!


Alina Nedelea

30.07.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Timp de 6 luni ne-am iubit, ne-am înjurat, am muncit unul lângă altul până ne-au ieşit ochii din cap de oboseală, ne-am bârfit, ne-am şters lacrimile împreună, ne-am ajutat, ne-am pus piedici... ne-am legat pentru eternitate, într-un cuvânt!! Dar odată ce s-au terminat filmările nici mesaje de ziua noastră nu ne-am mai trimis! Te fură grijile, sau un alt film, vreo iubită sau un divorţ, un mucios care refuză cu îndârjire să se despartă de suzeta lui, vreun amant sau doi... viaţă, ştiţi cum e. Şi trei ani nici nu ştii când au zburat!
M-am revăzut cu colegii mei de muncă, fiindcă am început filmările la serialul Narcotici, seria a doua.
În timp ce bifam negativ la toate întrebările pe care formularul casei de producţie ni l-a pus la dispoziţie (că nu bem alcool, nu fumăm, nu avem herpes, nu ne drogăm, nu luăm somnifere, nu lucrăm în aceeaşi perioadă şi la alte filme, dadada cum să nu...) ne întrebam unul pe altul ce s-a schimbat în viaţa noastră de când nu ne-am mai tras de şireturi, că ne-aşteaptă şase-şapte luni de munca cot la cot, minim 12-13 ore pe zi şi să ştim despre ce vorbim, că n-avem timp de pierdut...

Sergio este sicilian. Mare divă pe aici, foarte talentat ca actor, dar culmea şi de foarte bun simţ ca individ (calitate exagerat de rară, de asemenea). A divorţat acum doi ani şi are veşnic alături o logodnică frumoasă ca soarele, din şase în şase luni, alta. E o plăcere să lucrezi cu el. Ţi-l imită pe Berlusconi sau Beppe Grillo, de dimineaţă până seara, într-o manieră extrem de comică.

Denis vine din Nordul Italiei, Padova. I-a născut logodnica o superbitate de fetiţă, între timp. Asta e vestea bună. Vestea proastă e că nu vor să mai audă unul de altul. N-a avut timp să sufere prea mult căci a muncit pe rupte, trei-patru filme pe an. Cum prinde câteva minute libere fuge mâncând pământul însă, să-şi sărute femeia vieţii lui! Adică pe Noah, care a împlinit doi ani, luna trecută.

Gedeon. E neamţ, star internaţional, atât pe afişe cât şi în cap, aşa că nu e prea băgat în seamă de noi, ceilalţi. Păcat de el că e atât de frumos... dar degeaba. Aşa că peste el trecem.

Şi Raffaella. Raffa, cum o chemăm de obicei, e napoletană şi este unica, momentan, care nu are altceva de filmat în afară de acest serial. E logodită cu acelaşi actor de şapte ani şi i s-a pus pata să devină mamă. Curând. Mi-o repetă într-una, ori de câte ori vede trecând pe lângă noi un italian plin de muşchi, uşor transpirat, musai cu ochii albaţtri: "vreau să rămân însărcinată, Alina."
Cu cine... doar logodnicul ei o să priceapă. Dacă o să priceapă...

"Tu, Alina? Ce ai de povestit? Noutăţi?", mă întreabă grupul de protagonişti.
"Mmmmh, nu. Îmi pare rău. Nici o noutate."
"Bwhahahahahaha..."
"Ce dracu' e de râs în chestia asta?"
"Du-te mă, de aici", insistă Sergio.
"Dacă-ţi zic... Eva creşte, sunt căsătorită cu Michele, am cinci câini în continuare, nu reuşesc să slăbesc..."
"Donna! Tu eşti blestemul tuturor persoanelor pe care le întâlneşti!", mi-a zis tot Sergio.
"Eh?", întreb perplexă.
"Viaţa ta o fi neschimbată, soro, dar întreabă ce se întâmplă cu viaţa celor cu care te intersectezi, românco. Numai uragane şi lovituri de scenă aduci!"
"Mânca-mi-ai curu' de sicilian rasist!", urlu la el, înainte de a ieşi din birou.

Joi, 25 iulie 2013, noaptea.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu mă bucur ca o capră când n-am de vorbit în ziua de filmare. Bag la înaintare ochi expresivi, emoţii, chestii-trestii fără să fi studiat un text cu o seară înainte. Nu e rău. Aşa că de-aia am proasta inspiraţie să mă simt relaxată în momentul ăsta. Filmez de noapte, e-adevărat, pe la ora 2 ne-aşteaptă, cam de fiecare dată, o criză de somn de nici şase cafele espresso nu o pot învinge, dar pe la 4, habar n-am de ce, ne revenim. Filmez cu Gedeon, starul curului meu, şi o sudamericanca. Miss Venezuela, sau ceva de genul asta, acu' câţiva ani. O cheamă Manuela, frumoasă de înţepeneşti, dar atât de frumoasă că nici nu poţi să te oftici sau s-o urăşti. O contempli şi atâta. Bun. Deci.
Scena este următoarea: sudamericana este o suspectă traficantă de droguri. Ceea ce e sigur e că şi-o trage cu un boss italian, mafiot din naştere. Iată de ce, subsemnata şi Gedeon (de poliţişti ce suntem) o urmărim când iese dintr-un local. Manuela nu e singură în maşină. Pe bancheta din spate, ascuns bine de tot, se află asistentul de regie, pe numele lui Jonathan, care este olandez.
Ne aflăm în periferia Roma-Nord, pe via Nomentana, ca să fim mai exacţi. La ora asta nici dracu' nu circulă, e perfect să filmezi aici, mai ales când ai de condus maşini.
Aparatele de filmat au fost instalate pe ferestrele autovehiculelor noastre. Walkie-talkie-urile sunt în torpedou. Beneficiem de două pe cap de maşină, dacă una rămâne fără baterii, nu de alta...
Manuela s-a suit la volan, Jonathan s-a ascuns în spate. Are misiunea de a vorbi în direct cu regizorul şi să-i zică frumoasei din faţă pe ce stradă tre' să meargă ca să ne întoarcem de unde am plecat. În spatele lor, la o distanţă de 100 de metri circa, se află, într-o maşină de poliţie, Alina Nedelea cu Gedeon, care conduce. Sarcina noastră este să ne ţinem după vehiculul din faţă, deci telemobilele le avem doar aşa, de chichi... Pune că aveam chef să-mi înfig ceva în fund la un moment dat şi n-aveam ce... Cred! Presupun. Că de indicaţii de regie n-avem nevoie. Ştim din start ce expresii tre' să avem în timp ce-o urmărim pe curva asta, şi traficantă pe deasupra. Mă rog, zic să trecem la subiect.

Păi subiectul este foarte simplu. Telemobilele noastre au funcţionat perfect în timp ce alea două rămase la bază, unul în mâna regizorului şi altul în mâna regizorului secund, au cedat. Au murit. Uite aşa. Instantaneu. Patatruk-Patatrak! Adio şi n-am cuvinte, pe poteca dinainte.

Predicatul e problemă. După părerea dumneavoastră unde au ajuns, fără nici un ghid, o sudamericană, un neamţ, o româncă şi un olandez după o jumătate de oră de hoinăreală pe străzile periferice ale capitalei italieneşti??
Booh... Nici azi n-am înţeles...
Fapt e că la un moment dat ne-am prins că mergeam fără nici o noimă, că nimeni nu ne comunica ceva via radio, aşa că am oprit maşinile, în puii mei, ne-am dat jos, ne-am privit serios în ochi şi uşor îngrijoraţi ne-am întrebat:
"And now? Now, what??"
Noroc că în faţa noastră am zărit un bar! Deschis. Miracol.
Îi zic lu' Gedeon să intre şi să ceară cu împrumut barmanului mobilul lui. Să sunăm pe cineva de pe platou.
Iese de acolo, două minute mai târziu, fără telefon, dar cu un păhaăel mic de plastic în mână.
"Sunt indieni. Habar n-au ce înseamnă "telefon" dar Averna cu gheaţă, da!"
"Să moooori tu!", răspund posedată, dat fiind faptul că de două zile nu pun alcool în gură.
Câteva minute mai târziu, un păhărel de Averna cu gheaţă se află în mâna tuturor.
"Alina, what the fuck is going on here?", mă întreabă Manuela.
"Întreabă-l pe Dumnezeu. Tu eşti credincioasă. Întrebarea mea e alta."
"Care?"
"Who the fuck is a smoker here? I can not drink if I'm not smoking!"

Jonathan e fixat că trebuie să ne cărăm cât mai curând posibil de-acolo.
"Cum adică să mergem? Să mergem unde, Jonathan?", întreb.
"Păi..."
"Ba! Ne-am rătăcit. Există în Olanda cuvântul asta? Rătăcire, pierdere... Şi când unul se pierde îi convine să rămână nemişcat, nu să-şi fâţâie cur..."
"Nu! În Olanda nu se pierde nimeni."
"Eh, căcat, nu te cred! Poate că nu îi căutaţi, de-aia..
"La Bruxelles am auzit că-i aşa, Alina."
"Mă rog... tot aia e, E frig şi acolo şi plin de ciudaţi şi..."
"Mai luam o Averna? Ultima?", mă întreabă Gedeon.

Ne-au găsit maşinile de Poliţie după vreo oră. Nu ştiu cum şi mai ales de ce! Mai bine ne lăsau acolo pentru totdeauna. Eu tocmai descoperisem că Gedeon nu e un fiţos şi un insensibil. Nu. Deloc. Are un suflet frumos, să mor dacă vă mint, şi vai de sufletul lui. Ce soartă, ce destin... Îmi venea să plâng când mi-a povestit viaţa. Şi mie şi Manuelei. Dar ne-a găsit Poliţia, şi poveştile au luat brusc sfârşit, ca şi paharele de Averna şi pachetul de ţigări al lui Jonathan, de asemenea.
Ne-au adus înapoi la bază să ne schimbam de haine şi dup-aceea ne-au însoţit acasă.
Mă gândeam, privind de la fereastră cum răsare soarele peste cetatea eternă, cât îmi displace că peste câteva zile Gedeon tre' să moară într-o explozie provocată de o bombă după care se va întoarce în Germania unde îl aşteaptă un film important.
Ce păcat... tocmai acum când îi descoperisem personalitatea...

Hai, noapte bună, copii. Că s-a făcut dimineaţă...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer