Basme din Pamir

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Bine aţi venit în lumea fermecată a poveştilor din Pamir, "acoperişul lumii", meleaguri străbătute odinioară de caravane de pe Drumul Mătăsii! Aici veţi găsi cai înaripaţi şi păsări măiastre, cetăţi unde sălăşluiesc divii cei temuţi, lacuri păzite de balauri, izvorul ce împlineşte dorinţele şi lăuta care rîde şi vorbeşte cu glas omenesc. Aici, păstori săraci ajung să ia de soaţe fiice de şahi, iar cine se arată darnic este răsplătit însutit. Drumul trece prin pustiuri întinse şi codri adînci, dar şi prin oraşe cu palate şi grădini încîntătoare. Primejdiile nu lipsesc, însă vieţuitoare mari şi mici sînt gata să ne dea ajutor, iar cei cu inimă bună vor trece întotdeauna cu bine prin încercări. Să pornim deci împreună!

Cuprins: Inelul fermecat • Feciorul negustorului şi prinţesa • Puiul-cel-Şchiop • Prinţesa Patruzeci-de-Cosiţe • Vrăjitorul şi feciorul omului sărman • Zemci voinicul • Feciorul săracului şi prinţesa • Vulpea, lupul, uliul, ursul şi prinţul • Pasărea fermecată • Prinţul şi pasărea Simorgh • Pitpalacul şi vulpea • Trei surori • Norocul neghiobului
Trăia demult de tot un om sărac care, de când era, nu făcuse altceva decât să pască vitele şahului. Şi iată că i se născu un fecior asemenea unui pui de găină şi pe deasupra şi şchiop. Însă feciorul crescu nespus de iute. Oamenii cresc an după an, pe când acesta crescu din zi în zi, din ceas în ceas. Odată, el îi zise tatălui său:
- Du-te şi peţeşte-o pe prinţesă, vreau să mă însor!
- Apoi eu sunt păstor şi el este şah, răspunse tatăl. Cum să peţească un păstor fata unui şah, o prinţesă?
 
Dar tânărul o ţinea una şi bună:
- Tată, du-te la şah şi peţeşte-i fata. Şahul face azi o petrecere Pe deasupra, şahul este un om drept şi nu te va ocărî pentru asta. Du-te la petrecere şi, când îţi va da bucatele, nu le mânca, iar dacă te întreabă care îţi este nevoia, spune-i: "Eu am venit la tine în peţit".
 
Şi tatăl se văzu silit să se ducă la palatul şahului şi acolo văzu că era petrecere. Iar şahul porunci:
- Daţi-i mâncare acestui om sărac.
 
Dar omul nostru se împotrivi:
- Nu, mărite şah, n-am să stau să mănânc.
- Atunci cu ce treabă ai venit? se interesă şahul.
- Am să-ţi spun numai atunci când oaspeţii vor fi plecaţi.
 
Oaspeţii se împrăştiară şi nu rămaseră decât şahul şi vizirul. Şahul iarăşi îl întrebă pe omul nostru:
- Hei, tu, om sărman. Ce pofteşti de la mine?
 
La care omul mărturisi:
- Mărite şah, am un fecior şi am venit la tine s-o peţesc pe prinţesă.
 
Auzind aceste vorbe, şahul se mânie şi porunci:
- Omorâţi-l!
 
Însă vizirul îl povăţui:
- Mărite şah, aşa o petrecere ai făcut, iar acum de-l vei omorî pe acest om sărman înseamnă că petrecerea nu va fi pe placul Celui de Sus.
- Dar cum să mă port cu el, vizire? întrebă şahul.
- Cere-i un rubob[1] care să vorbească şi să râdă. Nu-l va găsi şi va muri, îl îndemnă vizirul.
 
Vizirul îi zise şi omului sărman:
- Omule, te-am scăpat de la moarte, aşa că fă bine şi pleacă. Pe fata şahului am s-o peţesc eu în locul tău.
 
Iar şahul mai zise şi el:
- Fie ca omul să-mi aducă rubobul care să vorbească şi să râdă şi îi voi da fata.
 
Şi omul nostru o rupse la fugă şi nu se opri decât acasă, gâfâind nemaipomenit. Feciorul îl întrebă:
- Tată, de ce gâfâi?
- Fiule, răspunse omul, n-a ieşit nimic cu peţitul, a fost cât pe ce să mă omoare. Însă vizirul m-a scăpat, că altfel şahul m-ar fi spânzurat. Iar acum el cere să-i aduc rubobul care vorbeşte şi râde. Hai, fiule, să plecăm din acest oraş. Unde să găsim un asemenea rubob pentru el?
- Nu te nelinişti, tată, e uşor de găsit rubobul.
- Dar nu e cu putinţă, fiule, se destăinui omul.
- Se va găsi, întări feciorul. Şahul însuşi îţi dă fata, iar tu doreşti ca el să nu-ţi ceară rubobul care vorbeşte şi râde? Acum ascultă-mă. Porneşte pe acest drum, treci peste multe câmpii şi pustiuri şi ajungi la un pod. Treci podul. Şi iarăşi străbaţi câmpii şi pustiuri până când în faţa ta se va ivi o cetate de fier. Când te apropii de porţile cetăţii, deschide-le. Intri şi acolo ai să vezi multe peri. La început se vor arunca pe tine, dar tu spune-le: "Pe mine m-a trimis Puiul-cel-Şchiop". Iar când pomeneşti numele meu, mai zi: "Puiul-cel-Şchiop vă trimite urări de bine". După aceea te vor întâmpina cu toată cinstea. Iar dimineaţa îţi vor da rubobul, îl vei lua şi îl vei duce şahului.
 
Şi iarăşi tatăl se văzu nevoit să-şi ia toiagul şi să pornească la un drum lung. Străbătu multe câmpii şi pustiuri şi ajunse la acel pod. Lăsă podul în urmă şi mai trecu peste alte multe câmpii şi pustiuri până ajunse la acea cetate. Deschise porţile, intră, iar mai multe peri chiar se minunară de îndrăzneala de care dăduse dovadă.
- Ce vânt te aduce pe aici, cu ce nevoi ai venit?
- M-a trimis la voi Puiul-cel-Şchiop, răspunse omul.
- Şi cum, Puiul-cel-Şchiop e bine sănătos? se mai interesară ele.
- Slavă Celui de Sus!
 
Şi o peri îl mai iscodi:
- Dar tu cu ce eşti legat de Puiul-ce-Şchiop?
- Sunt tatăl lui.
- Şi de ce te-a trimis la noi?
- M-a trimis după rubobul care vorbeşte şi râde, le spuse omul.
 
Îl lăsară să înnopteze acolo, iar dimineaţa îi dădură rubobul cerut. Şi iarăşi porni la drum, străbătu multe câmpii şi pustiuri şi până la urmă ajunse acasă. Feciorul îi ieşi înainte şi îl îndemnă:
- Tată, acum nu mai zăbovi, du-i şahului rubobul care vorbeşte şi râde.
 
Şi omul plecă, dădu rubobul şahului, care îl întrebă pe vizir:
- Slăvite vizir! Şi acum ce să fac? Să-i dau fata sau nu?
- Mărite şah, se pare că el are o taină anume de a putut găsi rubobul care vorbeşte şi râde. Că doară unde să-l găseşti? răspunse vizirul. Mai mult nu-l mai sâcâi pe acest om sărman, fiindcă am să-i poruncesc altceva, şi anume: să aducă patruzeci de cămile albe şi pe fiecare cămilă să se afle o povară înaltă cât turnul palatului şi să mai aducă patruzeci de gazele albe cu coarnele întru totul asemănătoare şi într-o singură noapte să facă aşa o grădină ca de la casa lui şi până la palat să poţi merge numai la umbră şi să crească, tot acolo, cele mai felurite roade.
 
Când vizirul spuse aceste obligaţii sărmanului om, acesta se pierdu cu firea, ajunse la fecior şi grăi:
- Fiule, mi-a dat îndatorirea ce ţi-o zic: să aduc patruzeci de cămile albe încărcate, iar povara să fie înaltă cât turnul palatului, şi să mai aduc şi patruzeci de gazele albe, cu coarnele întru totul asemănătoare, şi să sădesc o grădină, de la poarta casei mele şi până la palatul şahului, în care să fie roade coapte şi felurite. Unde să le găsesc pe toate, fiule?
 
Feciorul răspunse:
- Apoi este uşor, tată!
 
Şi îi dădu trei pumni de poame şi-i mai zise:
- Când ieşi din casă, închide ochii, cu niciun chip nu privi înapoi, aruncă poamele în spatele tău şi păşeşte mai departe. Numai când ajungi la porţile palatului, atunci să te uiţi.
 
Omul nostru luă cei trei pumni de poame şi ieşi din casă. Închise ochii şi aruncă poamele în urma sa. Merse la porţile palatului şahului şi când se uită înapoi văzu că se iviseră atâţia copaci că nu se puteau număra. Se întoarse iarăşi la fecior şi acesta îl descusu:
- Tată, cum ai făcut?
 
Şi omul povesti:
- Fiule, eu am dus acele poame, am închis ochii, le-am aruncat în spate şi am tot păşit spre porţile palatului şahului. Când am privit, acolo deja răsărise o grădină şi în ea poame de foarte multe feluri.
 
Şi mai zise:
- Dar cum va fi cu cele patruzeci de cămile şi cu poverile lor? Şi unde să se găsească patruzeci de gazele albe?
- Tată, singur le voi găsi, îl încredinţă fiul.
 
Noaptea se duse la acele peri, ele îi dădură patruzeci de gazele albe şi patruzeci de cămile tot albe, cu poveri cu tot, iar el le mână şi le lăsă lângă palatul şahului. Când şahul ieşi dimineaţa, văzu că lângă palat erau lăsate patruzeci de gazele albe şi patruzeci de cămile albe cu acelaşi fel de încărcătură. Toate erau culcate şi aveau picioarele legate.
 
Feciorul îi zise tatălui:
- Tată, du-te şi împreună cu şahul hotărâţi nunta.
 
Aşa că omul nostru se duse şi hotărî cu şahul ziua nunţii. Îl îmbrăcă pe fecior ca pe un ginere, îl urcă pe un cal, însă sărmanul se răsturnă într-o parte, neputându-se ţine în şa.
 
Îi ziseră şahului:
- Cum de ţi-a trecut prin cap să-ţi dai fata nu unui prinţ, ci Puiului-cel-Şchiop?
 
La care şahul răspunse:
- Vizirul meu a peţit-o.
 
Şi mai zise:
- Nu-i aduceţi la palat, să plece de aici, să nu-i mai văd în faţa ochilor.
 
În aceeaşi zi, vizirul o dădu pe prinţesă, care îl văzu pe Puiul-cel-Şchiop de-abia seara.
- Vai de sufletul meu, se căină prinţesa, tata m-a dat Puiului-cel-Şchiop!
 
Văzând că nici nu doreşte să stea de vorbă cu el, tânărul o întrebă:
- Prinţesă, de ce te-ai mâniat?
 
Însă ea tăcu. Până la urmă îşi luă inima în dinţi şi strigă:
- Nu, nu vreau să fiu măritată cu tine!
 
De-abia atunci Puiul-cel-Şchiop îşi lepădă de pe el toate cele care îl făceau să aibă acea înfăţişare respingătoare, care stârnea milă. Se ivi în loc un tânăr nemaipomenit, frumos ca peri, într-un cuvânt, îţi lua ochii. Prinţesa se bucură nespus şi se împăcară. Tânărul o rugă:
- Prinţesă, nu pomeni nimănui de taina mea.
 
Însă atunci când mama prinţesei veni, iată ce îi mărturisi:
- Măicuţă, se dovedeşte că el este un peri. Noi nu îl ştim, însă o dată el mi s-a înfăţişat în acest chip şi mi-a zis: "Eu nimănui nu-mi arăt chipul, m-am însurat cu tine şi de aceea m-am înfăţişat astfel".
 
Şi mama o sfătui:
- Fată dragă, mâine dimineaţă, când te trezeşti, aruncă-i masca în vatră, să ardă, şi atunci îşi va arăta chipul adevărat.
 
Când tânărul ieşi dimineaţa în curte, prinţesa îi arse masca. Se întoarse şi zise:
- Prinţesă, unde mi-e masca? Vreau s-o pun din nou.
 
Ea răspunse:
- Am ars-o!
- De-i aşa, pe dată am să iau altă înfăţişare. Am să mă prefac în porumbel şi am să înconjor de trei ori în zbor această cetate. Dacă nu mă vei putea prinde, am să mă îndrept spre Muntele Verde.
 
Şi luă înfăţişarea unui porumbel şi zbură de trei ori în jurul cetăţii. Cum prinţesa nici nu încercă, se înţelege că nu izbuti să-l prindă. Şi el zbură mai departe. De mâhnire, prinţesa mai-mai să-şi dea duhul.
 
Şahul şi soaţa lui aflară că fata lor picase fără simţire, de aceea o întrebară:
- Ce s-a întîmplat cu tine?
- Peri a zburat de la mine, m-a părăsit, le destăinui fata.
- Te vom mărita cu altul, îi făgăduiră ei.
- Nu, fiindcă atâta vreme cât nu-l voi găsi, inima nu mi se va linişti.
 
Şi prinţesa luă alături o slujnică şi porni la drum. Străbătu multe câmpii şi pustiuri şi nimeri într-un tufiş de cârcel. Atunci zise:
- Tu, cârcel, tu eşti verde cu totul, oare n-ai văzut un porumbel care a zburat pe-aici?
 
Şi cârcelul răspunse:
- A zburat un porumbel şi a zis: "Să ardă ea pe această lume pentru că mi-a ars masca".
 
Porni mai departe şi îi ieşi înainte un desiş de ienupăr. Prinţesa iscodi ienupărul:
- Ienupăre, n-a zburat pe-aici un porumbel?
- Porumbelul a zburat, îi destăinui acesta prinţesei. Şi a zis aşa: "Pentru că mi-a ars masca, să ardă şi ea".
 
Şi mână prinţesa calul mai departe până ajunse la un izvor care curgea într-un lac. Acolo creştea un platan. Se aşeză sub platan şi tot atunci se iviră trei bărbaţi peri care începură să se scalde. Când ridicară privirile, o văzură pe prinţesă. Era atât de frumoasă, încât nu-şi mai putură lua ochii de la ea. Unul zise:
- O iau de nevastă!
- O iau şi eu de nevastă, hotărî altul.
 
Şi cei doi se certară. Zise şi al treilea:
- Nu vă bateţi unul cu altul, căci eu de mult m-am însurat cu ea.
 
Şi peri îşi luă nevasta şi o duse acasă. Acolo o încredinţă:
- Dacă îţi va fi bine aici, aici rămânem, de nu, mergem la casa tatălui tău.
 
Prinţesa însă alese:
- Eu vreau acasă la tata.
 
Peri plecă împreună cu dânsa şi o duse la casa tatălui ei. Când şahul îl văzu pe tânăr rămase uimit. "Ce flăcău grozav!". Şi îl aşeză pe tron, iar şahul însuşi se făcu sultan.
 
Şi astfel ajunseră la fericire, dobândind totodată şi tronul.