Prinţi, prinţese şi alte amăgiri

E ora două, am venit de la şcoală, îmi scot pacheţelul din ghiozdan, pe care l-am păstrat cu sfinţenie în pauza mare, mă întind pe pat, pe burtă, aşa încât să fiu mai aproape de ecranul televizorului şi aştept. Daţi-mi voie să fiu eu, Sisi! Şi circa 40 de minute din viaţa mea se transformă în povestea dulce-amoroasă a unei păpuşi burgheze care va ajunge, după multe aventuri, soţia regelui Franz. Un soi de complex de victimizare masochist mă făcea să vibrez de fiecare dată la relaţia prinţesei Sisi cu regina-mama-soacră, o scorpie cu părul prins în coc şi un cancelar malefic. Practic, cred că de asta urmăream desenul. Muream de curiozitate să văd cum mai suferă Sisi, ca să îmi demonstrez că nici viaţa de prinţesă nu e chiar aşa de roz, pentru că oricum, la final, avea să fie bine. Şi iată-mă, după cele 40 de minute de chin împărtăşit, daţi-mi voie să fiu eu, Sisi, cu încrederea refăcută în Univers, că existenţa mea de circa opt ani de zile nu e chiar atât de rea.
 
După vreo cinci ani de la ultimul episod din Prinţesa Sisi, difuzat de postul de televiziune Fox Kids, am fost în excursie la Schonbrunn. Ca să descopăr că, de fapt, Sisi, era o isterică, maniacă, obsedată de felul cum arată şi cumva frigidă (ceva, ceva, acolo cu Franz nu prea mergea). Deci, nu prea era personajul cel bun, iar, mama soacră nu siguranţă nu era personajul cel rău. De cancelar nu ni s-a spun nimic. Sisi era, ce-i drept, foarte frumoasă. Dar era şatenă şi nu blondă, ca-n desene, şi nu a trăit fericită până la adânci bătrâneţi, ci a fost înjunghiată pe un vapor cu un cuţit de desfăcut scrisorile. Sper doar că Bambi nu a existat în realitate.