Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Întoarcerea acasă a Nicoletei Esinencu


Iulia Popovici, un interviu cu Nicoleta Esinencu

01.11.2013
Observator Cultural, august 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicoleta Esinencu scrie despre o lume "exotică", la marginea Europei, o ţară care nu există, de cele mai multe ori, nici pentru propriii cetăţeni. Poetică şi acută, dramaturgia Nicoletei Esinencu e cea a unei iubiri neîmpărtăşite - iar scriitoarei i-au trebuit aproape zece ani şi un lung periplu prin Europa Occidentală pentru a se întoarce acasă.

Iulia Popovici: Prima întrebare - cea clasică: tu cum ai început să scrii teatru?
Nicoleta Esinencu: De obicei, scriitorii au poveşti frumoase despre cum au început să scrie, cît de îndrăgostiţi erau de teatru etc. Istoria mea e mult mai banală şi caracteristică societăţii în care am crescut. Eram un copil problematic, iar părinţii mei nu ştiau ce-aş putea face în viaţă, după ce-am făcut un an de drept economic la Colegiul Informatic şi am înţeles că nu e ceva la care aş putea ajunge să mă pricep. "Pilele" lui tata erau la Facultatea de Artă, în acel an s-a deschis o secţie de Dramaturgie, iar tata m-a întrebat dacă aş vrea să mă înscriu. Şi aşa am început să scriu. Îmi place să spun povestea asta fiindcă explică multe despre cum se întîmplă lucrurile într-o societate precum cea moldovenească. Am început să fac dramaturgie pe pile. Că am devenit scriitoare pe parcurs, asta e altceva.

*
"Ai 10 ani/ Şi ştii să desfaci automatul Kalaşnikov în 3 minute/ Şi după să-l strîngi la loc// Ai 10 ani/ Şi ştii să-ţi pui masca antigaz în 0,01 secunde/ Şi mai ştii că..."
Scris în perioada "crizei gazului" din 2008, cînd oprirea furnizării de gaze ruseşti prin Ucraina a îngheţat Estul Europei şi o parte din Occident, Antidót exploata, prin metafora mutabilă a gazului (mască de gaze, gaz lacrimogen etc.), o continuitate a relaţiilor, chiar dacă mereu remodelate, dintre stat şi cetăţean, dintre sistem şi individ. În spatele temei intoxicării (cu gaz şi informaţională), Nicoleta Esinencu explora, în spectacol, diversificarea formelor de supraveghere şi manipularea social-comunitară. Antidót, comisionat de Goethe Institut ca parte a proiectului european "After the Fall", ce marca 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, nu a fost primul text pe care Nicoleta Esinencu şi l-a pus singură în scenă (în decembrie 2008). A fost, însă, primul reprezentat de mai multe ori (Tzaptzarap, la Iaşi, în România, Zuckerfrei, la Stuttgart, etc. au fost jucate ocazional în cadrul unor proiecte punctuale) şi cel dintîi cu premiera în Republica Moldova. Antidót s-a jucat la Chişinău în spaţiul unei galerii de artă (ceea ce spune multe despre absenţa spaţiilor alternative de spectacol, la acea dată, în capitala Moldovei), fiind "produs" de METT (Mobile European Trailer Theatre), un grup informal alcătuit, în jurul Nicoletei Esinencu, din actori şi artişti vizuali moldoveni, cu care Esinencu lucra în acea perioadă. O practică destul de curentă printre autorii dramatici contemporani, punerea în scenă a propriilor texte face parte, la Esinencu, dintr-o revoltă conceptuală programată.
*
 
I.P.: Ce s-a schimbat în felul în care priveşti dramaturgia şi în felul în care scrii de la Fuck you, Eu.ro.Pa! la Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot?
N.E.: Foarte mult. Chiar şi între A şaptea kafana, prima mea piesă, scrisă împreună cu Du­mitru Crudu şi Mihai Fusu, şi Fuck you... a fost o schimbare radicală, odată cu rezidenţa de la Stuttgart, care a reprezentat prima mea şedere de mai lungă durată în afara Moldovei şi o posibilitate de a vedea Mol­dova din afară. De a trăi într-o societate care mi-era cu totul necunoscută. Acel moment a avut un impact puternic asupra mea, şi aşa am decis să scriu Fuck you, Eu.ro.Pa!, schimbîndu-mi total modul de a face şi de a privi teatrul.
Restul a fost un proces de maturizare, pentru că a fi rebel e un aspect, a fi conştient şi a încerca să mergi mai departe este altceva. Aş da exemplul spectacolului Clear History: pentru mine, e o încercare de a înţelege ce se întîmplă, de a-ţi asuma o istorie, de a trece peste greşelile făcute, de a vorbi despre tabuurile unei societăţi. Între Fuck you... şi Dragă Moldova..., eu văd o maturizare "pozitivă", o atitudine mult mai asumată, din care nu dispare spiritul rebel, totuşi.

I.P.: O trecere, deci, de la teatrul unei revolte personale la teatrul unei responsabilităţi sociale.
N.E.: Dar un teatru care rămîne revoltat.

*
"Da' tu ştii că ucraineni îs de 2 ori mai mulţi decît ruşi în ţara asta/ Iată de unde vine adevărata problemă. / De la haholi, doar că nimeni nu ştie de asta./ Cu ruşii e altă treabă / Noi trebuie să le arătăm ruşilor că ei sînt / alcoolici / Puşcăriaşi/ Impotenţi/ Sălbatici / Debili / Şi în cele din urmă ruşii vor dispărea / Vor pleca."
Deşi toate textele ei utilizau tehnici de documentare, manipulînd artistic informaţii din media, laitmotive sociale, materiale de arhivă etc., radical.md (iunie 2008, prezentat la Hebbel am Ufer, Berlin, în cadrul programului "Moldova Camping") a fost primul integral verbatim: tot ceea ce cei trei actori rosteau pe scenă provenea din conversaţii reale purtate pe forumuri de Internet cu aplecări naţionalist-xenofobe (deşi bazată pe interviuri, piesa de debut, colectivă - scrisă împreună cu Dumitru Crudu şi Mihai Fusu -, a Nicoletei Esinencu despre traficul de femei, A şaptea kafana, presupunea o rescriere a istoriilor iniţiale). În spectacol, convenţia nu era, însă, cea a chat-ului, ci a unei ieşiri la iarbă verde a unui grup de prieteni, care fac frigărui (şaşlîc), vorbesc şi se filmează domestic. radical.md era şi prima piesă scrisă de autoare şi jucată în "moldoveneşte", o "limbă a străzii" interzisă pe scenă şi în şcoala de teatru ca fiind impură în raport cu aspiraţiile identitare româneşti ale mainstreamului intelectual de la Chişinău, iar mîncarea (cel puţin ca referinţă textuală) se dovedea un laitmotiv al scriiturii Nicoletei Esinencu (începînd cu Fuck you..., dar şi în Mame fără pizdă). Recent, şi Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot - în care Nicoleta Esinencu se simţea deja confortabil în libera alternare a tuturor variantelor lingvistice din viaţa cotidiană moldovenească, de la rusă la română - avea să presupună pregătirea pe scenă a unui fel de mîncare specific local şi definitoriu pentru identitatea socială a "personajelor" - borşul roşu (de sfeclă roşie).
*
 
I.P.: E vreo diferenţă, acum, în felul în care textele şi spectacolele tale, cu tematica lor asumat locală, sînt percepute în străinătate?
N.E.: În ce priveşte publicul, nu fac mare diferenţă între cei care văd spectacolele mele la Chişinău şi cei care le văd în străinătate, nu mi se pare că vorbesc despre lucruri pe care străinii nu le-ar putea înţelege. Aş face o diferenţă între spectatorii şi cititorii de specialitate - în Moldova n-am prea avut parte de discuţii de profunzimea celor din străinătate. Iar discuţiile sînt importante pentru orice artist.

I.P.: Te-ai revendica de la o anume estetică, te-ai încadra în anumite direcţii ale teatrului european? Ai da un nume genului de teatru pe care-l faci?
N.E.: Nu m-am întrebat niciodată, nu-mi place să privesc lucrurile din această perspectivă, pentru mine întotdeauna a contat de ce scriu, de ce mă preocupă astăzi această temă, de ce şi pentru cine vorbesc astăzi despre această problemă - şi niciodată nivelul estetic sau genealogiile artistice. Cît timp există Teatru-Spălătorie, mă interesează să vorbesc publicului din Chişinău, ceea ce acum cinci ani mi se părea imposibil. Poate că era o frustrare, dar îmi amintesc precis cum îmi petreceam mult mai mult timp în străinătate şi deja mă resemnasem, credeam cînd mi se spunea, în Occident, că scriitorii estici sînt mai cunoscuţi în afara ţării lor decît în patria lor şi că Occidentul mă va aduce înapoi acasă. Credeam că nu pot face nimic concret pentru asta - pînă cînd mi-am dat seama că nu se va întîmpla nimic atîta vreme cît eu singură nu fac să se întîmple.
*
"şi fugi la mama / şi începi să-i povesteşti / că azi poliţistul de sector / ţi-a băgat limba în gură / şi mîna în chiloţi / cînd te-a prins că furai cireşe/ şi mama îţi arde o palmă / şi cînd o să-ţi mai ard una o să-ţi sarî / toţi mucii pe pereţi / îţi zice / să furi cireşe? / unde s-a mai văzut una ca asta? / ce noi nu avem cireşe acasă?"
La alegerile din Republica Moldova din primăvara anului 2009, Partidul Comunist a repurtat o victorie extrem de contestată, care a dus, la începutul lunii aprilie, la ample manifestaţii la Chişinău. Ele aveau să culmineze, pe 7 aprilie, cu momente extrem de violente, incendierea şi vandalizarea clădirii Parla­mentului, intervenţia agresivă a poliţiei, arestări în masă şi avertizări ameninţătoare ale premierului comunist Zinaida Greceanîi împotriva unor posibile proteste ulterioare. 7 aprilie a însemnat, însă, sfîrşitul guvernării comuniste: alegerile au fost repetate, iar scrutinul a fost cîştigat de ampla Alianţă pentru Europa (de dreapta). 
 
Primăvara lui 2009 şi noul context politic, cu speranţele lui de schimbare, au însemnat şi revenirea Nicoletei Esinencu la Chişinău: pentru început, a refăcut Mame fără pizdă (un performance creat iniţial în 2007 pentru expoziţia Europe en devenir de la Centre Culturel Suisse de la Paris), un monospectacol despre presiunile identitare presupuse de condiţia feminină în Moldova.
 
"Poţi să scoţi o sută de mii de oameni în stradă / Să dai foc parlamentului în faţa lor să dai foc / Şi pe deasupra / să-i faci să creadă că ei au dat foc / Şi pe deasupra / să-i faci fericiţi că ei au dat foc."
Primul text scris şi pus în scenă de Nicoleta Esinencu exclusiv pentru a fi jucat la Chişinău, Footage, a avut drept temă tot evenimentele din 7 aprilie 2009 - schimbările politice din Republica Moldova generînd şi efecte colaterale în plan teatral: apariţia unui spaţiu performativ alternativ, Club 513. În scenă, trei actori şi trei televizoare: impasibil, pe fundal curgea programul live al postului public Moldova1. Din nou, Footage era un spectacol despre manipulare (media şi politică), evenimentele de pe 7 aprilie fiind ocultate de producţia de mituri de autolegitimare servindu-i, pe rînd, pe toţi cei implicaţi ideologic, dar nu şi pe participanţii direct (de pe malul acesta al Prutului, situaţia deconstruită de Esinencu rezonează cu tema, niciodată tratată dramatic într-o formulă convingătoare, a "confiscării Revoluţiei").
 
Ca şi Mame fără pizdăFootage se juca într-un bar - dar această iniţiativă (de a juca teatru într-un astfel de spaţiu), inspirată (spun autorii ei) de Teatrul LUNI de la Green Hours şi lansată de regizorul Mihai Fusu (coautor la A şaptea kafana), a avut o viaţă scurtă. A fost totuşi un experiment care a făcut posibilă, pentru Nicoleta Esinencu şi artiştii cu care lucrează, asumarea ideii unei scene proprii şi a întoarcerii acasă. Scena avea să se numească Teatru-Spălătorie (lansat în 2010, un spaţiu cu două săli, funcţionînd şi ca bar, în subsolul Spălătoriei Nufărul de pe str. Mihai Eminescu din Chişinău; pe aceeaşi stradă, cîteva numere mai sus, se află clădirea Teatrului Naţional).

  • *
I.P.: Care e contextul în care funcţionează, artistic, Teatru-Spălătorie?
N.E.: E greu de vorbit despre un context artistic articulat la Chişinău. Există K:SAK, Centrul Soros pentru Artă Contemporană, care din păcate n-are o mare ieşire la public, şi alte spaţii foarte mici de artă vizuală, în general necunoscute unui public mai larg. Mai apoi acele moşteniri ale Uniunii Sovietice numite uniuni de creaţie de tot felul, care în principiu nu prea ne interesează. Nu se întîmplă mare lucru la Chişinău, de-asta a şi fost important pentru noi să încercăm să lansăm şi să păstrăm spaţiul pentru un public obişnuit, nu doar pentru oamenii de teatru. Pentru noi, de fiecare dată e important ce jucăm astăzi - încercăm să răspundem momentului, temelor societăţii şi lucrurilor care se întîmplă în jurul nostru. Facem un teatru al reacţiei imediate - însă adeseori încercăm nu să comentăm subiectele la zi, ci să lansăm subiecte şi dezbateri. Invităm spectacole, performance-uri, oameni care pot schimba perspective.

I.P.: Te simţi uneori în conflict, ca artist, cu poziţia ta de producător al creaţiilor altora?
N.E.: Nu ştiu foarte bine nici ce înseamnă să fii producător. Am ajuns să fac un milion de lucruri pe zi, începînd de la conectat cabluri şi dat cu mopul şi terminînd cu scris texte. Poate prin milionul ăsta de lucruri este şi jobul de producător, doar că nu mă interesează ce fac eu, mă interesează să funcţioneze bine lucrurile.

I.P.: Tot ce se petrece la Teatru-Spălătorie, fie că e făcut de tine sau de alţi artişti, face parte dintr-un program-concept de acţiune socială şi politică prin artă.
N.E.: Da, pentru că ne interesează să invităm artişti sau spectacole care ne-au marcat pe noi în contextul în care trăim şi lucrăm noi, şi pe care vrem să le împărtăşim publicului.
 *
 
"cîtă avere aveau jidanii, în Dumbrăveni, că erau bogaţi jidanii, nu aşa ca noi, aveau magazine, aveau bogăţii; / o fost evacuaţi, ridicaţi şi au rămas casele pustii, şi ai noştri săracii tîrîiau de acolo... hai, hai, luau scaune, mese, hai să le luăm, ce să luăm.../ şi i-a dus la unu\' Foca Baraghină la primărie şi au dat tot pe băut, scaunul, masa, / era război..., le-o dat pe băut şi bea."
 
În 2012, Nicoleta Esinencu a scris şi montat Clear History, un spectacol documentar care aducea pentru prima dată în faţa publicului din Chişinău problema Holocaustului din Basarabia (actuala Republică Moldova), teritoriu românesc la acea dată. Jucat în rusă şi română şi apelînd la o documentare complexă, Clear History marchează o schimbare în scriitura Nicoletei Esinencu, printr-o anume renunţare la substratul poetic în favoarea unei directeţi politice - căci atacă subiectul contribuţiei româneşti la exterminarea evreilor, în condiţiile în care ea e un tabu şi în România, cu atît mai mult în Moldova. În 2013, Esinencu a colaborat cu Jessica Glause la primul ei spectacol jucat de non-actori, Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot, care are în centru discriminarea homosexualilor şi presiunile sociale asupra acestora. Ca de obicei la Nicoleta Esinencu, originea proiectului are rădăcini în actualitatea politică moldovenească - reacţiile publice împotriva unei legi antidiscriminare, care a scos în stradă, în urmă cu doi ani, o alianţă de naţionalişti şi ortodoxişti, ducînd la retragerea propunerii legislative (în acelaşi context al revoltelor împotriva legii în cauză, Teatru-Spălătorie a produs ROGVAIV, un spectacol al lui Bogdan Georgescu).

I.P.: Cum aţi ajuns, în Dragă Moldova..., să lucraţi cu ceea ce Rimini Protokoll numeşte "experţi ai vieţii"?
N.E.: Noi am pornit invers - am decis de la început că vom lucra cu nonactori, cu persoane reale. Avem un proiect nou la Teatru-Spălătorie, care se numeşte Komunalka, în care vom avea spectacole jucate de persoane reale (nu-mi place termenul de actori neprofesionişti - deşi şi actorii sînt, la urma urmei, persoane reale). Există un proiect similar la Dresda, numit "Scena cetăţenilor", în care sînt implicaţi locuitorii oraşului, însă noi ne dorim să ne concentrăm pe diferite comunităţi, să provocăm comunităţile să vorbească despre comunităţile lor. Am invitat-o pe Jessica Glause, o regizoare din Germania care a făcut un spectacol despre punkişti, iar după lungi discuţii, am optat pentru această temă - să vorbim despre comunitatea gay, pentru că e important, pentru că aceşti oameni trăiesc o viaţă ascunşi, în frică şi anonimat (şi tocmai de aceea ne dădeam seama că va fi greu să-i convingem să apară pe scenă).

Documentarea a fost un proces lung, cu zeci de interviuri, căutat de oameni dispuşi să ne vorbească. Gender Doc ne-a ajutat cu contacte, cu toate că ei erau sceptici că vom convinge oamenii să apară pe scenă. În spectacol este un actor (care joacă istoriile mai multor homosexuali), ceilalţi sînt "persoane reale": părinţii unui gay, un gay în vîrstă, care are 70 de ani, o lesbiană şi un băiat de 18 ani, copil al unei mame lesbiene.

I.P.: Şi cum a privit publicul din Chişinău spectacolul?
N.E.: Reacţiile spectatorilor au fost diferite. Publicul reacţionează OK în primul rînd la poveştile lor, pentru că sînt foarte sinceri şi cumva neîndemînatici, "adevăraţi". Sînt şi oameni care mi-au spus că spectacolul li s-a părut vulgar. Încerc să înţeleg de ce: sînt istorii povestite aşa cum sînt ele şi nu toţi spectatorii sînt pregătiţi să asculte astfel de lucruri, despre relaţii sexuale, de pildă, limbajul e uneori agresiv (dar este al lor, e felul în care vorbesc în viaţa reală), mai ales cel al bătrînului - Eugen - care de multe ori are ceea ce unii ar numi un "comportament de curvă". Nu poţi să-l transformi într-un gentlemen, nu asta e el, nu ăsta e farmecul lui.

I.P.: Crezi că se va putea schimba vreodată Moldova atît de mult încît să-ţi pierzi raţiunea politică de a face teatru?
N.E.: Nu. Chiar nu cred. Dar chiar dacă s-ar transforma, eu aş avea motive să fac teatru, fiindcă nu trebuie să mă limitez la a vorbi despre Moldova - e o lume mare, dincolo de graniţele noastre, plină de subiecte. Însă pur şi simplu eu nu cred în ţara asta, nu văd nici cea mai mică posibilitate de schimbare în Moldova.


 O variantă extinsă a acestui text a apărut în primul număr al revistei online Le Bruit du Monde (Franţa), în mai 2013. Deşi autoarea nu a fost informată în prealabil, accesul la textul din revistă se face cu plata unei taxe. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer