Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatrul este un laborator unde poţi modela adevărul


Mirela Sandu, un interviu cu Gábor Viola

25.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gábor Viola a absolvit Universitatea de Artă Teatrală "Szentgyörgyi István" din Târgu-Mureş, în anul 1997. Timp de cinci ani a fost angajat al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, Compania Tompa Miklós până când, în 2002, a plecat la Budapesta la Teatrul "Krétakör". Din trupa acestui teatru a făcut parte timp de doi ani pentru ca, mai apoi, să colaboreze cu mai multe companii din Ungaria, ca actor liber profesionist. Acea perioadă i-a plăcut pentru că i-a oferit alternativa unei forme de teatru "mult mai active din punct de vedere politic şi foarte implicate în realitate". La scurt timp după întoarcerea în ţară, în septembrie 2010, a devenit membru al Teatrului Maghiar de Stat Cluj unde poate fi văzut, printre altele, în spectacolele: Leonce şi Lena de Georg Büchner, regia: Gábor Tompa; Aniversarea de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov şi Bo Hr. Hansen, regia: Robert Woodruff; L-am servit pe regele Angliei de Bohumil Hrabal, regia: Michal Dočekal; Vrăjitorul din Oz de Frank L. Baum şi Tibor Zalán, regia: Zoltán Puskás.


Mirela Sandu: Te-ai născut la Târgu Mureş. Ce amintiri ai din perioada copilăriei şi a adolescenţei?
Gábor Viola: În Târgu Mureş locuiam într-un cartier care se numea Mureşeni. Acolo stăteau numai proletari, tata era mecanic auto iar mama cofetar deci "oameni ai muncii". Pentru noi copiii, viaţa acolo era foarte periculoasă. Aveam tot felul de experienţe: bătăi, hoinăreli, şi asta îmi plăcea. În acelaşi timp, îmi era greu pentru că de la şcoală până acasă făceam o oră. Trebuia să o iau pe tot felul de ocolişuri pentru că în fiecare zi cineva vroia să mă bată. Aşa era viaţa acolo, care pe care. Iar eu eram un luptător. Acesta era doar un cartier... Făceam judo şi mergeam în competiţii unde luam bătaie deşi eram considerat mare bătăuş. Altfel, despre Târgu Mureş se spunea că este un oraş în care se trăieşte bine.
 
M.S.: Crezi că faptul că ai copilărit într-un astfel de cartier te-a făcut mai luptător?
G.V.: Am învăţat să nu mă tem de luptă, să fac faţă multor situaţii neprevăzute. La judo am învăţat să îmi folosesc teama şi să ştiu să o stăpânesc. Pentru a-l putea învinge pe celălalt trebuie să îţi fie puţin frică. În meciurile în care mi-am subestimat adversarul am pierdut.

M.S.: De ce nu ai continuat cu sportul?
G.V.: Nu eram genul sportiv. Judo-ul mi-a prins bine, dar nu era pentru mine. Mergeam la antrenamente, dar gândul nu îmi era acolo. Am aflat mult mai târziu ce îmi doream cu adevărat.
 
M.S.: Ce are special pentru tine teatrul în momentul acesta?
G.V.: Teatrul este un laborator unde poţi modela adevărul, unde afli lucruri despre om şi viaţă.
 
M.S.: Îţi place senzaţia de a fi în faţa publicului, în luminile reflectoarelor?
G.V.: Nu îmi place în mod special să fiu în lumina reflectoarelor. La începuturi credeam că această meserie mă va transforma într-un om mare, însemnat. Între timp mi-am dat seama că nu despre asta e vorba. Am nevoie de teatru, de acest laborator. Iar dacă oamenii vin şi apoi spun că ceva a fost bine mă bucur. În teatru e bine să ai succes. Aşa oamenii vin şi a doua oară. Eu văd succesul ca pe o şansă de a putea lucra în continuare, de a putea face lucruri noi.
 
M.S.: Dacă n-ai face teatru ce meserie ţi-ai alege?
G.V.: Aş cultiva viţă de vie. E în mine acest lucru. De curând ne-am mutat lângă Cluj, în satul Gheorgheni. Am acolo o livadă. Sunt abia la început, dar simt locul acela ca pe un fel de rădăcină a vieţii. E important să cultivăm ceva. Şi arta este importantă, dar ea nu îţi dă de mâncare.


M.S:: La un moment dat te-ai hotărât să părăseşti Târgu Mureş şi să te duci la Budapesta. Ce te-a făcut să iei această hotărâre?
G.V.: Era evident că trebuie să plec. La Teatrul Naţional din Târgu Mureş se încheiase o etapă. Era nevoie de o schimbare radicală de mentalitate. Directorul de atunci, Béres şi-a dat demisia. Tot atunci, a venit la Teatru o regizoare din Ungaria, Novák Eszter, care ne-a propus mie şi altor doisprezece actori să mergem să înfiinţăm o trupă la Budapesta. Între timp, m-am despărţit de colegi şi am plecat să lucrez cu Schilling Árpád, tot la Budapesta.

M.S.: Te-a ajutat experienţa acumulată în perioada aceea?
G.V.: Da, normal. Era un fel diferit de a face teatru. Spectacolele în care jucam erau bazate pe expresivitate, mişcare, situaţii foarte tăioase, dure. Iar teatrul, în general, era mult mai activ din punct de vedere politic, foarte implicat în realitate.

M.S.: Te-ai gândit vreodată ce ar fi fost dacă nu plecai la Budapesta, cum a fi evoluat cariera ta?
G.V.: Cred că aş fi fost la Cluj şi aş fi lucrat cu colegii mei de la Teatrul Maghiar.

M.S.: Te simţi mai bine jucând o anumită categorie de roluri?
G.V.: Da, se poate întâmpla, dar aceasta poate fi o capcană. Un rol bun nu are legătură cu felul în care te simţi. Poţi să te simţi foarte bine într-un rol şi el să fie, de fapt, un eşec. A te simţi bine presupune existenţa unor sentimente, iar ele ne trădează uneori.

M.S.: Atunci care este măsura? Cum vezi că eşti pe drumul cel bun?
G.V.: E foarte greu să-ţi dai seama... Ai nevoie şi de ajutorul unui prieten în care ai încredere. Ai o senzaţie pe care o poţi verifica doar cu el sau cu alte persoane de încredere. Un alt mod de a verifica dacă este bine ceea ce faci, este să vezi dacă reuşeşti să atragi şi să menţii atenţia spectatorului. Trebuie să ai tot timpul în vedere cui şi de ce te adresezi.

M.S.: Care a fost rolul sau spectacolul care te-a marcat?
G.V.: Când eram în facultate, jucam, la un moment dat, Ducele din Măsură pentru măsură de William Shakespeare. Când am început repetiţiile eram îndrăgostit de o fată care era şi ea în distribuţie. Doar că ea s-a combinat cu regizorul. Apoi a venit acasă şi mi-a zis că s-a îndrăgostit de regizor. Am cumpărat două sticle de vodkă şi m-am dus la repetiţie. Regizorul nu îmi dăduse nicio indicaţie. Puteam să fac orice. Cum eram beat tot timpul, a pus-o lângă mine pe Imola Kézdi căreia i-a dat indicaţiile pentru mine, iar ea îmi spunea ce să fac şi ce scenă urmează. Eram în acelaşi timp spectator şi participant. Aşa am găsit cheia rolului. În sală era şi poetul Kovács András Ferenc, un prieten foarte bun. Apoi mi-a zis că, aşa beat cum eram, am spus textul cu o încărcătură specială. Acel moment m-a marcat. Apoi au fost întâlnirile cu Anca Bratu, au urmat Novák Eszter şi Simon Balázs - două regizoare din Ungaria.

M.S.: În luna decembrie 2013 vei începe repetiţiile cu Unchiul Vania de A.P. Cehov, regia: Andrei Şerban. Este o provocare pentru tine?
G.V.: Eu aş vrea să joc, dar e greu să intri într-un spectacol gata făcut. Miza este să pot contribui cu ceva. Dacă nu pot să fac mai mult, măcar să reuşesc să ţin personajul la nivelul acela la care a ajuns întreg spectacolul. Am foarte mare nevoie de meşteşugul domnului Şerban, pentru a mă ajuta să ajung la personaj, la substanţa lui. Colegii mei joacă acest spectacol de şase-şapte ani, reflexele lor sunt deja formate. În schimb, eu sunt proaspăt. Mi-aş dori să pot aduce ceva nou. Provocarea nu cred că este numai pentru mine, ci şi pentru regizor şi colegii mei. E ca o renaştere.

M.S.: Când ai revenit în România, după o absenţă de opt ani, ai luat premiul UNITER 2011 pentru rolul Valerio din spectacolul Leonce şi Lena de Georg Büchner. Ce a însemnat pentru tine acest premiu?
G.V.: M-a surprins şi mi-a transmis faptul că am făcut ceva important. De-a lungul anilor am jucat multe roluri, iar unele cred că mi-au ieşit bine. Doar că erau underground, aşa cum este şi Teatrul 74 din Târgu Mureş. Din păcate, în România nu este foarte dezvoltată zona aceasta. Acum începe să fie mai activă. Când am plecat în Ungaria, acolo se juca foarte mult această formă de teatru.


M.S.: Ai avut intenţia de a rămâne la Budapesta?
G.V.: Nu am avut intenţia de a pleca definitiv. M-am dus acolo pentru că vroiam să lucrez, să fac ceva nou, iar Ungaria era locul potrivit. Era normal să merg acolo pentru că sunt ungur, aşa cum e normal să lucrez acum aici. Când soţia a rămas gravidă, ne-am gândit că e mai simplu şi mai comod să ne întoarcem în ţară. La început, ne-am propus să rămânem două luni. Atunci se înfiinţase un teatru în Târgul Secuiesc şi m-am dus să joc acolo. Apoi m-a sunat Anca Bradu să lucrez cu ea la Odorheiu Secuiesc. I-am propus soţiei să mai stăm puţin în ţară urmând ca mai târziu să ne întoarcem, dar ea a spus să rămânem. Aşa l-am sunat pe Gábor Tompa care încercase de două ori să mă ia în trupa lui. El a dat teatrului o deschidere specială. Aici, la Teatrul Maghiar din Cluj, sunt invitaţi mulţi regizori şi, astfel, sunt mai multe feluri de a face teatru, de a exista pe scenă. Fiecare dintre noi îşi găseşte locul.

M.S.: Cât de importantă este pentru tine relaţia cu un regizor?
G.V.: De la fiecare dintre ei iau tot ce pot. Chiar şi de la acela care nu vrea să lucreze cu mine... Îmi place să mă provoace, să nu mă lase să fiu leneş sau să mă simt bine. În schimb, îmi displace să fiu abandonat, să nu mi se acorde importanţă.

M.S.: Eşti un actor comod?
G.V.: Nu îmi place să mi se impună lucruri şi mă simt rău atunci când îmi dau seama că am fost manipulat. Prefer să mi se spună lucrurile direct pentru că am impresia că aşa câştigăm timp. Eu cred că modul în care lucrează un regizor trebuie adaptat fiecărui actor. Unii au nevoie de mai mult timp şi explicaţii, iar alţii preiau lucrurile din zbor. Cei din urmă nu au nevoie să fie manipulaţi.
 
M.S.: Ce momente din copilărie îţi aminteşti cu plăcere?
G.V.: Tatăl meu era pescar. A murit când eu aveam 12 ani. Îi plăcea să meargă cu cortul pe malul râului. Într-o zi, m-a luat în apă să pescuim cu băţul. Mă ţineam pe după gâtul lui, şi am mers înot cam 400 de metri. Pe râu era o creangă şi mi-a zis să mă ţin bine de ea şi să nu îi dau drumul, apoi a dispărut. Îmi amintesc şi acum sentimentul acela când apa se mişca, mă trăgea puţin în jos dar eu nu lăsam creanga din mână. Era ca leagănul mamei... Apoi ştiam că tata e acolo jos şi că se va întoarce curând. Exista totuşi şi teama. S-a întors cu un peşte pe care l-a băgat în chiloţi.

M.S: Ce amintiri ai legate de mama ta ?
G.V.: Mama a fost cofetar, dar avea ca hobby cântatul. A terminat o şcoală populară de canto, iar profesoara ei a fost mai apoi şi a mea, atunci când mă pregăteam pentru facultate. Deşi nu era cântăreaţă de operă, vocea mamei era puternică, soprană de coloratură. Avea un farmec special. Îi plăceau în special romanţele, pe care le cânta în maghiară şi română. Avea o trupă cu care cânta în cadrul anumitor evenimente la care, uneori, participam şi eu. Era un sentiment foarte plăcut să îmi văd mama cântând.

M.S: De aici provine relaţia specială pe care o ai cu muzica ?
G.V.: Cred că da. Tatei îi plăcea muzica, dar nu avea ureche muzicală. Deşi mama nu vroia să cânte operă, la noi în casă se asculta des. Din acest motiv, mie îmi place enorm opera. Sora mea, care a murit şi ea, a fost la şcoala de muzică, la pian. Iar cel mai bun prieten al meu din copilărie era tot pianist. Deci eram în permanenţă înconjurat de muzică.
 
M.S.: Ce îţi doreşti pentru viitor?
G.V.: Îmi doresc foarte multe lucruri, dar nu ştiu dacă aceste dorinţe sunt importante şi pentru cineva din afară. Aş dori să-mi cresc bine copiii, să fie responsabili. Mi-aş dori să se poată dezvolta, să aibă şansa de a face lucruri. Mi-aş dori să am ocazia să fac teatru de calitate, profund. Şi lista ar mai putea continua...
 

Transcriere: Biborka Vékony şi Reka Zongor
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer