Scriam săptămâna trecută despre catedrala mântuirii neamului – subiect care a stârnit pasiuni în multe cercuri, nu atât pentru a-mi exprima opinia despre utilitatea/oportunitatea/ ridicării unui nou templu pe ruinele unui monument, cât pentru a atrage atenţia asupra unor aberaţii din actualitate şi pentru a da totuşi curs invitaţiei lui Horia Marinescu.
Descopăr însă că stilul acesta de opera aperta, povestioară din care oricine alege ce-i place să înţeleagă în final, nu e tocmai potrivit în toate circumstanţele.
Pentru că am lăsat loc la prea multe interpretări se cuvin şi câteva lămuriri. Horia m-a rugat să public următorul text pe care îl reproduc întocmai:
Replică la articolul cu cavouri şi Catedrala Neamului.
"Draga Ada,
Am sperat sa primesc un semn de la unul din voi, macar un "nu ne
intereseaza". Sigur insa ca nu e obligatoriu. Imi imaginam insa ca poate...
Am descoperit insa si citit articolul tau despre catedrale si cavouri, de la liternet.
Imi pare rau ca privesti lucrurile in felul asta dramatic. Cred ca confunzi
niste probleme care sunt distincte. Eu nu voi putea spune niciodata ca nu
imi pasa de o problema urbanistica si culturala a orasului Bucuresti din
simplul motiv ca cineva moare de foame in Africa. Pentru ca in fond la asta
se reduce demonstratia ta, in final. E nevoie de mai multa nuantare intr-o
lume plina de nuante. Altfel, sfarsim intr-un totalitarism al "faptelor
grave" si al imaginilor in alb-negru, fara griuri intermediare, de care
secolul 20 a fost plin.
Cred ca nu e nevoie sa fii perplexa in fata optiunii: cavou - catedrala -
Parcul Carol, pentru ca acest mod de a alege e gresit. Fiecare din cele trei probleme ar trebui tratata independent si e la fel de importanta. Incercarea de a ierarhiza o lume neierarhizabila a dat deja demult chics, si rateurile cele mai importante ale iluminismului constau tocmai in aceasta.
Pe de alta parte, suntem de acord in ceea ce priveste critica ta la adresa bisericii, si la datoriile sociale si religioase pe care ea le are si le cam ignora (desigur nu peste tot), mult prea preocupata de politica fiind. In locul unui fel dramatic de a privi lucurile, e nevoie de unul limpede si calm. In momente de criza avem nevoie de un calm si o claritate cu care sa privim lucrurile. Cu calm se poate rezolva ceva in Romania. Cu dramatism nu, pentru ca vom sfarsi ca doctorul de la spitalul de urgenta, care
priveste cu prea multa compasiune zecile de oameni care ii trec zilnic prin mana, si care in final clacheaza emotional. Daca vrea sa ajute eficient, doctorul are nevoie de o distantare care il face aparent nepasator. Dar in definitiv nu lacrimile, ci faptele noastre vor putea fi de folos semenilor nostri. Dramatismul e bun cand vrem sa mobilizam pe altii. Si tu stii sa faci asta foarte bine. Insa dramatismul nu mai e bun cand se pune problema judecarii gravitatii unor probleme ale Romaniei, oricare ar fi ele. Acolo e nevoie de putina reflectie.
Cu simpatie, Horia
PS: poate ar fi corect, daca tot ai facut publica o discutie particulara
intre noi doi, sa publici si aceasta replica a mea."
Am făcut ce e corect. Şi pentru că aş dori să închei această temă pentru moment, simt nevoia să mai fac câteva precizări:
În atenţia celor pe care îi priveşte direct, în caz că le pasă: Personal, nu consider că e bine să distrugi ceva ca să construieşti altceva. Cred sincer că Parcul Izvor, spre exemplu – uriaş şi nu tocmai înfrunzit – ar avea o mai bună utilitate ca parc al Catedralei Mântuirii Neamului, decât ca loc de desfăşurare al Festivalurilor Berii. Mie Arcurile din Parcul Carol mi se par "cool", nu îmi pasă că sub ele stau comunişti. Dacă le dărâmaţi veţi altera peisajul şi asta m-ar supăra pentru că nu aş mai recunoaşte locurile pe unde ne plimbam când chiuleam de la liceu. Aşadar, Monumentul pe care doriţi să-l dărâmaţi face parte din istoria mea personală, independentă de cea a comuniştilor. Protestez împotriva alterării istoriei personale, în numele claselor a XII-a I si a XII-a F de la liceul Ion Creangă din Bucureşti, promoţia 1994. Deşi colegii mei nu m-au rugat să fac asta, sunt convinsă că-i deranjează la fel de tare însă nu au unde să îşi exprime protestul.
Am înţeles dintr-o emisiune a domnului Tucă, de la Remus Cernea, că nişte oficiali au încălcat nişte legi. Indiferent în ce scop au facut-o, dacă tot mimăm democraţia cred că e cazul să începem să ne exercităm dreptul de sancţiune a celor pe care i-am investit cu încrederea noastră, prin vot. Ei sunt slujitorii oamenilor şi nu ar trebui să uite asta. Eu nu am să uit că votul meu nu a contat şi în această privinţă.
Sunt situaţii în care slujitorii Domnului mă înfurie. Mă înfurie lacătele puse pe porţile bisericilor şi taxele pentru slujbele de botez şi cununie, mă înfurie preotul care a refuzat să o îngroape pe străbunică-mea pentru că nu îşi plătise cotizaţia, mă înfurie că pentru unii români, până şi moartea a devenit un lux pe care nu şi-l pot permite, e prea scumpă înmormântarea. Mă înfurie taxa pe încrederea mea personală că Dumnezeu există şi consider inutile templele uriaşe şi fastul slujitorilor şi slujbelor Domnului. Mă regăsesc mai degrabă într-o bisericuţă pustie ale cărei uşi îmi sunt deschise oricând simt nevoia. Dar cunosc personal câţiva preoţi a căror operă de caritate a salvat viaţa multor amărâţi. Aceştia sunt ei înşişi catedrale umblătoare, ale căror umbre pe pământ fac mai multe pentru mântuirea neamului decât orice construcţie cu geamuri de termopan şi instalaţie de radioficare.
Pledoaria mea nu era împotriva bisericii, ci împotriva absurdului. Nu era împotriva unei mişcări coerente a intelectualilor din România. Eu mă bucur când oamenii se strâng la un loc pentru o cauză bună. A salva un parc şi-un monument al istoriei mele personale, e o cauză bună. Dar dacă biserica poate strânge sumele uriaşe necesare ridicării unei noi catedrale, dacă statul poate plăti miliarde de lei pentru referendumuri şi alegeri, daca politicienii îşi pot face campanii electorale de milioane de dolari, înseamnă că în România există totuşi şi fonduri şi oameni cu bani. Dacă intelectualii recunosc valoarea unei creaţii artistice, dacă rezonează la frumosul urbanistic, tot ei ar trebui să rezoneze şi la urâtul uman, oricât de dramatice, telenovelistice ar părea istoriile oamenilor de lângă ei, pentru că nu despre o familie înfometată din Africa povesteam.
Nu cred că biserica sau statul le datorează ceva celor ce ar trebui să se ajute singuri. Nu cred în sintagma "n-am avut altă posibilitate". Mi se pare absurd că doi oameni în putere, care "au avut posibilitatea" să facă trei copii, de 7 ani nu găsesc nici o soluţie, nu găsesc nici o sursă de venituri care să le permită să trăiască omeneşte, şi aleg un cavou. Mi se pare absurd că o autoritate locală alege să "tragă lumină" la un cavou. Mi se pare stupid că un post de televiziune alege să difuzeze această ştire (drept ceva "de bine") în noaptea de Înviere. Perplexitatea poate fi începutul acţiunii pentru că după ce îţi revii din şoc, poate simţi nevoia să faci ceva.
În fiecare zi absurdul ne trage de mânecă şi ne zgârie ochii. Văd lucrurile astea. Dacă eu le văd înseamnă că le văd şi alţii. Dacă nu le văd, le povestesc eu, atât cât mă pricep, cu mai mult sau mai puţin dramatism, în speranţa că până la urmă nu vor mai trece nepăsători pe lângă bătrânii căzuţi pe stradă sau pe lângă pisicile lovite de maşini. Nu vor mai spune "67000 de dolari pentru un singur copil? Păi cu banii ăştia ajuţi o mulţime de copii sănătoşi, nu unul singur, bolnav". E drept. Dar trebuie să începem de undeva.
Cui folosesc catedralele, dacă porţile bisericii de cartier sunt închise şi eu însămi nu deschid uşa preotului care vine să-mi sfinţească apartamentul contra cost? Cui folosesc monumentele, dacă oamenii se concentrează doar pe "al meu, mie, lângă mine" şi uită că respirăm acelaşi aer, ne doare la fel, murim la fel chiar dacă trăim diferit. Construiţi Catedrale dacă altceva mai bun nu aveţi de făcut. Apăraţi valoarea artistică, valorile intrinsece, frumosul, măiestria, soluţiile inteligente. Nu uitaţi însă de valoarea umană şi nu lăsaţi absurdul să ne râcâie orbitele la nesfârşit.
Howgh!