Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum nu este


Laurenţiu Olteanu

21.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bătrânul târăşte scara prin deşertul întins ca marea. Nu ştii niciodată când ai nevoie de-o scară. O trage de la stânga la dreapta, respectiv în sens invers acelor de ceasornic, în funcţie de cum priveşti. Acum s-a oprit locului. O mână se odihneşte pe şold, cealaltă ţine scara. E patetic, zbârcit şi ghebos, ca orice bătrân care a văzut şi a uitat prea multe. Doar chipul lui e întins, fără nicio cută, pentru că nu a râs şi nu a plâns niciodată. Are o scară şi asta e tot ce-i trebuie. Asta şi-a dorit de când a văzut prima stea căzătoare.
 
Lângă el, întinsă pe nisipul fierbinte, e Femeia Plurifloră, o făptură atât de sensibilă şi uşoară încât te întrebi dacă nu cumva e doar o himeră cu păr castaniu şi sâni prea frumoşi. Se uită mirată la bătrân şi la scara lui. Niciunuia nu-i găseşte întrebuinţare aici, în deşert.
 
Bărbatul plinuţ din dreapta n-o bagă în seamă. Probabil n-o vede, altfel nu pot să-mi imaginez cum ar putea să ignore o făptură aşa specială. E posibil ca unui bărbat să-i fie teamă de frumuseţea unei femei şi, drept urmare, să o ignore? Cu ochii pe ceasul din fundal, nu pare să vadă altceva decât scurgerea timpului. Din fiecare secundă pare să ţâşnească o mică poveste, un fir narativ cu propria sa forţă mistuitoare.
 
Cititorul: Se preface?
 
Bătrânul cu scara tuşeşte. L-a tras curentul sau poate e deranjat de glasul celui din afara scenei. Şocat de impertinenţa realităţii, bărbatul plinuţ îşi îndreaptă privirea spre bătrânul smintit şi scara lui. Nu găseşte nimic interesant şi-şi reia meditaţia. Ceasul lui s-a dus, sunt alte vremuri, altfel sunt oamenii şi altfel sunt locurile, până şi dunele de nisip s-au schimbat, vântul le-a modelat după cum a crezut de cuviinţă.
 
Tot la ceas se uită şi preotul, însă el o face cu ceva mai multă răbdare. Secundele trec mai uşor pentru el. E îmbrăcat într-o robă albă şi poartă turban. În mână ţine nişte mătănii fumurii din piatră seacă.
S-a făcut ora, spune încet, cu ochii la ceas. Preotul nu crede în poveşti ci în profeţii, iar asta scurtează timpul de aşteptare.
Nu, mai e puţin, trebuie să fim siguri, spune bărbatul plinuţ. La o privire mai atentă acesta nu e chiar plinuţ, e tocmai bine. De vină pare să fie costumul de culoare verde deschis, un pic prea larg.
Dacă mai aşteptăm o să fie prea târziu, spune preotul. Degeaba faci o prezicere dacă nu nimereşti ora exactă.
 
Câţiva metri mai încolo văd o cuşcă de aur cu doi copilaşi de alabastru înăuntru. Un lacăt greu se odihneşte pe poartă. Nu vă faceţi griji însă, copiii au caracter pur ornamental, motiv pentru care nimeni nu s-a gândit să-i îmbrace. Fetiţei îi e jenă de propria goliciune dar se chinuie să zâmbească la public. O încurajează un reprezentant al presei: Aşa, frumoaso, arată-ne ce poţi. Fetiţa îşi ţuguie buzele şi-şi înghite sughiţul. Dintre toţi, doar ea a înţeles că e observată cu mare atenţie. I s-a făcut teamă sau e excitată? Cred că m-a văzut luând notiţe. Numai ea înţelege miza acestei lumi însă nu are încredere în propriile gânduri, altfel spus preferă să fie nebună. Băieţelul plânge şi face pipi într-un colţ întunecat al cuştii de aur. N-a băut nimic de trei zile şi regretă pierderea de lichide, însă nu mai poate să se ţină.
 
Calul e negru şi are două cocoaşe. E un cal de deşert. Cineva, probabil stăpânul lui, i-a împletit panglici roşii în coamă, să-l apere de duhurile întunecate ale deşertului care stau îngropate adânc în nisip, ca nişte cârtiţe. Dacă li se face foame ele înoată până la suprafaţă, pândesc şi când te aştepţi mai puţin te trag înăuntru. Însă calul e protejat de legende. La fel e şi preotul, din principiu. Ceilalţi însă - bătrânul cu scara, femeia himeră, bărbatul în costum verde care acum pare să fie chiar slab, copiii din alabastru - ei toţi sunt la voia întâmplării. Noroc sau ghinion, plus liberul arbitru. Dumnezeu s-a întors de pe o parte pe alta şi, spun gurile rele, a tras o băşină.
 
Deasupra lor, întunecând zarea, stă ceasul. Nu-i chiar un ceas, la ce-ar folosi un ceas în deşert, însă nu ştiu cum altfel să-i spun. Inima lui tresare şi la fiecare palpitaţie secundarul mai înaintează un pic. În partea inferioară a cadranului se adună picături roşii. Umoarea atinge nisipul fierbinte şi sfârâie ca slănina-n tigaie.
 
Bătrânul a dispărut. Nu ştiu dacă de vină sunt eu, poate l-am pierdut din vedere, sau poate l-au răpit duhurile întunecate şi nimic mai mult. Scara, rămasă fără punct de sprijin, de-abia se mai ţine pe picioare, încearcă să păstreze direcţia verticală dar nu reuşeşte deloc. Preotul dezlipeşte privirea de ceas şi vede pericolul. Cu paşi grăbiţi traversează dunele până când ajunge în dreptul scării. Cu un gest teatral o dărâmă. Acum nu mai e niciun pericol.
 
Îţi descriu fiecare detaliu, cum pot mai bine, însă tu nu vrei să auzi, doar te prefaci că asculţi iar eu mă prefac că nu observ nemulţumirea şi povestesc mai departe. Sper că la un moment dat vei remarca tăcerea şi atunci voi putea în sfârşit să termin istorioara şi să mă odihnesc. Am doar atât, acest tablou: nisipul şi scara, ceasul şi calul, câteva personaje. Nu e rău, dar nici nu e bine. Nu înţelegem nimic pentru că nu-i nimic de-nţeles. E doar aşa cum este.
 
Cititorul: Vă rugăm, să continue până la marea edificare.
 
Tabloul e prea sărac şi lipseşte o anume spontaneitate care să amintească de tremurul invizibil al vieţii. Vrei agitaţie şi un ritm anume, vrei zgomot şi mişcări bruşte, câteva obiecte de decor drăguţe (cei doi copii de alabastru nu sunt destul), poate nişte animale haioase (calul de deşert e prea trist), vrei un ceas de perete care să arate timpul cum trebuie. Şi, de ce nu, o ploaie torenţială care să răcorească deşertul. Şi-ai mai vrea ca băieţelul să fie cuminte, să nu mai facă pipi chiar acolo, în cuşcă.
 
Să adun Femeia Plurifloră de pe jos, să o transform într-o gospodină desăvârşită cu nume de stradă. Să fiu generos, să le deschid copiilor cuşca, să-i las să alerge în braţele mamei lor. Chimia ei internă să se schimbe şi sentimentele materne să prindă contur printre pagini. Bărbatului slab ca o nuieluşă să-i schimbăm costumul verde cu un sarong de culoarea florilor de tei. Să dispară ceasul, să ascundem şi cuşca de aur, iar preotul să-l suprimăm în întregime.
 
Fără nicio altă distracţie, bărbatul ar reuşi să vadă femeia şi cei doi copii ai săi, s-ar îndrăgosti pe loc de toţi trei pentru că sunt prea frumoşi ca să se întâmple altfel. În curând ar deveni o familie. Ar face la rândul lor alţi copii, fetiţe prea sensibile şi băieţei plângăcioşi. Viaţa ar fi minunată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer