EON

Gregory Dale Bear s-a născut în 1951 şi a scris despre conflicte galactice, universuri artificiale, conştiinţă şi practici culturale, dar şi despre accelerarea evoluţiei. A primit de două ori Premiul Hugo şi de cinci ori Premiul Nebula, ca şi premiile Seiun, Apollo şi Ignotus. În limba română i-au apărut romanele: Eternitate (Ed. Nemira, 1995), Fundaţie şi haos (Ed. Teora, 2002), Planeta adormită (Ed. Amaltea, 2002), Quantico (Ed. Tritonic, 2008). Eon este primul volum din seria The Way şi a fost urmat de Eternity, Legacy şi The Way of All Ghosts.

Un asteroid uriaş apare pe orbita Pământului şi interiorul lui conţine lumi neaşteptate, care se deschid din una în alta.

"Poate cea mai bine construită epopee hard SF de până acum, în linia lui Rendez-vous cu Rama de Clarke." - Washington Post


Unu: 2000, Ajunul Crăciunului, New York

- Intră pe o orbită terestră eliptică îndepărtată, spuse Judith Hoffman. Perigeul, la circa zece mii de kilometri, apogeul, la aproximativ cinci sute de mii. Va face o buclă în jurul Lunii la fiecare a treia orbită.

Se retrase din faţa ecranului ca să-l lase pe Garry Lanier să arunce o privire de pe marginea biroului ei, unde se aşezase. Pe moment, Piatra continua să semene cu un cartof copt, fără niciun detaliu semnificativ.

Dincolo de uşa încăperii, zgomotul petrecerii era un memento îndepărtat al obligaţiilor sociale ignorate. Îl adusese pe Lanier în birou cu câteva minute înainte.
- Nu poate fi decât un noroc incredibil.
- Nu e un noroc, spuse Hoffman.

Înalt, cu părul des şi negru tuns scurt, Lanier părea un amerindian cu pielea palidă, deşi nu avea niciun strop de sânge indian. Hoffman îi găsea ochii deosebit de liniştitori - examinând cu delicateţe, erau ochii unui om obişnuit să privească la distanţe foarte mari. Însă ea oricum nu le acorda oamenilor încredere pe baza înfăţişării lor.

I se adresase lui Lanier fiindcă o învăţase ceva. Unii îl considerau apatic, dar ea ştia mai bine. Era, pur şi simplu, competent, calm şi vigilent.

Când era vorba de slăbiciunile altora, îl lovea un soi de orbire care-l făcea un manager foarte eficient. Părea să identifice foarte rar insultele mărunte, răutatea gratuită şi muşcatul pe la spate. Vedea oamenii numai în termenii eficienţei lor şi a lipsei acesteia, cel puţin în măsura în care-o arătau reacţiile lui în public; despica zgura care-i acoperea la suprafaţă, ca să găsească moneda veritabilă de dedesubt. Ea aflase câteva lucruri interesante despre o serie de persoane observându-le, pur şi simplu, reacţiile faţă de Lanier. Şi îşi adaptase propriul stil remarcând tactul lui.

În timpul petrecerilor lui Hoffman, Lanier nu mai intrase niciodată în zona de lucru a casei şi acum, în lumina rece a ecranului videocasetofonului, studia rafturile cu blocuri de memorie, biroul mare şi gol, cu scaunul său simplu, de secretară, procesorul de texte compact de sub video.

Aşa cum li se întâmpla celor mai mulţi amatori de petreceri, Hoffman îi inspira o uşoară teamă respectuoasă.

Pe Deal era numită Consiliera. Acţionase ca expert ştiinţific, în funcţii oficiale şi neoficiale, în serviciul a trei preşedinţi. Reînsufleţind şi reexplorând ştiinţa, programele ei video fuseseră populare la sfârşitul anilor 1990, într-o lume care tocmai îşi revenea din şocul Morţii Mici. Făcuse parte din Consiliul director al Jet Propulsion Laboratory, iar acum era în cel al ISCCOM-ului - International Space Cooperation Committee. Deşi nu-şi putea ascunde trupul masiv, în privinţa vestimentaţiei avea un gust fără cusur.

Însă stilul ei se situa în limite rezonabile; unghiile erau scurte şi nelăcuite, cu o manichiură îngrijită, dar nu elegantă, iar machiajul, foarte discret. Îşi lăsa părul brunet să-şi găsească propria formă, cu un minimum de intervenţii; părul ei avea tendinţa să alcătuiască o aură de bucle delicate în jurul feţei.
- Probabil că eşti pe conexiunea Drake, zise Lanier.
- Da, sunt, dar fotografia e de la staţia Deep Space Tracking. Drake e încă blocat asupra stelei-gemă din constelaţia Perseu.
- N-au de gând să-l orienteze către Piatră? Ea clătină din cap şi făcu o grimasă.
- Ticăloşii ăia bătrâni sunt curajoşi, au un program foarte strict - nu se-ntorc în altă parte nici ca s-arunce o privire la cel mai important eveniment al secolului douăzeci şi unu.

Lanier înălţă dintr-o sprânceană. Piatra, din câte ştia el, nu era decât un asteroid. Chestia aia lunguiaţă n-avea să lovească Pământul, dar, dacă orbita în jurul lui, s-ar fi aflat într-o poziţie ideală pentru nişte examinări ştiinţifice. Era interesant, dar nu merita nici pe departe atâta entuziasm.
- Secolul douăzeci şi unu începe abia luna viitoare, îi reaminti el.
- Şi tot atunci o să devenim noi foarte ocupaţi. Hoffman se întoarse spre el şi-şi încrucişă braţele.
- Garry, noi lucrăm deja de ceva timp împreună. Am mare încredere în tine.

Bărbatul simţi o apăsare la baza şirei spinării. Hoffman păruse tensionată toată seara. Dar îi ignorase neastâmpărul, considerând că nu-l privea. Iar ea îşi transforma acum starea într-una dintre problemele lui.
- Ce ştii despre Piatră? îl întrebă.

Lanier se gândi o clipă înainte de a-i răspunde.
- DST a localizat-o acum opt luni. Are o lungime de vreo trei sute de kilometri şi o sută de kilometri lăţime în zona centrală. Albedo mediu, probabil un corp din silicaţi, cu miez de nichel-fier. Când a fost observată pentru prima oară, avea un halo, care însă s-a disipat. Motiv pentru care câţiva oameni de ştiinţă au făcut o speculaţie, presupunând că e nucleul extraordinar de mare al unei planete bătrâne. Nişte rapoarte conflictuale despre densitatea foarte scăzută au reînviat speculaţia lui Shklovskii despre sateliţii lui Marte.
- De unde-ai aflat de rapoartele despre densitate?
- Nu-mi aduc aminte.
- Asta mă mai linişteşte puţin. Dacă tu n-ai auzit nimic mai mult, înseamnă că n-au auzit nici alţii. La DST a existat o scurgere de informaţii, acum am astupat-o.

Lanier intrase în cercul ei de cunoştinţe în timp ce lucra ca manager de relaţii publice la AT&T Orbicom Services. Înainte de a fi angajat acolo, îşi petrecuse şase ani în Marina Militară, mai întâi ca pilot de avioane de vânătoare, apoi pe cisterne aeriene de mare altitudine. În timpul Morţii Mici, zburase pe celebra rută Charlie Baker Delta, peste Florida, Cuba şi Triunghiul Bermudelor, realimentând avioanele din Patrula Atlanticului, a căror vigilenţă jucase un rol crucial în limitarea războiului.

După armistiţiu, primise din partea Marinei Militare aprobarea să-şi folosească experienţa în inginerie aerospaţială la Orbicom, care îşi punea la punct, în întreaga lume, avioanele de tip Mononet pentru aviaţia civilă.

La început fusese chemat de câteva ori la sediul companiei din Menlo Park, California, apoi i se solicitase ajutorul la întocmirea documentaţiei strategice, apoi se pomenise transferat pe neaşteptate şi cât ai clipi în clădirea Orbicom din Washington, mutare despre care aflase mai târziu că fusese aranjată de Hoffman. Nu era vorba de nicio idilă - de câte ori pusese capăt acestui zvon? -, dar abilitatea lor de a lucra împreună era remarcabilă în atmosfera de perpetue dispute fanatice şi ciondăneli financiare a Washingtonului.
- De ce e secret? întrebă el.
- DST a primit ordinul să modifice toate informaţiile furnizate comunităţii.

Vorbea despre comunitatea ştiinţifică.
- De ce naiba ar face aşa ceva? Relaţia dintre guvern şi comunitate a fost groaznică în ultimii ani. Cu siguranţă că asta n-o să-mbunătăţească lucrurile.
- Da, dar acum e şi părerea mea.

Un alt fior. Hoffman era foarte devotată comunităţii.
- Dacă totul e ascuns, tu cum de ştii? întrebă Lanier.
- Am relaţii prin intermediul ISCCOM. Preşedintele mi-a cerut să supraveghez totul.
- Iisuse!
- Aşa că, în timp ce prietenii noştri petrec dincolo, trebuie să aflu dacă mă pot baza pe tine.
- Judith, la Relaţiile cu Publicul nu sunt decât omul de pe locul doi.
- Prostii. Cei de la Orbicom sunt de părere că eşti cel mai bun coordonator al personalului pe care l-au avut vreodată. A trebuit să mă lupt trei luni cu Parker ca să fii transferat la Washington. Erai propus pentru promovare, ştiai?

Adevărul era că el sperase să evite o nouă promovare. Simţea că se îndepărtează de munca adevărată, urcând tot mai sus şi mai sus în turnul puterii.
- Şi tu mi-ai obţinut în schimb transferul?
- Am tras destul de multe sfori ca să semăn cu acel maestru păpuşar care ar trebui să fiu. S-ar putea să am nevoie de tine. Ştii că nu aleg oameni decât dacă sunt sigură că mai târziu vor fi în stare să mă scoată din foc.

El dădu din cap. Dacă făceai parte din cercul lui Hoffman, însemna că eşti pregătit pentru ceva important. Până atunci încercase să treacă asta cu vederea, socotind că era un truism.
- Îţi aduci aminte de supernova observată cam în acelaşi timp cu piatra?

Lanier dădu din cap; apăruse pentru scurtă vreme în ziare, iar el fusese prea ocupat ca să observe dacă acel reportaj discret avea ceva straniu sau nu.
- N-a fost o supernovă. Strălucea la fel de tare, dar nu îndeplinea niciuna dintre cerinţe. La început, DST a înregistrat-o drept un obiect emitent de radiaţii infraroşii, situat exact dincolo de marginea sistemului solar. Peste două zile, vâlvătaia a devenit vizibilă şi DST a detectat radiaţii pe frecvenţe asociate cu toate tranziţiile atomice. Temperatura flăcărilor a pornit de la un milion de grade Kelvin şi a atins un maximum care depăşea un miliard. În momentul respectiv, detectoarele de explozii nucleare de pe sateliţi - noile sisteme GPS superVela - captau raze gamma excitate termic, de la tranziţiile nucleare. Totul era cât se poate de vizibil pe cerul nopţii, aşa că DST a trebuit să inventeze o poveste şi a ales descoperirea unei supernove de către sistemul de apărare spaţială. Însă nu ştiau cu ce aveau de-a face.
- Şi?
- Imaginea a dispărut şi totul s-a liniştit; dar apoi, în aceeaşi zonă a spaţiului, s-a observat, vizual, altceva. Era Piatra. În momentul acela, toată lumea ştia că nu avea de-a face cu un simplu asteroid.

Imaginile de pe ecran au licărit şi s-a auzit un sunet armonios, de clopoţel.
- Ei, iată-l. Joint Space Command a preluat controlul asupra lui Drake şi l-a rotit.

Drake era cel mai puternic telescop orbital. Pe faţa nevăzută a Lunii erau în construcţie instrumente mai mari, dar printre cele aflate în funcţiune nu exista niciunul comparabil cu Drake. Nu avea nicio legătură cu Ministerul Apărării. Din punct de vedere legal, se afla sub jurisdicţia Joint Space Command - cu excepţia momentelor de criză în ceea ce privea securitatea naţională.

Pe ecran, imaginea Pietrei era cu mult mai mare şi peste ea se suprapuneau cifre şi grafice cu informaţii ştiinţifice. Ieşeau în evidenţă mult mai multe detalii - un crater mare într-unul dintre capetele obiectului alungit, cratere mai mici pretutindeni, o dungă ciudată, parcă indicând o latitudine.
- Continuă să arate ca un asteroid, spuse Lanier, cu vocea lipsită de convingere.
- Într-adevăr, încuviinţă Hoffman. Ştii tipul. Un mesosiderit foarte mare. Îi cunoaştem compoziţia. Dar din masă îi lipsesc în jur de patruzeci de procente. DST a confirmat faptul în dimineaţa asta. O secţiune prin centrul acestei bucăţi de rocă seamănă cu o geodă. În spaţiu nu apar geode, Garry. Preşedintele mi-a acceptat deja recomandarea de a se face o serie de cercetări. Asta a fost înainte de alegeri, dar cred că le putem continua sub noua administraţie - indiferent dacă există sau nu o mentalitate de şuetist de bodegă. Ca simplă precauţie, am programat şase zboruri ale vehiculului de transfer orbital, înainte de sfârşitul lunii februarie. Iar eu pariez întotdeauna din timp. Cred c-o s-avem nevoie de o echipă de savanţi şi vreau s-o coordonezi în numele meu. Sunt sigură că putem ajunge la o înţelegere cu Orbicom.
- Dar de ce e secret?
- Ei, Garry, sunt surprinsă. Îi adresă un zâmbet cald.
- Când sosesc extratereştrii, guvernul păstrează întotdeauna secretul.
- Tovarăşe maior Mirsky, nu te concentrezi asupra misiunii.
- Costumul meu nu e etanş, tovarăşe colonel Mayakovsky.
- Faptul e irelevant. Poţi să mai rămâi în tanc cincisprezece sau douăzeci de minute.
- Da, tovarăşe colonel.
- Acum fii atent. Trebuie să finalizezi manevra asta. Mirsky clipi ca să-şi îndepărteze picăturile de sudoare care i se prelingeau în ochi, încercând să vadă clar trapa în stil american. În costumul său presurizat, apa urcase deja până la genunchi; o simţea pătrunzându-i prin cusătura de pe şold. N-avea cum să spună cât de abundent era debitul, dar spera că Mayakovsky ştia.

Fusese instruit să introducă bara îndoită în suporturile celor doi senzori. Ca să aibă forţa necesară pentru a o înţepeni, îşi agăţă glezna şi încheietura mâinii drepte de buza circulară a trapei, folosindu-se de anexele în formă de L ale cizmelor şi mănuşii. Apoi, cu stânga - (cum se mai străduiseră să-l descurajeze în şcoala din Kiev, acum dispărută, toţi profesorii lui, cu ideile lor din secolul al nouăsprezecelea; cum încercaseră să-l facă să-şi folosească numai şi numai mâna dreaptă, până când, într-un târziu, în ultimii ani ai adolescenţei sale, apăruse un decret care le acorda oficial iertarea tuturor copiilor stângaci) -, Mirsky lovi bara. Îşi desprinse încheietura mâinii şi gleznele şi se trase înapoi.

Apa îi ajunsese până la talie.
- Tovarăşe colonel...
- Trapa va fi imobilă înainte de a se deschide. Trei minute.

Mirsky îşi muşcă buza. Îşi roti gâtul în interiorul căştii, să vadă ce făceau colegii lui de echipă. În dreptul celor cinci trape aliniate se aflau oameni - doi bărbaţi şi Yefremova. Unde era Orlov?

Acolo - împingându-şi casca spre spate - Mirsky îl văzu pe Orlov tras către suprafaţa bazinului, fiind ajutat să se mişte în întunericul sumbru de trei scafandri în costume, cu echipament scuba. Suprafaţa, încântătoarea suprafaţă, aer suav şi niciun strop de apă infiltrată. N-o putea simţi. Nivelul îi ajunsese deasupra şoldului.

Trapa începu să se mişte. Auzea mecanismul huruind. Pe urmă se opri, deschisă numai în proporţie de o treime.
- S-a blocat, spuse, uluit.

Era suficient de sigur că exerciţiul avea să se încheie imediat ce trecea prin trapă, iar trapa trebuia să fie asigurată împotriva greşelilor de manevrare, trebuia să se deschidă când o forţai ca la carte, cu ranga. Cuvânt american, tehnologie americană, demnă de încredere, nu?
- Slăbeşte-l. E evident că bara ta nu e poziţionată corect
- Ba este! insistă Mirsky.
- Tovarăşe maior...
- Da, da!

Lovi din nou bara cu baza palmei acoperite de mănuşa grea. Nu-şi agăţase gleznele şi încheietura mâinii drepte; pluti, îndepărtându-se de trapă, şi pierdu secunde preţioase înfăşurându-şi parâma pe tambur şi trăgându-se înapoi. Agăţare. Lovitură puternică. Desprindere. Niciun rezultat.

Apa până la piept, rece, revărsându-i-se în cască peste etanşarea de la gât când se înclină. Înghiţi din greşeală o gură şi se sufocă. Aşa. Colonelul o să creadă că mă înec şi-o să-i fie milă.
- Zgâlţâie-l, sugeră colonelul.

Mănuşile lui aproape că erau prea groase ca să pătrundă în canalul în care se instalase acum bara, ţinută pe loc de trapa deschisă parţial. Apăsă, cu mânecile reci şi simţind cum degetele încep să-i amorţească. Apăsă încă o dată.

Costumul său îşi pierduse flotabilitatea neutră. Începea să se scufunde. Fundul bazinului era la treizeci de metri sub el şi toţi cei trei scafandri îl însoţiseră pe Orlov. Între el şi înec nu se afla nimeni dacă nu reuşea să treacă prin simularea sovietică a trapei prin propriile sale puteri.

Şi dacă nu pleca în clipa aceea... Dar nu îndrăznea. Îşi dorise stelele încă din adolescenţă şi, dacă intra în panică, le pierdea pentru totdeauna. Ţipă în cască şi-şi introduse mănuşa în canal izbind cu putere, şi simţi o durere ascuţită, paralizantă, în susul braţului când i se îndesară degetele între interiorul capacului şi ramă.

Trapa reîncepu să se mişte.
- S-a înţepenit, pur şi simplu, spuse colonelul.
- Mă-nec, fir-ar să fie! ţipă Mirsky.

Îşi agăţă încheieturile mâinilor de buza inelului şi scuipă apa din gură. Aerul din costum intră şi ieşi exact pe deasupra inelului de fixare al căştii şi putu deja să audă zgomotul absorbţiei şi bolboroseala.

De jur împrejurul bazinului se aprinseră proiectoare. Trapele erau suspendate în strălucirea de amiază a apei. Simţi mâini sub braţele sale şi în jurul picioarelor şi îi zări pe ceilalţi trei viitori cosmonauţi conturându-i-se vag în colţurile vizorului aburit. Se îndepărtară de ansamblul trapelor şi îl traseră în sus, tot mai sus, către arhaicul şi primitorul rai al bunicii sale.

Se aşezară la masa lor rezervată, departe de cei două sute de recruţi, şi fură serviţi cu nişte cârnaţi excelenţi, groşi, cu garnitură de hrişcă. Deşi acră şi apoasă, berea era rece şi din belşug, şi aveau portocale şi morcovi şi cotor de varză. Iar ca desert, un castron mare de oţel cu îngheţată proaspătă de vanilie, care le lipsise luni de zile în timpul antrenamentului, plasat în faţa lor de un ofiţer zâmbitor de la popotă.

După cină, Yefremova şi Mirsky se plimbară prin curtea Centrului de Instruire a Cosmonauţilor, cu hidosul său bazin de oţel negru pe jumătate îngropat.

Yefremova venea de la Moscova şi avea ochii uşor oblici, în stil oriental; Mirsky, din Kiev, ar fi putut fi, la fel de bine, neamţ sau rus. Însă faptul că venea din Kiev avea avantajele sale. Un bărbat fără oraş: era ceva pentru care ruşii îl puteau compătimi, care îi întrista.

Vorbeau foarte puţin. Se credeau îndrăgostiţi, dar asta n-avea importanţă. Yefremova era una dintre cele paisprezece femei incluse în programul Trupelor Spaţiale de Şoc. Ca urmare a feminităţii ei, era încă şi mai ocupată decât bărbaţii. Fusese instruită ca pilot în cadrul Forţelor de Apărare Aeriană şi, înainte de asta, zburase pe bombardiere-şcoală Tu 22M şi pe avioane de luptă Sukhoi vechi. El intrase în armată după ce absolvise o facultate de inginerie aerospaţială. Această amânare fusese extrem de norocoasă: în loc să fie primit în armată la optsprezece ani, se calificase pentru obţinerea unei burse de şcolarizare în cadrul Noii Reindustrializări.

La facultatea de inginerie, obţinuse note excelente la ştiinţele politice şi la ştiinţa conducerii, ceea ce îl desemnase imediat ca ocupant al dificilei poziţii de zampoíit într-o escadrilă de avioane de luptă din Germania de Est, însă apoi îl transferaseră la Forţele de Apărare Spaţială, care nu existau decât de patru ani. Nu auzise niciodată de ele înainte de transfer, dar un asemenea noroc neaşteptat... Îşi dorise întotdeauna să fie cosmonaut.

Tatăl Yefremovei era un birocrat moscovit de rang înalt. Preferase s-o înscrie într-un program sigur de instruire militară în loc s-o lase să-şi dea frâu liber alături de scandaloşii Tineri Huligani ai Moscovei. Ea se dovedise a fi foarte capabilă, foarte inteligentă; avea un viitor promiţător, deşi nu aşa cum se aşteptase tatăl ei.

Veneau din medii despărţite de mai multe lumi şi n-ar fi avut şanse să se-ntâlnească vreodată, şi cu atât mai puţin să înceapă o poveste de dragoste sau să se căsătorească.
- Uite, spuse Yefremova. În seara asta se vede clar.
- Da?

El ştiu imediat despre ce vorbea ea.
- Acolo.

Îşi apropie capul de al lui şi arătă cu degetul mai sus de albastrul prelung al crepusculului verii, către o mică pată luminoasă de lângă luna plină.
- Vor ajunge acolo înaintea noastră, spuse Yefremova, cu tristeţe. Acum ajung întotdeauna.
- Eşti atât de pesimistă, remarcă Mirsky.
- Mă-ntreb cum o vor numi, zise ea. Cum îi vor spune după ce vor asoliza.
- Nu "Cartoful", cu siguranţă! chicoti el.
- Nu, se declară ea de acord.
- Într-o bună zi, spuse Mirsky, îngustându-şi ochii ca să vadă mai bine Pata.
- Într-o bună zi ce?
- Poate că va veni un timp când le-o vom lua.
- Visătorule, zise Yefremova.

În următoarea săptămână, o încăpere vidată pentru două persoane de la periferia aerodromului suferi o implozie. Yefremova proba prototipul unui nou costum într-o jumătate a acesteia. Muri pe loc. Toată lumea îşi făcu multe griji în privinţa repercusiunilor politice ale accidentului, dar se dovedi că tatăl ei era rezonabil. Era de preferat să ai în familie un martir decât un huligan.

Mirsky îşi luă o zi liberă neprogramată, împreună cu o sticlă de brandy adusă prin contrabandă din Iugoslavia.

Şi-o petrecu de unul singur, într-un parc din Moscova, şi nici măcar nu deschise sticla.

Un an mai târziu, îşi încheie pregătirea şi fu avansat. Părăsi Podlipki şi stătu două săptămâni în Oraşul Stelelor, unde vizită camera lui Yuri Gagarin, un nou soi de altar pentru oamenii spaţiului cosmic. De acolo fu dus cu avionul într-o bază secretă din Mongolia şi apoi... pe Lună.

Continuă să fie tot timpul cu un ochi pe Cartof. Ştia că într-o bună zi avea s-ajungă acolo, şi nu în postura unui rus trimis în schimb de experienţă la ISCCOM.

O naţiune se putea menţine pe poziţie numai până într-un anumit punct.