Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu sunt camionagiul acela superstiţios, cu o sumedenie de iconiţe-breloc atârnate de oglindă


Beatrice Lăpădat, un interviu cu Claudiu Komartin

04.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Claudiu Komartin (n. 1983, Bucureşti) a publicat primul său volum de poezie, Păpuşarul şi alte insomnii, la Editura Vinea în 2003. Întregul parcurs ulterior îl confirmă ca fiind una dintre cele mai active voci ale poeziei tinere din România. După volumul din 2003, au urmat Circul domestic (Cartea Românească, 2005) şi Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009). Promotor prolific al literaturii române peste hotare, Claudiu Komartin a fondat revista Poesis Internaţional, cenaclul cunoscut ca Institutul Blecher şi Casa de Editură Max Blecher, ocupându-se în acelaşi timp şi de traduceri literare. Cel mai recent volum al său este intitulat Cobalt şi a apărut în primăvara anului 2013 la Casa de Editură Max Blecher.

Beatrice Lăpădat: De ce Cobalt?
Claudiu Komartin: Fiindcă, dacă ne-am lua după întrebuinţările care i se dau, cobaltul e un conglomerat de contradicţii. Sau, dacă preferaţi, pentru că sună bine.

B.L.: Care este spaima ta cea mai mare legată de acest nou volum?
C.K.: Spaima cea mai mare a devenit realitate chiar în zilele în care cartea a apărut, iar eu mă simţeam zdrobit şi aş fi dat orice (inclusiv volumul meu nou-nouţ) ca lucrurile să revină la normal. Ce pot să spun e că, odată cu apariţia Cobalt-ului, s-a încheiat (ca să nu spun "tranşat") destul de dureros o etapă din viaţa mea. Acum nu mai am spaime legate de ea - sau de cartea aceasta, care nu justifică şi nu răscumpără absolut nimic.

B.L.: Ce crezi că oferă muzicalitate cărţii?
C.K.: Am înţeles, cu câţiva ani în urmă, că pentru mine va fi foarte important să scriu o poezie atentă la ritmuri şi structuri sonore. Cred că poezia trebuie să recupereze acest nivel, într-o vreme a gargarei, a platitudinilor care umplu prea multe pagini, a naivităţilor, stridenţei şi inculturii, iar eu am încercat în ultimul timp să mă folosesc de toate mijloacele pe care le am la îndemână, de asonanţe şi eufonii, de repetiţii şi rime interioare, de un anumit fel de a accentua sau de a lăsa poemul să "curgă", diferite modalităţi de ritmare care ar putea deveni, cu timpul, mărci ale discursului poetic pe care îl propun.

B.L.: Uneori, am senzaţia că personajul care scrie Cobalt e un copil special şi inadaptat care se joacă în sânge şi lacrimi - "un copil mutilat de tandreţe" - alteori am senzaţia unei atingeri profetice, poate chiar sacerdotale. Care ar fi în Cobalt relaţia dintre sănătate şi boală / nebunie, dintre registrul "înalt" şi cel ironic?
C.K.: Mi-am pus şi eu problema aceasta, încercând să nu devin prea teoretic, fiindcă o asemenea perspectivă nu mă interesează mai deloc (cel puţin când e vorba de propriile mele poeme). Singurul răspuns pe care-l pot da este că versurile pe care le scriu sunt o oglindă destul de fidelă a stărilor-limită, a puseelor mele autodistructive, dar şi a momentelor de mare însufleţire - dacă nu ar fi fost aşa, şi dacă nu ar fi trebuit în toţi anii aceştia să fac faţă depresiei, obsesiilor şi compulsiilor uneori copleşitoare, apoi sinuciderii unor oameni la care am ţinut şi îndepărtării altora, care credeam că vor fi lângă mine pentru totdeauna, nu aş fi scris astfel - de fapt, probabil că n-aş fi scris deloc: nu mă interesează literatura relaxată şi convenabilă, poezia făcută ca joc de societate sau transcriere plată a mişcărilor cotidiene, mie unuia aceasta nu-mi oferă suficient de mult... Aşa, cu obsesia bolii şi cu spectrul nebuniei, cu "registrul înalt" care mă face să par în ochii unora atât de demodat, cu figurile poeţilor pe care îi admir şi îi iau alături în căutările mele, cu tonul uneori vizionar şi vocea îngroşată din exasperare, discursul meu a rămas, cred, fidel motivaţiilor profunde pentru care am început să scriu, şi pentru care continui să o fac.
 
B.L.: Cine e Emily şi ce au ochii ei atât de special încât să vadă noaptea aşa cum e ea descrisă în Ochii lui Emily peste Amherst? Cu riscul că tocmai am pus o întrebare infantilă, îţi mărturisesc că aceasta a fost o curiozitate sinceră de când am citit prima dată poezia pe blogul tău. M-a fascinat acest personaj şi mi-am creionat în mintea mea propria Emily care este, cu siguranţă, altceva decât Emily din mintea ta şi voiam să ştiu cum arată Emily care vede autostopişti răpiţi şi comuniste cu idealuri. Emily e nebună sau prea lucidă?
C.K.: Mi-a plăcut atât de mult ultima întrebare, încât m-am pierdut şi nu mai ştiu exact ce voiam să răspund iniţial. Poate e mai bine aşa, poate voi fi mai sincer. Fără să fie infantilă, întrebarea presupune că eu chiar aş fi ştiut ce fac când am scris acest text, ceea ce este o supoziţie eronată. Pur şi simplu l-am scris, într-o stare plăcută de semiamorţire, la ziuă, după ce toată lumea adormise, cu gândul la Emily Dickinson şi la singurătatea ei puritană, dar până la urmă Emily a crescut şi s-a transformat în altceva, care ar putea avea legătură cu nebunia, cu luciditatea sau cu idealul. Cred că fiecare cititor are de ales varianta care îl va satisface mai mult - nu mă puneţi să-mi explic sau povestesc poeziile, mi s-ar părea un gest uşor penibil din partea mea.
 
B.L.: Cine / ce e în viaţa ta de zi cu zi "imbecilul" din Copiii din Hamelin care îţi transformă mintea într-o "bormaşină stricată"?
C.K.: Aş putea încerca să dau un răspuns inteligent şi complicat: că "imbecilul" e limbajul, sau că e o expresie a debilităţii speciei din care fac parte, nepregătită pentru saltul evolutiv pe care l-a făcut în urmă cu câteva zeci de mii de ani, sau aş putea pretinde că "imbecilul" e sistemul, care manipulează, perverteşte şi spală creiere, iar poezia mea e o formă de împotrivire, de rezistenţă şi aşa mai departe. Adevărul e că sunt nişte cuvinte pe care le-am scris într-o noapte în care stăteam şi povesteam cu mai mulţi prieteni, când am simţit deodată nevoia, în toată hărmălaia aceea, să notez câteva versuri ce se înfiripau printre blocurile de fum şi disperare aţipită din încăpere. Mai mult nu v-aş putea spune.
 
B.L.: În Cobalt, apar mai pe larg sau doar menţionate în trecere numele a patru scriitoare - Mariana Marin, Sarah Kane, Sylvia Plath şi Alejandra Pizarnik - pe  care le uneşte propensiunea spre un anumit tip de feminitate (auto)mutilată şi fragmentată. În ce fel naşte Cobalt un dialog cu ele? Cum ţi-a influenţat acest palier de sensibilitate propriul traseu artistic?
C.K.: Mi-am dorit ca această carte să fie (şi) un dialog neîntrerupt cu poeţii la care ţin. Iar poetele menţionate mai sus sunt, într-un fel sau altul, parte din Cobalt. Prin gestul lor de curaj (pentru că îţi trebuie un curaj nebun să te livrezi cu totul în ceea ce faci), prin sensibilitatea, prin jocul de lumină şi întuneric pe care l-am descoperit în scrisul fiecăreia dintre ele, mi-au marcat felul de a înţelege scrisul şi propriile opţiuni artistice. Efectiv, aceste scriitoare au ajuns cu toate la un moment dat în punctul în care literatura şi viaţa se suprapuneau perfect, creând un vortex în care era strânsă toată suferinţa lumii, dar şi multă lumină (pentru că ceea ce au lăsat aceste trei poete şi dramaturga Sarah Kane rămâne nu doar ca "document al stărilor extreme" sau ca justificare a spiritului saturnian în artă, ci exprimă bravura şi tragismul unor femei care nu au vrut să se lase învinse şi au făcut din literatura lor scut împotriva suferinţei pe care o trăiau). Iar Cobalt fiind o carte în care am încercat să înţeleg aceste lucruri (sau să mă împac într-un fel sau altul cu momentele-limită care mă urmăresc dinainte de adolescenţă), pe poeţii mei preferaţi îi port cu mine ca pe un talisman. Eu sunt camionagiul acela superstiţios, cu o sumedenie de iconiţe-breloc atârnate de oglindă, fără ele nu pornesc niciodată la drum.

B.L.: Cum îţi organizezi dozajul între starea radicală şi ceea ce iese controlat şi cizelat pe hârtie? Dincolo de tehnică, maturitate artistică şi exerciţiu, cum stau lucrurile în cazul tău particular?
C.K.: Din cea mai mare dezorganizare pot proveni cele mai uimitoare forme de organizare, cele mai subtile şi mai improbabile structuri. Cred că lucrurile stau adesea astfel şi în lumea naturală. E, poate, ceva ce arta copiază (sau împrumută) deopotrivă din biologie şi cosmologie. Faptul că din toată confuzia şi zbuciumul pe care le trăim pot apărea lucruri minunate pe care alţii le iau de partea lor, simţind că îi reprezintă şi pe ei tot atât de mult pe cât te exprimă pe tine, e una dintre culmile evoluţiei noastre ca specie. Nu zborul cosmic, nu laserele, nici clonarea sau organele artificiale - ci arta, poezia, supliciile transformate în sursă a puterii, în motivaţiile noastre de a rezista. Nu te apuci să scrii poezie ca să convingi sau ca să schimbi lumea, ci sperând că vei putea învinge maladiile de care suferi şi că între tine şi un altul va exista o comuniune bazată pe mărturisire, pe o comunicare profundă, dincolo de sunet şi cuvânt - aşa încât, chiar şi fără să vehiculeze adevăruri (ba dimpotrivă, uneori inventează cele mai sfruntate minciuni), poezia este adevărată (pentru că o crezi cu inima, nu cu creierul) sau nu este deloc.
 
B.L.: Care este scriitorul care nu mai e în viaţă şi care crezi că ar fi rezonat cu Cobalt?
C.K.: Vreau să cred că Marianei Marin i-ar fi plăcut această carte, şi că ar fi înţeles cât de importante au fost volumele ei, în special Atelierele şi Mutilarea artistului la tinereţe, pentru conturarea teritoriului predilect al poeziei mele, şi pentru forţa (ivită, desigur, din slăbiciune) vocii care îşi turuie revolta şi neputinţele în Cobalt.

B.L.: Dar un regizor de teatru sau film? Cine îţi imaginezi că ar putea reda vizual lumea sub asediu din Poem pentru cei de pe urmă, de exemplu?
C.K.: Duncan Jones.
 
B.L.: De ce el?
C.K.: Pentru că Moon, în primul rând, şi pentru că Source Code, pentru că şi eu mă simt adesea ca un omuleţ uitat pe Lună, copia unei cópii, şi pentru că mă întorc obsesiv în trecut pentru a vedea momentul dezastrului şi cauzele lui, dar mai ales pentru că (ştiu, devin repetitiv) o să lăsăm maşinile să plângă-n locul nostru.
 
B.L.: Care este imaginea metaforică din Cobalt care ţi-ai dori să devină o realitate materială? Eu, de exemplu, m-am îndrăgostit de imaginea cu marţianul care caută în pilaf. Mi se pare sinistră, dar şi grandioasă.
C.K.: Nu ştiu dacă aş vrea să devină ceva de acolo "realitate materială", e un gând care mă cam sperie. E de ajuns că sunt în capul meu şi în paginile cărţii, vreţi ca imaginile întunecate şi grele din Cobalt să prindă viaţă şi aici? Vreţi să vă treziţi noaptea cu Pocitania în bucătărie? Sau să vedeţi într-o piaţă publică un porc spânzurat care se tot clatină şi se leagănă?... Nu e lumea destul de complicată şi aşa?
 
B.L.: De ce Rânduri către un mai tânăr poet? Cum îţi asumi o potenţială critică ce s-ar putea referi la faptul că te instalezi singur într-o postură de mentor?
C.K.: Nu îmi asum în Rânduri o postură de mentor, cei care au înţeles asta cred că au citit textul din final cu anumite prejudecăţi. Hai să spunem că aveam nevoie să trag o linie şi să spun: vreme de doisprezece ani, poezia a fost lucrul cel mai important din viaţa mea, şi cam asta am înţeles după atâtea cărţi citite şi după cele patru plachete ale mele, însumând cam 190 de poeme, dintre care jumătate încă-mi mai spun ceva... Atât. E un text scris cu drag fiindcă li se adresează poeţilor mai tineri decât mine, de la care învăţ, la rândul meu, tot timpul lucruri noi. E o ipostază nouă cu care încerc să mă împac şi prin intermediul acestui text (eu am fost, din 2002 până la sfârşitul deceniului, mezinul problematic al cercurilor literare şi al cenaclurilor acelei perioade, iar acum sunt privit ca unul dintre "bătrânii" douămiişti).

B.L.: Grafica din Cobalt este un alt concept care diferenţiază volumul tău de poezie de multe altele apărute recent. Mă gândesc nu doar la copertă, ci şi la ilustraţiile din interior, în special imaginile din 22 de diapozitive mentale, sau la aşezarea în pagină diferită la câteva dintre texte. Care este legătura organică dintre poeme şi grafică?
C.K.: Imaginea cărţii i se datorează Anei Toma, care este, nu am nici o îndoială, cel mai bun grafician şi artist care se ocupă de volume de poezie astăzi, la noi. Legătura organică dintre text şi imagine ţine de faptul că noi doi ne ştim foarte bine, apreciindu-ne reciproc - Ana este nu doar gravoare, graficiană şi scenografă, ci şi o pianistă şi compozitoare ale cărei sunete se potrivesc extraordinar de bine cu ceea ce încerc eu să fac în poezie. Am lucrat la Cobalt mai bine de patru luni, cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină - aşa că e firesc să spun că, deşi numele Anei nu este pe copertă, acest volum ne aparţine în egală măsură.

B.L.: Cu ce privire se uită Păpuşarul şi alte insomnii către Cobalt?
C.K.: Interesantă perspectiva aceasta întoarsă, pentru că, desigur, poetul din Cobalt priveşte cu o anumită duioşie către adolescentul învolburat din Păpuşarul. Invers mi-e greu să stabilesc o relaţie, înclin să cred că poetului care eram la 19-20 de ani i-ar veni destul de greu să înţeleagă unele dileme, glasuri şi întâmplări din ultimii ani, care sunt acum parte din mine. Nici nu ştiu dacă cei doi s-ar recunoaşte, puşi faţă în faţă. Şi dacă da, oare ce poeme şi-ar citi unul celuilalt?

B.L.: Dincolo de propriile creaţii, numele tău este profund legat de promovarea poeziei în general, prin revista Poesis Internaţional sau prin Casa de Editură Max Blecher şi Institutul "Max Blecher". De ce cenaclul tău are denumirea de Institut?
C.K.: Cenaclul se numeşte aşa datorită Institutului Benjamenta al lui Robert Walser (şi al fraţilor Quay, aproape nouăzeci de ani mai târziu), dar şi fiindcă în New York-ul anilor '60 exista un loc, denumit The Institute (am dat de el într-o relatare a lui Ginsberg despre o întâlnire cu Bukowski) în care se ţineau lecturi, o sală unde se înghesuiau sute de nebuni după poezie... Aşa mi-a venit ideea "Institutului Blecher". Uneori mi se pare că a ieşit ceva din asta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer