Trans(a)parenţe

În perioada 10-27 octombrie 2013, la Palatul Ştirbei şi la Palatul Mogoşoaia se va desfăşura Trienala Internaţională de Arhitectură East Centric cu tema şi titlul Trans(a)parenţe, organizată de Fundaţia Arhitext Design (www.east-centricarch.eu/triennale/). Iată, mai jos, argumentul pe care, în calitate de curator invitat, l-am scris pentru acest eveniment şi care a constituit, aşadar, apelul public pentru selectarea proiectelor care vor putea fi văzute în cadrul Trienalei.
 
Trans(a)parenţe nu este un concept, ci un instrument de vizualizare politico-epistemică a arhitecturii şi prin arhitectură: o epură, descrierea unei situaţii. Asemenea unei camere mobile, el oferă, tocmai prin mobilitatea şi prin instabilitatea lui, posibilitatea unor vederi multiple asupra proceselor arhitecturale din Estul, Centrul şi Sud-Estul Europei, articulând (trans-arhitectural, dez-opacizant) arhitectura ca expresie implicită a pulsiunilor politice, din care derivă şi responsabilităţile trans-estetice şi meta-tehnice tot mai mari ale arhitecţilor.
 
Transparenţe. Acum mai bine de douăzeci de ani, ţările din Estul, Centrul şi Sud-Estul Europei au fost reintegrate în sistemul-lume, din care anterior le sustrăseseră promisiunile simetrice ale comunismului, prin promisiunile democratice ale capitalului. De atunci, şi cu atât mai mult în condiţiile actualei crize sistemice - a cărei expresie a constituit-o, să nu uităm, tocmai inflaţia de arhitectură în tandem cu penuria de democraţie -, promisiunea că transparenţa va suplini simetria şi egalitatea, că arhitectura politicului e accesibilă măcar vizual-epistemic tuturor, că deciziile se iau măcar în văzul, cu participarea măcar spectaculară a tuturor, se dovedeşte tot mai mult o simplă faţadă special construită.
 
Trans-aparenţe. Cum exprimă, cum ajută sau cum se luptă arhitectura din Estul, Centrul şi Sud-Estul Europei cu aceste tendinţe? Sunt oare promisiunile politico-arhitecturale de transparenţă doar o aparenţă înşelătoare? Cum ajută sau cum combate arhitectura, în această regiune, democraţia? Cum blochează ea pulsiunile anti-democratice? Ce iluzii politice mai întreţine ea? Cum îl formează ea, implicit, prin situaţiile de dresaj spaţial în care îl transpune (spaţii publice, private, comune, supravegheate, abandonate, intermediare, multiple, mixate, contaminate, spaţii inter şi intra, micro-utopii realizate etc.), pe tânărul cetăţean al tinerelor democraţii?
 
Trans(a)parenţe. Meta-arhitectural, prin intermediul acestui termen operator, situaţia poate deveni reversibilă. Dacă promisa şi lăudată transparenţă (concept primordial politic, fundament al democraţiei) nu este, de multe ori, decât o iluzie construită, întreţinută, o faţadă care nu doar maschează lipsa de transparenţă, ci construieşte opacităţi politice tot mai consistente şi mai eficiente, tot prin ea această aparenţă de transparenţă poate fi traversată, străpunsă, demascată la nivel meta-arhitectural.
 
Căci problema trans(a)parenţelor - adică a aparenţelor de transparenţă care trebuie traversate ca atare - se pune inclusiv (şi poate în primul rând) la nivelul discursurilor self-meta-arhitecturale, al imaginii de sine pe care şi-o construieşte arhitectura însăşi, care pare a reflecta, adică a respinge anti-trans-aparent luminile politice, privirile din afară, preferând aparenţele unei autonomii, adică, tot mai mult, ale unei amoralităţi tehno-estetice imposibile, nepermise...