De ce fotografia?

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Dacă fotografia nu ar fi imagini, ar fi cu siguranţă trăiri, gânduri, idei şi sentimente. Uneori, când nu fotografiem, mai aşternem pe hârtie imaginile. Vedem cadrele în cuvinte şi expresii. Şi le compunem. Aşa că ce urmează nu-s doar vorbe. Sunt deopotrivă imaginile unei frumuseţi ce-o poartă fiecare. Frumuseţea asta ne pune însă la o încercare grea. Aceea a simţului dincolo de prevederi, norme, stiluri şi tehnică. Cine trece peste, fie de cunoaşte sau nu meşteşugul pozelor, e un fotograf iscusit. Citiţi cu grijă, lucruri bune s-ar putea să se-ntâmple.

Ştim cu toţii cum arată o fotografie memorabilă. Avem atâtea exemple în faţa cărora rămânem muţi de admiraţie. Talent, şansă, muncă, acea dedicare care te face să zâmbeşti de unul singur când îţi dai seama cât de frumoasă e viaţa în simplul act de a face un lucru cu bucurie şi aşa mai departe. Şi totuşi lucrări excelente, un stil original şi educat nu au decât foarte puţini dintre noi. N-are fiecare sclipiri de geniu, dar putem să ne străduim un pic mai mult în a face lucrurile să capete valoare, nu credeţi? Pentru mine sunt oameni, stări şi atitudini spre care încerc să tind fără a uita să privesc cu grijă la propria persoană şi să cred mereu că spiritul uman e capabil de realizări nemaipomenite. "Suntem ceea ce facem în mod repetat, deci excelenţa nu este un act, ci un obicei." E inutil să completez în vreun fel vorbele anticilor, aşa că citiţi cu inima uşoară ce-am scris mai jos.

Simţul uimirii. Totul începe de aici. Nu putem pur şi simplu vedea frumuseţea dacă nu suntem curioşi, mereu interesaţi de descoperirea lumii înconjurătoare şi a propriilor limite. Ştiaţi că celebra imagine În spatele gării Saint-Lazare a lui Henri Cartier-Bresson a fost realizată fără ca el să privească scena pe care o fotografia? Ei bine da, a fost noroc pur, după cum chiar el afirma. Dar Bresson era perfect conştient de oportunităţile fotografice din jurul lui, era mereu deschis la experienţe noi, la întâmplări neaşteptate, la cunoaştere. Aşa că nu e de mirare că şansa i-a surâs în acel moment. Trebuie să vă mărturisesc că nu am încetat nici acum să mă minunez şi să râd ca un copil atunci când merg pe munte. Fiindcă-i exact ca-n vremurile copilăriei hoinare, când nu ştiam unde merg şi pentru ce fac asta. În copii e un soi de ignoranţă asupra vieţii şi lor le lipseşte instanţa care să le domolească pornirile. Dar cu timpul învaţă despre bine, rău şi diferenţa dintre ele, lucrurile se aşează, iar firea li se linişteşte. Dar uimirea e unul din puţinele simţuri de care trebuie să ţinem cu dinţii atunci când creştem. Dacă o pierdem, se pierde şi capacitatea de a vedea frumuseţea şi de crea ceva verosimil din interior. Riscăm să rămânem blocaţi la tendinţa de a crea, care nu-i altceva decât o simplă copie a informaţiilor pe care le-am înregistrat de peste tot, de multe ori de unde nu trebuie. Nu-i nevoie să înţelegem chiar tot timpul ce ni se întâmplă. E în regulă să ne punem întrebări fără răspuns. E minunat să ne folosim imaginaţia cât mai des şi mai ales în procesul de creaţie. E chiar recomandat să intrăm cu capul înainte în lucruri pe care nu le înţelegem. E înălţător să călătorim în locuri noi sau să ne străduim să vedem mereu cu alţi ochi locuri familiare. Uimirea conţine o bună parte de raţionalizare a lucrurilor din jur. E un fel de... ba nu, chiar este, nici mai mult nici mai puţin, decât procesul învăţării prin experienţa imediată, tangibilă, îmbrăţişată cu toate simţurile de care dispunem. Bucăţica ce rămâne e bucuria descoperirii. Uimirea o avem. Totul e să nu uităm de ea.

Timpul (în prezent). E aproape inutil să vorbim de importanţa timpului. În ziua de azi am devenit maeştri în a-l irosi şi nu văd ca lucrurile să se schimbe. Nu-l putem recupera, dar putem să-l controlăm. Tocmai fiindcă-i relativ. Ne putem opri din când în când din alergătura asta oarbă către nicăieri. În loc să stăm în faţa calculatorului, putem să răsfoim o carte. În loc să ne punem fundul în maşină (dacă o aveam, spuneam altceva), putem să mergem pe jos sau cu bicicleta. Nu păţim nimic, e chiar mai sigur. Activităţile fizice şi timpul sunt prieteni buni, fiindcă atunci când facem sport, mintea ni se relaxează şi ne vin idei. Când ne apucăm de un lucru, e bine să ne alocăm suficient timp pentru el. Doar aşa o să reuşim să ne adâncim şi să absorbim dimensiunile cele mai profunde a ceea ce facem. O mare problemă pe care o am eu este că atunci când merg într-un loc, am deseori impresia că timpul fuge de mine. Pe de-o parte, nu-mi aloc suficiente zile pentru a îmbrăţişa cum se cuvine peisajul. Pe de altă parte, e aşa frumos acolo, că timpul zboară. Aici nu există soluţii. Totu-i să rămânem cumva în prezent, să ne bucurăm pe deplin de clipele acelea, fără să gândim prea mult. Încetinim ritmul, ne concentrăm pe un singur aspect important, încercăm ne detaşăm de rutină şi alocăm mai mult timp pentru spirit.

Grija pentru detaliu. În Japonia mai sunt 30 de maeştri fierari care făuresc săbii. E un meşteşug care necesită o atenţie deosebită pentru detalii şi încercări repetate pentru a realiza artefactul în forma care exprimă cel mai bine dibăcia maestrului. Acestuia îi ia o viaţă întreagă să făurească o sabie care să se apropie timid de faimoasele săbii Kato. Desigur, noi nu trebuie să petrecem zeci de ani ca să ajungem să imităm la perfecţie maeştrii. Ar fi de-a dreptul lipsit de orice sens artistic. Însă ce putem învăţa de la cei care petrec ore, zile, luni şi ani în şir ca să îşi desăvârşească arta este că aceşti oameni fac asta pentru ca au înţeles importanţa detaliului. Cine ştie, poate dacă şi noi fotografii am privi realizarea imaginilor ca pe un meşteşug, pregătindu-ne cu stoicism pentru fiecare etapă a procesului fotografic şi construindu-ne practic o bază a inspiraţiei, vom reuşi să creăm imagini definitorii pentru noi, demne de a fi numite frumoase sau excelente. Dacă tratăm cu grijă procesul, imaginile vor veni de la sine.

Exigenţa, duşman al faimei şi cauză a inspiraţiei. Ne lipseşte. Vrem să fim tot timpul pe val, să fim primii, lumea asta are nevoie de învingători, de oameni competitivi, gata oricând să calce pe idei frumoase şi intenţii oneste de dragul succesului... trecător. Da, toţi avem nevoie de atenţie. Dar putem s-o facem şi cu sufletul împăcat şi nu doar cu stomacul plin. Ar fi bine să nu uităm ce e de fapt valoros pentru noi, doar de dragul unei faime închipuite. Ignoranţa, naivitatea şi dorinţa de succes imediat sunt cei mai mari duşmani ai lucrului bine făcut şi doar exigenţa are şanse de câştig în lupta aceasta tăcută din noi. Nişte cuvinte alese de-ale lui Cristian Lascu, pe care le-am citit recent, spun cam aşa: "Dacă e cunoaştere şi nu conchistă, explorarea, ca şi arta, devine har". Ei bine, cunoaşterea asta cere, printre altele ce le-am numit aici, şi severitate.

Exigenţa s-ar putea să reprezinte o cauză a inspiraţiei. Suntem până la urmă parte a lucrurilor şi oamenilor cu care ne înconjurăm. Dacă privim toată ziua imagini îndoielnice, avem toate şansele să realizăm imagini îndoielnice. Calitatea a ceea ce ne inspiră ar putea avea o legătură indirectă cu deciziile pe care le luăm pe parcursului procesului creativ. E ca diferenţa dintre a ne uita la un documentar de o oră despre explorarea polilor şi a citi despre asta într-o carte. Garantat este faptul ca în urma vizionării documentarului rămânem cu impresii într-o măsură mult mai mare decât informaţii. Acestea se uită relativ rapid (motiv pentru care nu am televizor), iar impresiile nu acţionează decât ca un factor motivator, cel mult. Citind o carte despre călătoriile primilor exploratori, avem şanse mai bune să pornim noi înşine într-o astfel de expediţie pentru simplul fapt că textul ne relevă mai multe informaţii practice. O sursă de inspiraţie aprofundată, detaliată, argumentată şi riguroasă ce vine din partea unei persoane care demonstrează educaţie şi practică asiduă în domeniul respectiv ne pune pe un drum facil către excelenţă.

Spiritualitatea. Are atâtea ipostaze câţi oameni care cred în liberul arbitru şi care se provoacă în fiecare zi să-şi construiască propriul drum sunt pe pământul acesta. Uite, pentru mine, îmbrăţişarea călătoriei ca experienţă spirituală e unul din puţinele lucruri care îmi arată cât de mic sunt de fapt şi cât de mare aş putea să fiu cândva, care îmi spune despre cât de minunată e lumea şi cât de frumos sunt eu atunci când mă pierd în ea. Arta fără spirit e ca o călătorie în care tu priveşti ce se întâmplă de undeva de la distanţă, fără să fii de fapt acolo. Are imaterialul vreo legătură cu excelenţa? Dacă creăm din suflet şi cu bucurie înseamnă că suntem dedicaţi şi-atunci legătura e mai strânsă decât vom putea vreodată să înţelegem.

Structura. Brooks Jensen spunea la un moment dat că a lucra în cadrul unei structuri, fie ea timp, spaţiu, o serie sau o tematică, ne oferă mai multe oportunităţi pentru simplul fapt că ştim ce, cum şi de ce vrem să fotografiem. Ne facem singuri munca mai uşoară când lucrăm structurat, în cadrul unui proiect. Cam aşa mi s-a întâmplat şi mie cu seria "Interferenţe". Cumva am avut marea şansă să vizitez acum câteva luni munţii din nordul Norvegiei, mai precis arhipelagul Lofoten. După ce ne-am ocupat de toate aspectele logistice, eu am rămas cu dilema fotografierii acelor locuri. Şi-am rezolvat-o parţial când am citit despre mareea puternică de pe ţărmurile nordice, cu diferenţe de nivel dintre flux şi reflux de până la 5 metri şi despre pârâurile care îşi croiesc drum prin nisipul alb. Îmi imaginam că s-ar putea să mă întâlnesc cu scene abstracte, rezultate în urma acţiunii forţelor care modelează imperceptibil planeta. Mă vedeam căutându-le, fotografiindu-le, rătăcind pe plajele acelea unde bat vânturile nordice (da, obişnuiesc să fac asta). Imaginaţia m-a ţinut în priză, însă scenele din mintea mea erau cât se poate de vagi. Când m-am trezit acolo, în faţa faptului împlinit, am fost pur şi simplu uluit, dar tocmai definitivasem structura în cadrul căreia urma să lucrez. Aşa că timp de două săptămâni, la patru plaje diferite, am privit ore în şir în jos, căutând cu o mare curiozitate detaliile nordului. M-am trezit cam greu, dar munca în proiecte, cu o structură clară în minte ţinută laolaltă de imaginaţie, e mai productivă decât fotografiile singulare rezultate din momentele accidentale de frumuseţe.

Empatia. Îmi place să cred că vedem la fel frumuseţea, măcar la nivel estetic. Însă nu-i aşa, fiindcă avem percepţii diferite asupra binelui şi răului. Dar cred că puterea de a empatiza cu oamenii şi evenimentele care la care suntem observatori ne poate duce mai aproape de bine şi implicit, mai aproape de frumos. S-ar putea ca înţelegerea afectivă să ne dezvolte spiritul de observaţie şi capacitatea de a veni cu idei noi. E de-ajuns să ne gândim la călătoriile pe care le facem într-o altă ţară. Vedem cum trăiesc acei oameni, ce fel de obiceiuri au, observăm pentru câteva zile, săptămâni sau luni ceva foarte apropiat de viaţa pe care o duc ei. Intrăm în contact direct cu altfel de peisaje, cu altfel de chipuri, cu trăsături diferite de ale noastre, poate neobişnuite la prima vedere. Cu alte cuvinte, facem parte din lumea lor pentru o perioadă scurtă de timp. Explorând lumea din afara realităţii noastre zilnice şi empatizând cu ea devenim mai înţelepţi şi mai deschişi în faţa noului. Şi cred că aşa suntem mai înclinaţi spre a face lucrurile puţin mai bine.

Prietenii, mentorii şi oamenii de încredere. E destul de important să ne înconjurăm cu persoane care ştiu să ne dea un sfat bun, oameni experimentaţi pe care să-i consultăm atunci când avem dubii în legătură cu practica fotografiei sau chiar cu noi înşine. Altfel riscăm să cădem în capcana subtilă a impresiei că le ştim pe toate. Şi acest fapt riscă să se întâmple cu atât mai mult cu cât aducem imaginile noastre în faţa unei audienţe care reacţionează instinctiv şi oarecum orbeşte la ceea ce vede, de multe ori fără a raţionaliza şi în căutare doar de senzaţii. E drept, arta trebuie să atingă în primul rând latura spirituală, să producă încântare imediată, fără judecăţi ulterioare. Dar pentru găsirea mesajului din spatele simplelor reacţii la stimuli vizuali, e nevoie de o minte limpede care ştie să diferenţieze. Iar ca să ajungem în acel punct, atunci se prea poate să găsim sprijin în oamenii care ştiu un pic mai mult decât noi. Şi noi, şi publicul nostru.

Bunul simţ. Cel mai sincer mod de a şti în ce măsură propria muncă tinde către excelenţă, este fără îndoială bunul simţ. Bunul simţ este dimensiunea cea mai incertă şi mai greu de atins a excelenţei. El provine dintr-o educaţie sănătoasă în practica demersului creativ al fotografiei, ţine de modestie, de acea umilinţă demnă în faţa misterelor universului, de curajul de a accepta greşeala şi de dorinţa sinceră de a împărtăşi. Nimeni, niciodată, n-o să ne dea răspunsurile pe care le purtăm ascunse în noi înşine. Noi suntem etalonul excelenţei. Noi, ca oameni. Thoreau e îndreptăţit să spună că "opinia publică este un tiran slab în comparaţie cu părerea noastră personală. Părerea omului despre sine este cea care determină, sau mai degrabă, indică destinul lui".

Eu cred că e foarte important să respectăm ceea ce iubim, să facem lucrurile pentru bucuria care ne-o aduc, dar să ne străduim de fiecare dată mai mult. Ştiu că e loc de mai bine şi văd asta uitându-mă înapoi la maeştrii pe ai căror umeri ne sprijinim şi la cei câţiva de astăzi care cred mereu că frumos înseamnă omenesc şi bine făcut. Excelenţa nu are nicio legătură cu talentul. Excelenţa e o atitudine, e felul în care facem lucrurile şi în care ne trăim până la urmă viaţa. Credeţi sau nu, dar să ştiţi că timpul le cerne pe toate şi în definitiv va rămâne din frumos doar esenţialul. Iar noi, cei care ne învârtim pe aici, n-o să facem parte din el. (Dorin Bofan)


Ca fotograf care se exprimă prin imagini (da, exact asta am spus), mă confrunt cu două tipuri de ignoranţă. Una îmi este benefică, cealaltă nu.

Hai să încep cu "ignoranţa rea". Constat că opun rezistenţă în faţa studiului, în faţa lucrurilor care necesită un efort cognitiv susţinut şi nu doar o gândire imediată bazată pe instinct. Dar am nevoie de studiu ca să devin un fotograf mai bun. Certitudinea acestui fapt e mai puternică chiar decât răsăritul soarelui, pe care îl ratez deseori având o mare problemă cu trezitul devreme. În ce constă totuşi acest studiu? Sunt mai multe posibilităţi care duc către acumularea de informaţie ce serveşte creării ideilor fotografice:
să citesc despre fotografie, artă, creativitate, aventură (şi în general orice are legătură cu expresia artistică);
să privesc imagini catalogate drept capodopere (dar nu acelea care se vând cu sume ridicol de mari) şi proiecte bine documentate;
să caut informaţii despre locuri potrivite pentru proiectul la care lucrez;
să port dialoguri constructive cu persoanele care au lucruri interesante de spus relativ la direcţia spre care cred eu că mă îndrept;
să îmi analizez evoluţia prin prisma schimbărilor de stil şi atitudine;
să călătoresc, astfel oferindu-mi ocazia de a avea contact direct cu posibile subiecte (ar fi trist să fie acesta singurul motiv pentru care călătoresc, dar ştim noi mai bine despre ce e vorba).

Odată abordate, ele devin elemente constituente ale studiului şi mă fac mai conştient de poziţia personală în raport cu două stări de fapt aparente sau două căi posibil de urmat.

Prima este că rezultatele mele fotografice trecute, prezente şi viitoare trebuie să aibă ca referinţă propriul fel de a fi şi de a vedea lumea naturală păstrând aproape opiniile mai mult decât argumentate ale artiştilor fotografi care au creat imagini şi cuvinte ce stau la baza evoluţiei sănătoase şi de bun simţ a fotografiei. Cu alte cuvinte, nu pot să relev în imagini un stil personal bazat pe viaţa mea decât dacă privesc cu respect la cei dinainte şi mă inspir din vorbele şi din imaginile lor. Şi gândesc aşa, plecând de la premisa că acei oameni au fost într-atât de sinceri încât lucrările lor conţin mesaje personale şi spun poveşti despre frumuseţea universală a naturii şi a omului. Este de fapt un principiu la care ţin cu tărie.

Cea de-a doua cale posibilă este să ignor cu totul componenta cea mai importantă a studiului şi să mă bucur pur şi simplu de actul fotografierii fără să fiu interesat prea mult de reguli, vorbe înţelepte, imagini aşa-zis extraordinare şi orice alt stimul care ar putea să-mi influenţeze spiritul creativ. Îmi este permis însă, de uşurinţa actului în sine, să mă afund în fluxul zilnic de informaţie fotografică pe care o culeg de prin tot felul de locuri virtuale fără să o examinez prea mult. Aici îmi folosesc mai degrabă gândirea imediată şi fac un fel de vizionare relaxantă care riscă să-mi omoare o parte din neuroni în aceeaşi măsură în care poate să mă conducă către surse mai utile pentru intelectul meu.

Adevărul este că merg pe ambele căi şi prima deţine doar un avantaj minor în faţa celeilalte. Dar mă strădui să rămân pe calea mai grea, cea care dă naştere la legături neuronale noi. Eu spun că mă face un pic mai înţelept şi mai conştient de ceea ce se întâmplă în jurul meu. E discutabil însă. Dar ştiu sigur că aici intervine "ignoranţa bună" sau eliberarea, cum îmi place mie să o numesc. I se mai spune iluminare. Alegând calea mai dificilă îmi impun practic să găsesc răspunsuri la întrebări ce apar inevitabil în mintea obligată să gândească, o minte care devine mai limpede de altfel. Şi aici are loc combinaţia magică ce dă naştere conceptelor. Cum? Păi sunt un fotograf care interpretează. Asta înseamnă că explorez lumea pe care încerc să o redau în imagini, trecând impresiile pe care aceasta mi le dezvăluie prin filtrul informaţiilor acumulate în urma studiului ("intuiţie conştientă" i-am spus cândva). Cu cât studiez mai mult, cu atât îmi deschid mai mult mintea în faţa posibilităţilor de a dezvălui concepte relevante pentru experienţele pe care le trăiesc. Aduc mai aproape rezultatul final - imaginea, de experienţă. E puţin probabil ca ideile ce mi se formează în minte să fie originale, dar e foarte posibil ca ele să dea naştere unor lucrări semnificative şi personale.

Vreau să fiu conştient de limitele cunoştinţelor proprii. Vreau să muncesc pentru a le depăşi. Numai că... e un şiretlic în tot "mecanismul" acesta. Dacă nu purtăm în noi acel inefabil care înnobilează spiritul şi care ne oferă calitatea de a născoci lucruri extraordinare, atunci s-ar putea să nu fim capabili să articulăm impresiile experienţelor trăite. Dar cine ştie, poate că libertatea creatoare se dobândeşte prin strădanie şi cu timpul, vom fi binecuvântaţi de propria muncă în folosul frumuseţii universale a naturii şi a omului. (Dorin Bofan)


M-am lovit adesea de discuţii despre ce anume şi cât poate transmite o fotografie, despre critică, despre cât şi cum înţelegem, ce rol are o tehnică perfectă în toate acestea ş.a.m.d. Discuţii grele, argumentate în diverse registre, mici supărări pe ici pe colo, nimic nespecific naturii umane...

Cred că e bine să existe acel echilibru între o tehnică impecabilă sau cât mai bună şi starea din imagine, însă consider că pot exista imagini imperfecte tehnic, dar extraordinare aşa cum sunt ele. În definitiv, e mai important ce transmit acele imagini, dar asta este şi cel mai greu, să creezi imagini care să transmită ceva, cuiva. Fiecare imagine pe care o facem înfăţişează un loc, o persoană, un lucru, un eveniment, un timp anume, un ceva. Dar asta nu este suficient. La toate astea trebuie adăugată şi o emoţie, un principiu, o simbolistică, o relaţie, o stare, într-un limbaj cât mai universal, într-un mod cât mai simplu şi mai clar. Astfel, imaginile respective vor avea şansa de a deveni interesante şi pentru privitorii care nu au nici cea mai mică legătură cu fotografia, nu sunt conectaţi în niciun fel cu ce e acolo. Pe de altă parte însă, e la fel de valabil faptul că uneori sensul real al imaginii poate fi înţeles doar de către autor.

Iar critica este inevitabilă şi e ceva ce fiecare ar trebui să îşi asume fără a mai face atâta caz când aude ceva ce nu-i convine. Desigur, asta pentru cei care au în vedere integritatea artistică şi nu numărul de comentarii pozitive de pe diferite site-uri, ca să nu mai vorbim de numărul de like-uri.

De multe ori, critica negativă venită dintr-o parte este exact complimentul primit din cealaltă parte. Nu putem mulţumi pe toată lumea de fiecare dată şi nu vom putea niciodată. Asta nu înseamnă să ignorăm complet critica negativă, ci presupune - cred eu - a avea o viziune de ansamblu asupra a ceea ce am creat şi am arătat lumii. Pentru că asta este şi calea spre progres, pentru cei ce îşi doresc asta... (Cristina Ţintă)


Majoritatea oamenilor nu mai cred în lucrurile făcute cu bunăvoinţă, în a face ceva din pasiune şi a avea curajul de a te expune cu acel ceva, în a face o surpriză celorlalţi, în a contribui cu cel mai mic fleac la o comunitate mai bună, la o lume mai bună chiar. Ne-am pierdut reperele şi continuăm să le pierdem... Mai rău, ne dorim ca şi ceilalţi să le piardă. Şi cât mai repede dacă se poate. Ca să ne regăsim în aceeaşi mocirlă. Am mai adus în discuţie subiectul ăsta, dacă ar citi lumea cu adevărat şi interviurile şi nu s-ar opri fugitiv doar asupra imaginilor şi apoi asupra designului revistei, a inegalităţii coloanelor de text sau a absenţei vreunei virgule ori a unor diacritice.

Suntem din ce în ce mai superficiali, vrem ca totul să vină standard, să se încadreze undeva, să se adreseze cuiva anume, să se dea explicaţii. La fel şi fotografiile, să urmeze reguli clare, să poată fi încadrate într-o categorie sau alta, la fel si cu informaţiile, să ni se dea totul pe tavă, că e greu să băgăm un nume sau un termen pe Google să vedem despre ce este vorba.

Iar dacă ceva cumva nu corespunde tiparelor, problem, colega! Şi ce facem atunci? Încercăm să-l demontăm, desigur, pentru a-l seca de sens şi importanţă.

Îmi vine acum în minte proiectul fotografic cu Isuşi al lui Voicu Bojan, proiect în care vedem clar cum noi, oamenii, l-am golit şi îl golim în continuare de sens pe Cel care a dat un sens acestei lumi...

Suntem din ce în ce mai ocupaţi şi nepăsători şi nu pentru că (în cazul nostru) trăitul în România ne-ar ocupa tot timpul. Ci pentru că uităm tot mai des de suflet, de stare, de emoţie... În fotografie, da! Pentru că o fotografie bună ar trebui să aibă în primul rând aceste atribute. Am tot auzit în ultima vreme, de la multă lume şi din multe direcţii, că cele mai bune fotografii au fost deja făcute. Avem, indiscutabil, o moştenire mai mult decât valoroasă de la înaintaşii noştri. Şi o cunoaştem mult prea puţini dintre noi şi într-o măsură mult prea mică. De aici însă până la a absolutiza ceea ce au făcut şi a proclama imposibilitatea altor generaţii care au venit din urmă de a obţine măcar rezultate similare, mi se pare o scuză pentru a nu încerca să fim mai buni. În primul rând ca oameni. Din ciclul "de ce să ne mai deranjăm"? am uitat că acum ceva vreme valorile morale erau mai de preţ, că acum ceva vreme oamenii citeau, că acum ceva vreme oamenii dădeau curs curiozităţii lor, credeau mai puternic în bunul simţ, se bucurau mai mult de o simplă dimineaţă şi de sunetele plăcute ale unui pian, de razele soarelui, de zâmbetul cuiva, de un "mulţumesc" spus sincer, de multe alte lucruri simple care ar umple pagini după pagini. Ne-am îndepărtat de ele şi deşi nu este imposibil să ne revenim, ne complacem în această situaţie. Doar e cald şi bine, şi chiar destul de plăcut să moţăim. E zona noastră de confort. De ce să facem mai mult? De ce să ne pese? Ei bine, poate pentru că e nevoie să fim autentici, să simţim cu adevărat lumea asta, să ne pese de ea pentru a putea crea minuni la rândul nostru.

Da, fotografia e o minune atunci când e făcută din suflet şi atunci când ne bucurăm de ea. Şi putem începe iubind floarea din grădină sau copacul din faţa blocului... (Cristina Ţintă)

Păstrând proporţiile, afirmaţia potrivit căreia toate fotografiile bune au fost deja făcute (şi că, deci, toate eforturile de a face fotografie azi nu-şi mai au rostul) este până la un punct similară cu una care ar susţine că este inutil să mai faci copii, din moment ce sunt deja atâţia pe pământ.

Să nu ne păcălim că lumea arată astăzi altfel decât arătau Sodoma, Gomora şi Pompeiul înainte de a fi şterse de pe faţa pământului. Diferenţa e că acum nu mai e nevoie de pucioasă din cer sau de lavă. E destul să fim lăsaţi să ducem până la capăt consecinţele alegerilor noastre. Nu cred că mai e mult pînă acolo.

Una dintre marile păcăleli induse de postmodernism este aceea a punctualităţii temporale a adevărului, oricare ar fi el. Adevărul ar părea că există, complet şi rotund, în prezent, acum. Complet fals. Adevărul este de la început (sau, de fapt, în forma sa divină şi deci absolută, cea hristică, înainte chiar de începutul istoriei) până acum. Nu este un punct pe axa timpului, şi nici măcar identic cu aceasta, ci însăşi axa timpului este o funcţie a Adevărului.

Scurtcircute cauzale. Zice că dacă vrei să înveţi fotografie, trebuie să priveşti multe imagini. Nu e aşa. Dacă vrei să înveţi fotografie, înseamnă că îţi place / că o iubeşti. Dacă o iubeşti, priveşti fotografii frumoase, pentru ele însele, fără a urmări, în primă instanţă, alt scop decât acela de a te bucura de ele. Dacă te bucuri de ele, înveţi, pe cale de consecinţă, fotografie.

Altceva: când compui o fotografie de peisaj, e estetic să ai ceva (o amorsă) în prim-plan (o piatră, apă etc.), drept contrapondere pentru fundal. Adevărat, doar că aceasta e doar, ca să mă exprim matematic, valoarea într-un punct a unei alte funcţii: lumea nu e alcătuită din elemente disparate, ci, de la mare la mic, există o legătură tainică. (De aceea diavolul e diabolos, "cel care desparte".) Din avion, norii par a fi un câmp plin de zăpadă. Nu litera, ci spiritul ei contează. Nu pui bolovanul în prim-plan că aşa a zis Ansel Adams, ci îl pui (dacă îl pui, dacă alegi acel punct al funcţiei) pentru că lumea e frumoasă, şi e frumoasă datorită acelei armonii între toate cele lăsate de Dumnezeu pe pământ, toate purtând semnătura Lui. (Andrei Baciu)