Dosarul Hitler

Citiţi prefaţa editorilor acestei cărţi.


Cu toate că Hitler îşi eliminase toţi adversarii şi rivalii din partid, nu putea să joace încă rolul stăpânului absolut. Feldmareşalul Paul von Hindenburg, marele preşedinte al Reichului, îi stătea în cale. Ambiţiosul Hitler nu suporta să rămână în umbra unei asemenea personalităţi.
 
La 9 septembrie 1934, Hindenburg a murit în sfârşit[1]. După moartea sa, Hitler s-a declarat şef al statului şi comandant suprem al armatei. Şi-a însuşit şi funcţia de preşedinte. Acum ţinea în mână toate frâiele puterii.
 
În primul său discurs rostit în faţa Reichstagului după moartea lui Hindenburg, Hitler a declarat că renunţă la salariul care i se cuvine în calitate de preşedinte al statului.[2] Această declaraţie a fost un truc la fel de demagogic ca şi poveştile propagandistice ale lui Goebbels care-l prezentau poporului german pe Hitler ca pe un om altruist, fără altă dorinţă decât aceea de a-şi sluji poporul.
 
După ce a luat puterea, Hitler a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Germania. Avea venituri care se ridicau la milioane de mărci şi bineînţeles că nu avea nevoie de salariul de preşedinte. Cartea sa, Mein Kampf, devenise lectură obligatorie şi îi aducea un profit enorm.[3]
 
Hitler era coproprietar al editurii de partid Eher. Aceasta a înghiţit multe alte edituri până ce a devenit unul dintre cele mai mari concerne de presă din Germania.[4] Graţie poziţiei sale de monopol, producea dividende enorme. Partea leului o încasa Hitler.[5] Hitler dispunea de banii partidului naţional-socialist fără a fi supus niciunui control.[6]
 
Partidul era în fond o grandioasă întreprindere capitalistă. În afară de cotizaţiile membrilor şi de marile donaţii ale industriaşilor şi bancherilor germani, în patrimoniul partidului se mai vărsau şi veniturile unor diverse întreprinderi, printre care cele ale unor moşii din Mecklenburg şi Bavaria.
 
Pentru a obţine profituri, s-a înfiinţat chiar şi un lanţ de hoteluri răspândite în toată Germania. Se numea Concernul Hotelurilor de Partid "Färber", iar directorul era Färber, nazist cu state vechi şi prieten al lui Martin Bormann.
 
Dar nici chiar aceste venituri uriaşe nu-i erau suficiente lui Hitler. Încălcând regulile în vigoare înainte de venirea sa la putere, a ordonat ca "Fondul de stat" şi "Fondurile pentru reprezentare" să fie sustrase controlului exercitat de Curtea de Conturi, pentru a putea cheltui nestingherit în scopuri personale.[7] Explicaţia: "N-o să permit să-mi spună sclerozaţii ăştia bătrâni cât pot cheltui!"
 
Hitler a achiziţionat în Obersalzberg, la Berchtesgaden, domenii uriaşe şi a construit acolo un castel luxos, cunoscut sub denumirea de "Berghof". Pentru construcţia castelului, în Obersalzberg s-au practicat demolări în stil mare. Au fost distruse locuinţe particulare, pensiuni, chiar şi o casă de vacanţă pentru copiii paralizaţi care erau aduşi acolo din toată Germania pentru cure climaterice.[8]
 
Palatul lui Hitler, cu parcul său îngrijit şi şoselele bine întreţinute a costat în jur de 100 de milioane de mărci.[9] Pentru construcţie nu numai că au fost irosiţi bani ai poporului, ci au fost sacrificate chiar şi vieţi omeneşti. S-a construit pe pereţi de stâncă greu accesibili, la mare înălţime. Dinamitările efectuate fără suficiente măsuri de siguranţă au declanşat avalanşe şi prăbuşiri de stânci. Condiţiile de muncă erau similare cu cele ale puşcăriaşilor, ajungându-se la cazuri de deces.[10]
 
Castelul Berghof a fost construit la o înălţime de 1.000 de metri pe un versant al muntelui Obersalzberg, lângă staţiunea climaterică Berchtesgaden, în Alpii Bavarezi. Avea 60 de încăperi, decorate cu mobilier scump, goblenuri valoroase şi tablouri ale unor maeştri flamanzi, italieni şi germani.
 
Hitler cumpărase tablourile de la un anticar din München, doamna Almers, şi de la anticarul Haberstock din Berlin. Pe altele le achiziţionase prin intermediul fotografului său, Hoffmann, şi al directorului Galeriei de Artă din Dresda.[11]
 
La parter se afla sufrageria lui Hitler, lambrisată cu lemn de pin deschis la culoare. Argintăria, porţelanurile preţioase şi cristalul costaseră milioane. Vesela provenea din proprietatea statului, iar înainte de venirea la putere a lui Hitler fusese destinată primirilor oficiale la Berlin. Pe argintăria de masă erau gravate, în afară de vulturul german şi svastică, iniţialele "A.H." (Adolf Hitler). Masa era împodobită cu sfeşnice de aur în formă de îngeri care ţineau în mâini cupe pentru lumânări.

La acest nivel se mai aflau un salon şi sala cea mare. Salonul era dominat de o sobă de ceramică brună cu reliefuri reprezentând fete purtând steagul nazist şi tineri toboşari. Tot în salon era un tablou vechi italienesc, de mare valoare, cu imaginea Colosseumului din Roma.
 
Salonul dădea într-o parte în grădina de iarnă cu terasă, iar în cealaltă, într-o uriaşă sală de recepţii, de peste 200 de metri pătraţi, despărţită de salon printr-o portieră. Din salon duceau în jos câteva trepte. Lângă prima treaptă de jos se afla pe un podest un cap al lui Zeus, provenit de la săpături arheologice din Italia. Atracţia încăperii era o gigantică fereastră panoramică de 32 de metri pătraţi, alcătuită din geamuri care puteau fi lăsate în jos de tot. Hitler atrăgea atenţia fiecărui oaspete asupra acestei ferestre care deschidea o vedere splendidă asupra Alpilor şi oraşului Salzburg din Austria. Hitler povestea cu mândrie că-şi construise de fapt castelul pentru această fereastră. În faţa ei se afla o lungă masă de marmură la care Hitler îşi ţinea, atunci când, în timpul războiului, era în Obersalzberg, consfătuirile militare. Pe pereţii sălii erau goblenuri şi tablouri, printre care Venus de Tiţian.[12] Podeaua era acoperită de catifea roşie pe care fuseseră aşezate covoare persane rare. Pianul Bechstein era împodobit cu un bust al lui Richard Wagner. Aici, în faţa marelui şemineu, Hitler obişnuia să-şi petreacă serile într-un cerc intim, bând ceai şi ascultând discuri la gramofon.
 
Din holul castelului pornea o scară lată de marmură care ducea la primul etaj. În hol era un portret al lui Bismarck, iluminat odată ce cădea întunericul.
 
La primul etaj se aflau încăperile personale ale lui Hitler, alături de cele ale amantei sale, Eva Braun. Una dintre camerele din apartamentul lui Hitler era o galerie de tablouri. Aici se afla un şifonier de mare valoare care aparţinuse odinioară lui Frederic al II-lea. Şifonierul era împodobit cu lemn de esenţe preţioase. Biroul lui Hitler era lambrisat cu lemn de culoare deschisă şi mobilat cu piese din arţar lăcuit. Deasupra şemineului fusese atârnat un portret al lui Moltke.
 
Camerele Evei Braun erau extrem de luxoase.
 
Castelul avea în dotare un teren de circa trei kilometri pătraţi, care urca până la vârful Kehlstein, la 1.800 de metri.
 
Pe pisc fusese construită "Casa de pe Kehlstein", un pavilion de ceai ale cărui dimensiuni şi stil aminteau de o cetate medievală. Era construit în întregime din granit cenuşiu. În pavilionul de ceai exista o Sală a Cavalerilor cu un diametru de 15 metri. Ferestrele înalte erau încastrate în nişe adânci, iar între ferestre erau fixate candelabre aurite, cu lumânări mari de ceară. În afara acestei săli, pavilionul mai avea o sufragerie spaţioasă, o cameră de zi, încăperi pentru garda de corp a lui Hitler şi pentru personal, precum şi o altă clădire cu dependinţe.
 
Pe Kehlstein se ajungea pe o şosea care se sfârşea într-un tunel în stâncă. De acolo se urca cu liftul în pavilionul de ceai. Şoseaua costase 13 milioane de mărci.[13]
 
Pe domeniul castelului existau păşuni şi terenuri de vânătoare, precum şi o fermă dotată cu cea mai modernă tehnologie, care-i aproviziona pe Hitler şi pe oamenii lui cu alimente. Hitler spunea uneori că "vacile trăiau aici mai bine decât oamenii". Şi continua în glumă: "Ai vrea să fii o vacă aici, nu-i aşa?"
 
În toamna lui 1935, Hitler a organizat, în calitate de şef al statului, prima recepţie oficială pentru magnaţii din industria şi finanţele germane.
 
Oaspeţii sunt aşteptaţi în Cancelaria Reichului. Luxul acestei recepţii este menit să eclipseze toate banchetele oferite odinioară de Kaiser. Încăperile lui Hitler sunt împodobite cu aur, bronz şi goblenuri de valoare inestimabilă. O femeie căruntă, în rochie de seară scumpă, se apropie de sălile iluminate şi împodobite feeric. Pe gâtul ei îmbătrânit sclipesc diamante vechi şi preţioase. Este soţia lui Hjalmar Schacht, preşedintele băncii Reichului şi ministru al economiei. Astăzi, la prima mare recepţie pentru industriaşi şi bancheri, ea va juca rolul doamnei casei, deoarece Schacht este personajul principal al banchetului.
 
El este iniţiatorul acestei întâlniri a industriaşilor şi bancherilor cu Hitler, întâlnire menită să demonstreze concordanţa dintre interesele capitalului şi cele ale guvernului lui Hitler.
 
Aşteptându-i pe oaspeţi, Hitler se plimbă în frac, însoţit de ordonanţa sa Linge, prin sălile parfumate de florile aduse din sere.
 
Fostul caporal Hitler este agitat: îl chinuie îndoielile, se întreabă dacă va fi în stare să se mişte pe măsura acestei adunări elegante. Trece pe lângă mesele puse pentru invitaţi şi aranjează ici, colo câte un tacâm. Cu câteva clipe înainte de sosirea oaspeţilor şi-a mai verificat o dată în faţa oglinzii expresia feţei cu care doreşte să-i întâmpine pe "înalţii oaspeţi".
 
Invitaţii sosesc. Servitori în livrele albastre cu fireturi de aur îi ajută să coboare din limuzinele de lux. Fete în rochii cafenii din mătase, cu şorţuleţe şi bonete din dantelă, le iau mantourile.
 
La un semn al lui Meissner, şeful aşa-numitei cancelarii prezidenţiale, maestrul de ceremonii Jungfer, care aşteaptă pregătit, cu spada şi tricornul sub braţ, izbeşte de trei ori cu bastonul în podea şi anunţă numele musafirilor sosiţi.

Hitler îi salută cu o plecăciune adâncă. Apoi le ţine invitaţilor un discurs, amintind de promisiunea pe care a făcut-o înainte să preia puterea, şi anume că poziţia capitalului nu va fi niciodată periclitată.
 
"Acum se poate constata", explică Hitler, "că cele mai mari comenzi către industrie vin de la stat, care se îngrijeşte de dezvoltarea ei. Pentru mine, prioritatea numărul unu este acum înarmarea. Îi voi restitui Germaniei puterea, o putere fără seamăn în lume. Tunurile - iată politica mea externă!"[14]
 
După ce Hitler a încheiat, industriaşii, bancherii, membrii cabinetului şi Reichsleiterii au aplaudat. Începe dineul. La mese pot fi văzuţi monopoli ştii Krupp, Röchling, Kirdorf, Vögler, Poensgen, Stinnes, Schröder şi Pferdmenges. Hitler s-a aşezat lângă regele tunurilor, Krupp von Bohlen und Halbach.
 
Linge, care s-a postat în spatele scaunului lui Hitler, îl aude pe Krupp şoptindu-i acestuia: "Am aflat de la Schacht că pe moment există nişte dificultăţi cu valuta şi că astea ar putea avea efecte asupra importului de oţel din Suedia..." Hitler răspunde sigur pe el: "Domnule consilier, pentru asta găsim valută chiar de-ar fi s-o scot din pământ şi piatră seacă. Iar terenuri din care să scoatem cărbune şi fier vom primi de asemenea. Ştiţi la ce terenuri mă refer. Gândiţi-vă numai ce fel de rasă trăieşte în spaţiul care se întinde de la uşa noastră spre est. Ăia sunt oameni de categoria a doua. Trebuie să-i scăpăm de grijile legate de un spaţiu atât de mare şi de exploatarea lui judicioasă."

Krupp este de acord şi expune la rândul său teoria conform căreia Germania ar avea dreptul istoric de a poseda colonii în Est.
 
Petrecerea ia sfârşit seara târziu. Hitler se retrage foarte bine dispus în apartamentele sale. În camera de serviciu, ordonanţele şi servitorii beau ce a mai rămas din vin. În primele zile de noiembrie ale anului 1935 Hitler, Hess şi Goebbels studiază modele ale unor nave de război, expuse în aşa-numita Sală a Congreselor din Cancelarie, lângă apartamentele personale ale lui Hitler. Aceste modele îi fuseseră trimise lui Hitler de Comandamentul Suprem al Marinei Militare germane în legătură cu programul de refacere a marinei după încheierea cu Anglia a acordului privind flota.[15]
 
Acordul privind flota dintre Germania şi Anglia, semnat de Ribbentrop la 18 iunie 1935 la Londra, l-a entuziasmat de-a dreptul pe Hitler. El a declarat că acordul privind flota încheiat cu Anglia ar fi primul mare succes al politicii sale externe. După estimarea lui Hitler, acest acord însemna în primul rând că Anglia recunoştea oficial reînarmarea Germaniei, împotriva prevederilor Tratatului de la Versailles, şi în al doilea rând, că problemele legate de înarmare şi de un sistem de securitate colectivă începeau să-şi piardă importanţa.
 
Studiind modelele de nave militare, Hitler a declarat: "Îi înşelăm şi construim o flotă aşa cum credem noi că ne-ar fi de folos. Când Ribbentrop a plecat la Londra, i-am spus: legile n-au nicio importanţă pentru noi. Politicienii Republicii de la Weimar au fost atât de tâmpiţi încât au luat în serios fiecare paragraf de lege. Noi ştim foarte bine cum să ascundem tonajul necesar."[16]
 
Din Sala Congreselor, Hitler, Hess şi Goebbels au trecut, împreună cu aghiotantul Brückner şi ordonanţa Linge, în salonul pentru fumători, unde pilotul lui Hitler, Baur, şi fotograful său, Hoffmann, se aşezaseră deja în faţa şemineului.
 
Intrând în salon, Hitler anunţă cu multă importanţă: "Ribbentrop s-a dovedit a fi un diplomat de mare clasă. Am remarcat asta de la început."

"Dar Hindenburg nu l-a vrut", răspunde Goebbels. Hitler ia loc şi începe să imite vocea groasă a fostului preşedinte Hindenburg: "Domnule cancelar, am auzit că aveţi un tânăr pe care vreţi să-l faceţi ministru de externe. Dar eu nu vreau să-l văd în această funcţie." Toată lumea râde în hohote.
 
Hitler, care în timpul vieţii lui Hindenburg se purtase astfel încât poporul să rămână cu impresia că relaţia dintre ei ar fi ca între tată şi fiu, se întoarce către Goebbels şi continuă ironic: "Îţi aminteşti de povestea cu steagul cu svastică, doctore?" Şi continuă iarăşi cu vocea groasă a lui Hindenburg: "Am auzit că pe ministerul lui Goebbels fâlfâie alt steag. Nu-mi place deloc."
 
Starea de spirit este excelentă. Goebbels face bancuri în serie. Acest individ şters, care pe deasupra mai este şi şchiop, s-a certat iarăşi cu soţia din cauza unei actriţe de cinema frumuşele şi preferă să-şi petreacă serile departe de casă.[17]
 
Goebbels povesteşte ultima anecdotă despre Göring, care adoră uniformele fanteziste şi ordinele în asemenea măsură încât se spune că şi-ar fi agăţat un ordin chiar şi de pijama. Povestea îi place lui Hitler. Îl însărcinează în glumă pe Hoffmann să facă din hârtie aurie şi argintie un ordin fastuos şi să i-l înmâneze lui Göring cu o diplomă bombastică. Hoffmann râde de se prăpădeşte. Acest bărbat diform, care a pus mâna pe monopolul fotografiilor cu Hitler şi care câştigă sume imense din comenzi de la stat, se îmbată în fiecare seară.
 
Hitler, în definitiv şeful statului naţional-socialist, nu se sinchiseşte.
Înainte ca Hoffmann să apară, obişnuia să întrebe: "Ei, în ce stare este?"
Şi acum îl avertizează pe fotograful Curţii, învăluit în aburi de rachiu, să nu se apropie de şemineu, că ar putea exploda.
 
Hoffmann începe să facă versuri ironice în legătură cu arestările în masă, cărora le cad victimă cetăţeni nevinovaţi ai celui de-al Treilea Reich, şi moare de râs. Este vorba de zece fraţi care ajung toţi, unul după altul, într-un lagăr de concentrare.[18] Care-i gluma? S-au făcut vinovaţi de a fi cântat sonate de Mendelssohn sau de a fi deţinut cărţi de Heinrich Heine.
 
Hoffmann recită, respirând cu greu de atâta râs:
"Al patrulea a râs de Ley,[19]
Şi-au mai rămas doar trei..."
 
Toată adunarea râde copios, şi Hitler se bate entuziasmat pe picioare. Spune bine dispus: "Englezii îşi imaginează că stau în Cancelarie ca un buldog gata să muşte, pe care n-ai voie să-l întărâţi. Bine că nu ne pot vedea acum. Astăzi restaurantul Cancelariei ar trebui să se numească «La Cancelarul Vesel»."
 
La 9 noiembrie 1923, Hitler organizase la München un puci. Împreună cu o mână de naţional-socialişti, dorise să ia puterea în Bavaria şi să se extindă de acolo în toată Germania. Cu o seară înainte, la 8 noiembrie 1923, toţi cei implicaţi se adunaseră în berăria Bürgerbräukeller din München.
 
Hitler, mare amator de scene teatrale, a apărut în berărie cu un pistol în mână, a tras în tavan şi a declarat că "revoluţia" începuse. A doua zi, la 9 noiembrie, naţional-socialiştii din München au încercat, sub conducerea lui Hitler, să ocupe sediul guvernului. În faţa monumentului de pe Odeonsplatz, Feldherrnhalle, puciştii au fost dispersaţi de trupele guvernamentale. Cincisprezece naţional-socialişti şi-au pierdut viaţa.[20]

După ce Hitler a ajuns la putere, la München se aniversa în fiecare an ziua puciului.
La 8 noiembrie 1935, Hitler a plecat de la Berlin la München pentru aniversare.
Ca de obicei, a tras la locuinţa sa din Prinzregentenplatz 16. Aici locuise până la preluarea puterii. Ajuns în faţa casei, a coborât din maşină în haine civile şi cu pălăria de catifea trasă peste faţă. Dintr-o cutie fixată pe bordul maşinii a scos un bici pentru câini, pe care îl purta mereu la el în acei ani. O mulţime de oameni îl aştepta la intrarea în casă. O femeie îmbrăcată sărăcăcios, probabil o muncitoare, s-a repezit din primul rând dorind să se apropie de Hitler. Gărzile de corp ale lui Hitler, membri ai SS, care între timp săriseră din maşină, au tras-o înapoi. Dar ea a apucat să strige: "Führer, fie-vă milă! Soţul meu este de doi ani în lagăr, nevinovat!" Hitler, care auzise strigătul femeii, s-a grăbit să dispară în casă. În timp ce urca scările, îşi agita biciul şi se răstea la gărzile de corp: "Să nu cumva să se mai întâmple aşa ceva! Că vă bag şi pe voi în lagăr!"
 
În locuinţă, Hitler a fost întâmpinat de menajera sa din München, doamna Winter. O enigmă pluteşte asupra acestui loc. Cincisprezece camere are apartamentul, iar una nu s-a mai deschis din 1932. Înăuntru, mobilierul are tapiţeria mâncată de molii şi este acoperit de un strat gros de praf. Un miros greu de mucegai pluteşte apăsător în încăpere. Aici locuise, până în 1932, tânăra nepoată a lui Hitler, Nikki, care-i fusese amantă.[21]Relaţia dintre unchi şi nepoată s-a încheiat cu sinuciderea fetei. La câţiva ani după moartea lui Nikki şi înainte s-o cunoască pe Eva Braun, Hitler deschidea în fiecare an, în ziua morţii fetei, uşa cu o cheie pe care o purta mereu la el şi petrecea câteva ore în cameră. Motivul pentru care Nikki şi-a pus capăt zilelor a rămas un mister. Pentru a ascunde sinuciderea, oamenii lui Hitler au răspândit versiunea că, în timp ce curăţa arma lui Hitler, aceasta s-ar fi descărcat, ucigând-o pe tânără.
 
În seara de 8 noiembrie, Hitler s-a dus, în cămaşa brună a partidului nazist şi cu "Ordinul Sângelui"[22] la piept, la berăria Bürgerbräukeller, unde îl aşteptau deja foştii pucişti. "Ordinul Sângelui" fusese introdus după preluarea puterii de către Hitler şi era acordat participanţilor la puci. "Vechiul luptător"[23] Christian Weber l-a salutat pe Hitler în numele tuturor celor prezenţi.
 
Acest nazist detestat în tot oraşul era pe atunci consilier de stat al Bavariei şi proprietarul unor grajduri şi cai de curse, al unor hipodromuri, linii de autobuz şi benzinării. Cei adunaţi în berărie i-au făcut lui Hitler o primire furtunoasă. După un vechi obicei german, şi-au ridicat halbele în amintirea puciştilor căzuţi.

Hitler a ţinut un discurs. În mijlocul vechilor membri de partid nu se mai controla deloc. Lovea cu pumnul în masă şi urla. Chipul i se schimonosise, capul i se bălăbănea încoace şi încolo, părul îi cădea dezordonat pe frunte. Discursul semăna cu cele de pe vremea când nu era decât un aventurier politic cu gură mare. Discursul lui Hitler era însă exact pe gustul adunării. Erau oameni cu un trecut întunecat, care, văzându-se cu avere şi putere, duceau o viaţă necontrolată şi plină de excese.
 
Comemorându-i pe puciştii ucişi în noiembrie 1923, Hitler declară pe un ton mistic că el a cucerit puterea cu sacrificii de sânge care au fost aduse pe "altarul luptei poporului".
 
Vorbeşte despre renaşterea militarismului german, despre puritatea rasei germane, despre ţăranii înstăriţi, purtători ai sângelui german, despre hotărârea sa de a distruge ideile democraţiei şi despre comuniştii care sunt în închisori şi în lagăre.
 
Hitler îşi încheie discursul cu strigătul isteric "Heil!" şi părăseşte cercul "vechilor luptători" decoraţi cu "Ordinul Sângelui". Faţa congestionată îi luceşte de sudoare. A răguşit de tot şi de abia mai reuşeşte să scoată un sunet. Cu mâna tremurândă îşi aranjează centironul. Cămaşa brună i s-a lipit de spate. Linge îl ajută să-şi pună haina de piele şi-l conduce la maşină. Imediat ce Hitler a luat loc în maşina încălzită, i se învelesc picioarele într-o pătură de lână, haina este încheiată până la gât, şi gulerul, ridicat. Pleacă apoi cât mai repede spre casă, unde personalul de serviciu îl scoate din transă; Hitler şi-a pierdut puterile şi are nevoie de băi fierbinţi şi calmante.