Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sbirro pentru o zi


Alina Nedelea

29.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"De ce râzi, amica?" mă întreabă Raffaella.
"Nu, lasă... mai bine nu-ţi spun."
"Sergio, ai înţeles, da?"
"Da, amica. Pasta cu brânză îngraşă mai puţin ca pasta cu roşii. Incredibil, dar adevărat.", răspunde colegul meu.
"Păi, da. Că pasta cu roşii conţine carbohidraţi şi verdeţuri. Dar ciuciu proteine. Ca să slăbeşti trebuie să mănânci un fel de mâncare care să le conţină pe toate. Şi uite aşa reuşeşti să n-ai probleme cu glicemia. Glicemia tre' să fie fericită, băi. Când glicemia e fericită se declanşează metabolismul. Şi când se declanşează nesimţitul ăsta de metabolism slăbim... în sfârşit. Puţin, ce-i drept, dar sigur."
"Eu am mai auzit că din acelaşi motiv cine mănâncă doar o dată pe zi se îngraşă dar cine bagă în el şi de 4-5 ori pe zi, slăbeşte", se bagă în seamă unul dintre şoferi.
"Păi, da. Că dacă îţi flămânzeşti corpul iar ţi se ridică glicemia la stele deci iar ţi se blochează metabolismul!", zice Sergio.
"Ce-ai fată de râzi aşa? Pot să ştiu? Zi şi mie că şi eu am chef să râd.", insistă Raffaella.
"Nimic, mă. Râd de una singură, lasă-mă."
"Ce proastă e asta... aşa, Sergio, deci... dacă mănânci o foaie de salată pe zi corpul e capabil să-şi ia de acolo tot ce are nevoie ca să rămână gras şi pufos! Trebuie să ne gândim la organismul nostru ca la o altă persoană. Pur şi simplu. Ca şi cum ar fi... ce ştiu eu..."
"Duşmanul nostru?", întreabă Sergio ca la şcoală.
"Nu, mă. Ca la prietenul nostru traumatizat. Şi când cineva e flămând şi disperat i se declanşează automat instinctul de supravieţuire, de-aia cred că e capabil cu o singură foicică din sălăţica sa...."
"Bwahahahahahahahaha..."
"No, iar asta. Ne laşi mă să terminăm de vorbit? Du-te în camperul tău şi râzi până plezneşti, nu vezi că mă deranjezi?"
"De ce râzi, collega?", insistă şi Sergio.
"Că Rafaella de câte ori împarte sfaturi şi reţete de slăbit o face în timp ce înfulecă ditamai sandwiciul cu mortadella, frate. Bwahahaha...."
"Ai pata pusă pe mine azi? Te simţi deşteaptă? Care e reţeta după părerea ta, atunci? Eu le-am încercat pe toate şi îţi zic că asta e singură care funcţionează. Cea mai proastă e Dukan, că slăbeşti imediat şi tot aşa de brusc şi pui la loc, dup-aia, cazzo..."
"Actorii în maşină! Acum! Mergem pe platou! Încep filmările!", urlă deodată Jonathan, cu talkie-walkie în mână.
"Unde e locul de filmare astăzi?", întreabă curios Sergio.
"La Barcelona, amico mio.", răspund.
"Ce-a făcut?"
"Nu ştiu mă, e departe."
"Dar de ce?"
"Habar n-am. L-am auzit pe Giorgio mai devreme zicând că filmăm la zeci de km distanţă de aici."
"Naiba să-i ia, ăştia s-au tâmpit la cap după doar câteva luni de filmare. O să cer explicaţii...", concluzionează Raffaella, protagonista serialului.

Un sfert de oră mai târziu ne-am dat jos din microbuz cu gura căscată. În faţa noastră se afla un bloc înalt cam de vreo 8-9 etaje dar lung de câteva sute de metri, părerea mea! În jurul nostru, cât ai bate din palme, s-au strâns grămadă câteva zeci de femei cu copiii lor, moşi şi babe şi mai ales adolescenţi. Ne vorbeau neîntrerupt, unul peste altul, fără să înţelegem o iotă. Doar prin filme am mai văzut scene de genul ăsta. În special, în cele în care un grup de europeni aterizează în India sau în Africa.

"Raffaella mia. Că tot mă întrebai mai devreme care este dieta cea mai eficace... Uită-te la ăştia. Nu mănâncă de câteva luni de zile, îţi zic eu. Rezultatul? Ia uite ce slabi sunt, collega...", i-am şoptit la ureche.
"Fată, de-aia au parcat ăştia camperele atât de departe. Le era teamă că ăştia or să fure genţile noastre, aşa-i?"
"Eu aş fi furat şi roţile de la camper dacă eram în locul lor, Raffa!"

M-am tot gândit cine o fi fost arhitectul acestui bloc din cartierul Corviale din Roma. Şi o puşcărie ar fi arătat mai decent. Regizorul secund ne descria cum s-ar fi desfăşurat prima scenă. Locuitorii blocului, compus din români, africani, arabi, sicilieni şi calabrezi (după accent), ţigani din toată lumea, indieni, negri şi chinezi se uitau la noi cu gura larg deschisă. Noi, ceilalţi, îi priveam identic pe ei. Când oare li s-ar mai fi întâmplat să asiste la nişte filmări? Pentru o zi, cinematograful se mutase la ei acasă. Explică-le, dacă poţi, ca în realitate, ei reprezentau pentru noi cea mai adevărată şi autentică peliculă de film... Regizorul secund continua să vorbească de unul singur, explicându-ne pe unde trebuia să intrăm în cadru şi pe unde să ieşim, în timp ce eu nu reuşeam să îmi iau gândul de la arhitectul celui mai oribil şi deprimant bloc pe care îl văzusem în toată viaţa mea de bucureşteancă, cazzo!

După vreo două ore eram prieteni cu toţii, evident. Cunoşteam viaţa şi aspiraţiile celor mai îndrăzneţi să ni se confeseze. Eu şi Raffaella am remarcat din start un băieţel. Rareori ne-a fost dat să vedem un copil atât de frumos. Nu avea mai mult de 6-7 ani. Nu era nici arab dar nici european. Undeva pe la mijloc. Stătea cuminte şi ne fixa cu braţele încrucişate. M-am uitat în jur şi nu am identificat pe nimeni care i-ar fi putut fi părinte sau rudă. Sergio şi Denis îi întrebau de zor pe adolescenţi ce au de gând să facă în viaţă. Marea majoritate fotbalişti în timp ce fetele visau să fie selecţionate în vreun reality-show, gen Big Brother, să devină faimoase şi bogate peste noapte şi să cumpere o casă părinţilor. Fetele de vreo 7-8 ani aveau ca proiect să se căsătorească cu Făt-Frumos. Degeaba încercau adolescentele să le convingă că nu există aşa ceva, există Big Brother însă, şi Doamne Ajută că e aşa... Mai era o babă, nebună de legat. Ţinea o pungă în braţe. Doar ea ştia ce avea înăuntru. Mă uitam la ea căci mi-aducea aminte perfect de "Femeia cu butucul" din Twin Peaks, frate. Identice. Se bălăngănea de pe un picior pe altul şi dădea afirmativ din cap. Nu la ceea ce spuneam noi ci la vocile din capul dânsei, clar!

Am complimentat o femeie, la un moment dat. Nu cred c-avea mai mult de 45 de ani.
I-am zis: "Ai toată stima mea! Eşti o eroină!"
"Eu? De ce?", m-a întrebat perplexă.
"Abia mă descurc să am grijă de-o fata şi tu ai patru copii mici, soro! Cum faci??"
"Fugi de aici. Aveam 6 dar doi au murit într-un accident. Cum să fac? Nu fac nimic. Copiii cresc de unii singuri, cine are timp să stea cu ei? Eu caut de lucru în fiecare sfântă zi. Au grijă unii de alţii.", mi-a răspuns hotărâtă în timp ce eu mi-am aprins brusc o ţigară, am întors capul şi-am dat iar cu privirea de frumuseţea aia de băiat.

Giorgio, văzând hărmălaia care s-a creat, a dat permisiune echipei să întârziem cu o oră filmările. Ca să dăm autografe şi să facem poze cu lumea îmbrăţişându-ne şi pupându-ne. Între timp, toată echipa a dat ordin runner-ilor să se suie în maşinile lor şi să întoarcă la bază, unde se aflau camperele. Cu permisiunea noastră au intrat în ele şi au luat toţi banii pe care i-au găsit în genţile noastre. Copiii băgau fericiţi bancnotele în buzunar în timp ce adulţii ne cereau locuri de muncă.
"Orice! Facem orice. Spălăm, gătim, baby-sitter, cafele, ce vreţi voi! Nu ştim ce să mai facem cu criza asta...."
Am împărţit nişte promisiuni deşarte în timp ce băgam în buzunar zeci de bileţele cu numerele lor de telefon.

Cutremurul a avut loc către ora 18, cred. Atunci când Cristi (român şi el, dar plecat în Italia de când era mic şi omul responsabil cu armele pe platoul nostru) ne-a dat pistoalele. Deschide-te Cerule! Au început să urle cu toţii:
"Nooooooo! Sunteţi zbiri, care va să zică?? Sbirri di meeeeeeerda! Au "fier" la ei şi nu zic nimic! Trădătorilooooor! Huooooo!!! V-arătăm noi cine suntem! Vă ucideeem! Sbirri, huoooooo!!!!"
Bineînţeles că n-am avut timp de analizat situaţia cu sânge rece şi de meditat sau creat ceva metafore, eventual, pe tema asta, de tipul.... ce viaţă pe poliţişti, săracii de ei, sau ce bine trebuie să te simţi când atâta lume se uită la tine ca la un duşman şi te-ar stârpi cu aceeaşi scârbă cu care o faci când vezi un gândac de bucătărie, căci bineînţeles că am paralizat de frică, iniţial!
Cred că acesta a fost şi motivul pentru care am urcat atâtea etaje preţ de vreo două ore fără să simt oboseală.
Frică, frate. Sa mă cac în glicemia Raffaellei, stai să vezi adrenalina, provocată de frică, ce metabolism îţi declanşează, instantaneu!!! Şi ce forţă....

Am terminat filmările pe la 1-2 noaptea.
În timp ce ne pregăteam să ieşim din blocul ăsta l-am întrebat pe Giorgio:
"Scuză-mă, nu vreau să te agasez, ştiu c-am avut cu toţii o zi grea dar ai idee cine a proiectat puşcăria asta? Cel puţin, în ţara mea, totul avea un scop precis, în consecinţă şi o logică. Să spele creierul oamenilor. Trăiam sub dictatură şi n-aveai voie să cunoşti frumuseţea sub nici o formă, ca să nu intri la idei. Dar aici? De ce cineva ar face aşa ceva?"
"Ca să-şi bage bani în buzunar, Alino! Mulţi bani."
"Să mori tu! Dar când a făcut chestia asta s-a gândit mă, cum ar fi să locuiască copiii lui în cavoul ăsta?"
"Probabil."
"Eh, căcat. Nu cred aşa ceva."
"Considerând că s-a sinucis acum câţiva ani..."
"Ce-a făcut?", am întrebat neîncrezătoare.
"S-a sinucis."
"Ah! Deci o veste bună pe ziua de azi avem! Bingo!"

Când să mă sui în maşină dau de puştiul ăla frumos ca un înger. Mă iau instantaneu de viaţa lui:
"Ce faci puiule treaz la ora asta? De ce nu eşti în pat să dormi? Mâine n-ai şcoală?"
"Nu.", mi-a răspuns spre fericirea mea căci mă-ndoiam că ştie să vorbească.
"Văleu! Ce păcat măi, frumuseţe. Ce păcat că nu te duci la şcoală.... visezi şi tu să devii fotbalist? Când vă intră în cap că nu e suficient să te naşti sărac lipit pământului ca să fii Maradona?..."
"Eu nu vreau să mă fac fotbalist!"
"Zău? Asta e o noutate! Şi atunci ce-ai să devii?
"Eu vreau să fiu ce eşti tu!"
"Am înţeles. Actor. Păi şi pentru asta trebuie să studiezi, să ştii."
"N-ai înţeles. Io n-am zis actor."
"Dar ce, atunci?", întreb şi mai curioasă.
"Eu o să mă fac poliţist!"
"Cum ai zis?"
"Poliţist. Cum mă fac mare, plec de aici şi mă înscriu la Şcoala de Poliţie. Şi nu este adevărat că nu mă duc la şcoală. Mă duc. Dar mâine tre' să stau acasă să am grijă de mama că e la pat! Că are tati un interviu de lucru, ca zidar", mi-a răspuns îmbufnat dând să se îndepărteze.
"Vino mă aici unde pleci supărat? Hai, vino... că nu te muşc."
"Bine."
"Cum te cheamă?"
"Shalom!"
"Pff! Ce nume frumos poţi să ai..."
"Grazie, signora."
"Un nume, un destin..."
"Come?" m-a întrebat.
"Ştii ce înseamnă numele tău, ragazzino?"
"Îmi dai insigna ta de poliţist?"
"Pardon?"
"Io nu vreau bani. Că tati o să ia slujba mâine. Sunt sigur. Dă-mi insigna ta, să îmi poarte noroc."
"Ţi-o dau dar e falsă, mămică. Nu e de-aia adevărată... eu sunt actriţă, nu sunt poliţistă, înţelegi chestia asta?"
"Nu contează. Tot noroc o să-mi poarte!"
"Bine. Ţine. Pa."
"Pa."

Şi a fugit acasă. Înainte ca Alessandro (şoferul) să apese pe acceleratorul maşinii a trebuit să las geamul pentru că puştiul s-a oprit brusc să îmi mai zică ceva, dar eu nu auzeam.
"Eh? N-am înţeles. Repetă!"
"Shalom înseamnă paceeeeeee!!!!!"
"Ştiiiiiiiiiiu!", i-am răspuns explodând în râs.
Cât există copii mai există speranţă. Asta e puţin, dar sigur!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer