Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru tine, Carlo


Alina Nedelea

05.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Eşti frumos, mă! Frumos de tot."
"Săru' mâna, Alina."
"Mă laşi să-ţi pun mâna pe cur?"
"Nu!"
"De ce? Te-ai trezit cu faţa la cearşaf? Vino aici, unde pleci? Lasă-mă să te ating puţin."
"Pleacă mă Alina, lasă-mă. Tu pui mâna pe toate bucile de pe aici."
"Pe toate, nu! Doar pe alea dure. Giorgio, vino, mă, lângă mine!"
"Nu!"
"Te-ai ţăcănit? Ce te-a apucat?"
"Nu mă mai păcăleşti tu pe mine, Alina."
"Bine, Giorgino. Dar pe bicepşii tăi pot să pun mâna? Mânca-ţi-aş corpul tău frumos şi ochii tăi albaştri."
"Naiba te ia daca îmi zici că ai iar nevoie de zile libere ca să pleci."
"Iar am nevoie de zile libere ca să plec, da."
"Nu pleci nicăieri. Stop. Basta. Nu mă mai abureşti. Te-am lăsat în Elveţia, la Praga... la Torino..."
"Dar la Bucureşti, nu."
"Faci un film în oraşul tău acum?  'tu-ţi paştele..."
"Nu! Nici un film. Ţi-am promis că nu mai fac alte filme până nu îl terminăm pe ăsta. "
"Şi atunci de ce pleci? Să nu mă iei iar cu tumoarea lu' mă-ta că te bat."
"Particip la o gală. Hai vino mai aproape şi lasă-mă să îţi pun mâna pe..."
"Ce gală, mă?"
"De scriitori. Hai. Doar două zile îţi cer. 7 şi 8 noiembrie. Atât! "
"Tre' să dai un premiu acolo?"
"Nu, mă. Io sper să iau un premiu, nu să dau."
"Ce-ai făcut?"
"Am scris o carte şi am ajuns în finala pentru..."
"O carte?"
"Eh! O carte. Da. Şi acuma uite că..."
"Ai scris o carte? Tu??"
"Da mă Giorgino şi ..."
"Bwahahahahahahahahahahahahahaha! Nu pot să cred aşa ceva!"
"Da' de ce râzi? Te oftici?"
"Bwahahahahahaha, nu pot să creeeed. Cum să scrii mă tu o carte?"
"Uite aşa. Deschizi computerul şi..."
"Santo Cielo!! Şi dup-aia vă enervaţi când vă spunem că voi, românii sunteţi ridicoli."
"Iar voi, italienii, vă miraţi ca proştii că de fiecare dată vă răspundem scuipându-vă în gură!"
"Bwahahahahahahaha..."
"Giorgio, să înţeleg că îmi dai liber pe 7 şi 8 noiembrie?"
"Bhahahaha, daaaaaa, ca să te faci de râs, daaaa, bwahahahaha..."
"Degeaba ai fundul şi pectoralii cei mai frumoşi din lume. Pentru că ai burta cât casa. În locul tău aş trage mai puţin de fiare şi-as face abdomene mai multe. Burtosule!"
"Eu? Ce zici mă acolo? Care burtă? Sunt balonat!"
"Vaffanculo, và!", îi răspund după care îi întorc automat spatele şi intru în recepţia hotelului Raphael din Roma.
 
Filmăm în plin centru astăzi. Echipa de poliţişti, pe care o întruchipăm, trebuie să iasă dintr-o dubă şi să ridice de pe trotuar cu cea mai mare viteză pe un posibil traficant de droguri. Toţi mascaţi, toţi frenetici. Scena nu e deloc grea pentru noi, actorii. E dificilă pentru restul trupei însă. În primul rând că nu au unde să parcheze camperele noastre şi cele de machiaj. Că n-au loc pe străduţele din centru, de aia. Aşa că au închiriat câteva camere în acest hotel de lux. Înseamnă că pe producător îl costă de 14 mii de ori mai mult această zi de filmare deci n-avem dreptul să ne bâlbâim, să greşim ceva, să ne lălăim sau să ne împiedicăm. Doi la mână: permisele de a opri toată circulaţia ca să putem să filmăm noi, intră în vigoare abia de la ora 11 dimineaţa. Acum este ora 8.30 a.m. şi noi, actorii, suntem deja pieptănaţi, spălaţi, machiaţi, îmbrăcaţi. Ce facem? Păi aşteptăm în recepţie. Dacă avem chef putem să mâncăm şi să bem ce dorim de la bufetul restaurantului. Plăteşte tot disperatul ăla de producător. M-aşez ţâfnoasă pe unul dintre fotolii, deci, în timp ce afară directorul de imagine dă indicaţii de lumină, iar regizorul explică maşiniştilor ce au de făcut pe parcursul zilei.
 
"Mănânci ceva, Alina?"
"Nu, soro! Sunt la dietă. Tu?"
"Fugi de-aici, m-am îngrăşat un kil jumate în week-end. Nu mănânc nimic toată ziua, jur! De-aia m-am aşezat cu spatele la bufet, să nu-l văd.", răspunde Raffaella.
"Gagici, după părerea mea greşiţi. Mâncaţi dimineaţa, mai bine. Ăsta e secretul. Să bagi în tine la începutul zilei ca să ai timp să arzi caloriile până seara.", comentează Sergio.
"Tacă-ţi fleanca. În locul tău nu mi-aş permite în veci să-mi dau cu părerea", latru la el.
"Eşti la ciclu? Ce-ai? De ce?"
"Tu ai de dat jos minim 20 de kg, băi! E clar că habar n-ai despre ce vorbeşti."
"Doamnelor şi domnilor, vă anunţ oficial, pe această cale, că românca noastră e isterică!"
"Africanule!"
"Africană e mă-ta. Eu sunt sicilian!"
"Băi, vezi cum vorbeşti că mama are tumoare."
"Şi refuză să crape, nu începe iar..."
"Eu mă duc să-mi iau un pişcot de la bufet. Câte calorii poate să conţină un amărât de pişcot?", întreabă Laura, o altă actriţă.
"Ia-mi şi mie un cappuccino. Decofeinizat!", o roagă Raffaella.
"Tu, Alina? Vrei ceva?"
"Da. Un discurs."
"Pardon?"
"Un discurs. Cine-mi face şi mie un discurs pentru un premiu de care îmi e frică că o să-l iau?"
"Eşti nominalizată, amica? Woooow, şi acum zici? Felicitări, Alina. Brava. Unde eşti nominalizată? ", mă întreabă Denis, actor şi el.
"În Bucureşti. Am scris o carte, s-a publicat acum un an şi uite c-am intrat în finală în Gala..."
"Alo, alo, alo, alo, alo, alo, alo, alo, alo, stai aşa!!! Ce-ai făcut?"
"Am scris o carte!"
"Noooooooo, ajutoooooor, bwahahahahaha, nooooooo!", explodează toţi în hohote.
"Când terminaţi în pana mea de râs poate mă lăsaţi să termin ce am de zis."
 
Niente. Nimeni nu intenţionează să se oprească din behăit şi mă arată toţi cu degetul, de parcă aş fi fost un extraterestru handicapat. Deprimată mă ridic de-acolo şi intru în restaurant. Iau o farfurie enormă şi o umplu de omletă cu bacon, pâine, ciuperci la grătar, felii de mortadella, caşcaval.
Iau o altă farfurie şi-o umplu şi pe-astalaltă de croissante cu nutella. Şi mă întorc de unde am plecat!
 
"Oh, Santo Cielo! De ce ne faci asta? Du-te. Dispari. Pleacă de aici!", mi-au urlat încercând să mă gonească cu mâinile ca şi cum aş fi fost o muscă atrasă de rahat.
 
Recunosc că planul a funcţionat perfect. Pune un platou de mâncare în faţa unor actori obsedaţi să slăbească şi faci ce vrei tu din ei!
 
"Viaţa e scurtă, oameni buni. Azi eşti, peste o clipa ciuciu! Măcar să crap cu burta plină, cum zice românul. Vă invit să gustaţi. Hai."
 
Masa a durat vreo 20 de minute bune, timp în care m-am mai întors la bufet să fac un bis, dup-aia un tris, şi în final un patris.
La o ţigară şi o cafea binemeritată, mă uit în ochii lor şi intru în vorbă. Animalele sătule nu sunt periculoase niciodată.
 
"Băi, javrelor. Deci ce discurs aţi zis că trebuie să ţin eu pe scenă?"
"În primul rând vreau să ştiu cum te îmbraci!", intervine Giulia, scenografa.
"În costum de bărbat" , răspund.
"Te-ai dilit? Ce oroare! De ce?", mă întreabă Raffaella.
"Doar n-o să mă duc în chiloţi, Raffa!"
"Ce proastă eşti! Eu am o rochie roşie până la genunchi, sexy de înţepeneşti. O ţin în şifonier pentru când voi lua Oscarul."
"Faaaai! Unde mă duc eu e plin de intelectuali, nu de artişti. Înţelegi cuvântul ăsta? In-te-lec-tu-ali!"
"Aşa, şi? Tot oameni sunt!"
"Eh, căcat! Parcă văd că marea majoritate sunt constipaţi!"
"Doamne fereşte, e nasoală constipaţia. Alina, cum vorbeşti? Eu sunt sigur că sunt gras de constipat ce sunt!", intervine Sergio, contemplându-şi satisfăcut maţul plin.
"Ăştia se uită la mine cum ne uităm noi, actorii, când ţi se prezintă pe la vreo gală, o manechină sau gospodină, mă! Nominalizată pentru cea mai bună actriţă, însă!" insist.
"Aaaaaah, să ştii că ai dreptate. Acum m-am prins. De-aia te îmbraci în costum?", întreabă Denis.
"Da. Ca să pot să astup găurile mele de cultură cu cravata, mă! Cum să-mi pun cravată la furou?"
"E româncă, dar nu e proastă!", constată Laura, deşi româncă e şi ea. Pe jumătate.
"Dar de ce nu ţi-l scrii tu? Nu înţeleg...", mă întreabă Davide. Microfonistul.
"Că-s stresată mă. Mi-e frică de premiul ăla. Mi-ajunge câţi duşmani am. Şi de stresată ce mă simt oricât m-aş screme să compun două-trei fraze... nici o băşină nu-mi iese, Davide!"
"Asta înseamnă că eşti constipată şi tu, semn rău!", declară îngrijorat Sergio.
"Bine, mă! Hai că încerc eu. Staţi să mă ridic în picioare. Zicem că banana asta e microfonul, ok? Bună seara, mă numesc Denis şi sunt emoţionat..."
"Care Denis, mă? Alina e nominalizată, nu tu. Cretinule!"
"E vabbeh, lapsus freudian, mi-a scăpat. Se vede c-o să public şi eu o carte şi-o să câştig, cândva. Am avut o copilărie, ragazzi..."
"Bagă mă discursul, mă cac în copilăria ta!", îl întrerupe Raffaella.
"Mă numesc Alina şi sunt emoţionată. Atât de emoţionată încât am şi uitat discursul pe care prietenul meu drag, frumos şi scump, pe numele sau, Denis, l-a scris pentru mine. În tot cazul, mesajul pe care vreau să vi-l transmit pe această cale este... să credeţi. Să credeţi, oameni buni. În voi! Dacă am reuşit eu, înseamnă că oricine poate!"
"Che cazzo dici?? Cum adică dacă a reuşit Alina, înseamnă că... ma che cazzo dici?", îl întrerupe furios Davide.
"Eh... nu e bine?.."
"Denis. Ma vaffanculo! Faptul că fata a avut noroc nu înseamnă că tre' să-şi facă mea culpa declarând că este o proastă!"
"Dar eu n-am zis că e o proastă!"
"Exact asta ai spus..."
"Bine mă, daca eşti tare fă tu discursul. Bagă. Vino în locul meu şi ţine-te de banana asta. Ia să vedem"
"N-am ce să fac cu banana ta. Sunt microfonist, uite aici microfon. Ţăranule."
"Snobule!"
"Hai, băieţi. Gata cu cearta. Băgaţi discurs!", propune Sergio.
"«Buna seara, mă numesc Alina şi nu sunt emoţionată. N-am de ce. Eu sunt aşa cum sunt şi îmi văd de viaţa mea. Cu bucuriile şi necazurile ei. Cu complexele şi satisfacţiile ei. Că din când în când îmi mai pica din cer şi câte un premiu fix în cap, este un alt discurs. Noi să fim sănătoşi. Nimeni nu e perfect. Vă mulţumesc din suflet tuturor şi vă iubesc!» Ce zici Alina?"
"Zic că nu e rău, dar nu-l cumpăr."
"De ce?"
"Că ai 50 de ani şi ai coadă. Eu nu ascult, din principiu, de bărbaţii care îşi lasă părul lung şi-l ţin strâns într-o coadă. Nu-mi inspiri încredere din start!"
"Ce-ai cu părul meu, sorella????"
"Bine, mă! Hai că mă simt inspirată!"
"Bagă, Raffaella. În tine am încredere!"
"Vrei microfonul?", întreabă David.
"Nu, mersi. Vreau banana. Grazie, Denis! Bun. Deci. Bună seara!... Bună seara, dragilor!... Eeeeeeh... Bună seara..."
"Raffa, ce-ai? "
"Eh, niente. Aştept să-mi iasă lacrimile. Nu ştiu de ce nu-mi vin. Trag un pic de timp. Stai să plâng, întâi..."
"De ce dracu' tre' să plâng, n-am înţeles?!", insist.
"Lacrimile şi mucii sunt un must! N-ai văzut la Oscar? Stai aşa că uite că mi-au venit lacrimile. Taci. Deci «Bună seara, oameni dragi... scuzaţi-mă că nu am voce... oh... îmi cer scuze încă o dată... ooooh... (amica, dup-aia ridici ochii către tavan să se vadă bine că plângi şi zici) aş dori în primul şi în primul rând să îi mulţumesc lui Dumnezeu! Dumnezeul meu care m-a ocrotit din ziua în care m-am născut şi care...»"
"Raffa, sunt atee. Am specificat şi în carte chestia asta!"
"Eşti cazzi! Tu crezi că există vreun actor care e credincios? Dar e de efect! Crede-mă. Bagă cu Dumnezeu înainte, ascultă-mă!"
"Raffa, nu suntem la Oscaaaaaaaaaar!!!! Îmi trebuie un discurs inteligent, faaaaaaa!"
"Ce urli aşa la mine? Nu e vina mea c-ai fost nominalizată! Acum înţeleg de ce nu vrei premiul ăla. Păi şi eu de unde să-ţi dau discurs intelectual? Io plâng, râd, mă supăr şi crăp la comandă! Asta ştiu să fac. Ce dracu\' vrei de la mine? Io pot să-ţi dau ţâţe, dacă vrei!"
"What???"
"Am un sutien din America de înţepeneşti, amica! Cu silicon. Tare, tare de tot! Am înţeles că eşti îmbrăcată ca un bărbat dar deschide-te la cămaşă şi lasă să ţi se vadă decolteul."
"N-am decolteu!"
"O să ai cu sutienul ăsta. Îţi promit. Mâine ţi-l aduc."
"Săru' mâna, Raffa. Eşti un înger. Ti voglio bene. Ce pot să fac pentru tine?"
"Să mă pomeneşti în discurs. Dacă tot n-ai chef să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, mulţumeşte-mi mie. Nu uita să le subliniezi şi ce actriţă frumoasă şi talentată sunt, ok?"
"Hai daţi banana asta la mine că tot prietenul vostru, Sergio, vă salvează!"
"Ţine banana, collega!"
"Bagă, Sergio! Eu cu tine ţin!", declară excitat ca la un meci de fotbal Denis.
"Bună seara! Şi la revedere!"
"Asta-i tot?"
"De multe ori o privire spune mai mult decât un monolog. Cred că şi-n cazul constipaţilor ăştia de intelectuali e valabil. Un cuvânt poate să fie prea puţin, două prea multe... ştiţi cum se zice!"
"Mă, da\' tu eşti răăăăău. Dar rău de tot. Alina, nu-l asculta. Ăsta încearcă să-ţi sape groapa!", zice Giulia.
"Ce căcat de discurs e ăsta? Cretinule! Noi nu facem băşcălie aici. Încercăm s-o ajutăm pe colega noastră..."
"Băi, Raffa! Doar pentru faptul că-i împrumuţi Alinei ţâţele tale nu înseamnă că eşti beatificată de Papă..."
"Acu de ce trebuie să vă certaţi? Staţi calmi. Calmi, ragazzi!"
"Fanculo!"
"Fanculo a te!"
"A li mortacci voooostra!"
"Naiba m-a pus să fac un act de caritate!"
"Caritate? Care caritate? Sictir! Te-am servit la masă, asta nu e caritate, asta înseamnă să fii sclav!"
"Dă-te în pana mea cu dreptul tău la globalizare!"
"Africanule!"
"Ţiganco!"
"Io zic aşa (intervine calm Roberto, actorul care îl întruchipează pe traficantul de droguri). Că tu eşti o fată frumoasă şi originală. Non conformistă. Te duci pe scenă, iei microfonul şi cânţi un cântecel, mă. Care vrei tu. Ureche muzicală ai, repertoriu idem, voce de asemenea. Tu când cânţi parcă ţi-o tragi. Cu timbrul ăla de toxică-dependentă..."
"Mulţumesc, Roberto! Mult. Mulţumesc pentru c-ai zis frumoasă dar mai ales fată! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate. "
"Ragazziiiiiiiiii!!!! Pronti? Începe filmarea. Ieşiţi cu toţii din hotel.", urlă Giorgio.
"Giorgio, ai rezolvat?" îl întreb.
"Ce?"
"Cu plecarea mea!"
"Ah! Da. 7 şi 8 ai zis, nu?"
"Exact!"
"Rezolvat, şefa. Filmezi doar pe 7 şi 8. Restul, eşti liberă! Bwahahahahahahaha! Mişcă-ţi curul afară, hai!"
 
PS. M-a luat de mână să-mi arate sala asta. Ca să fiu sinceră, când mă lua de mână o făcea ca să se sprijine de mine. Era deja bătrân când l-am cunoscut. Mă gândeam că nici n-o să apuce să termine de filmat cu mine, de bătrân ce era. Corpul lui era atât de slab... de câte ori îl priveam îmi aminteam de sălciile din jurul lacului I.O.R. din Bucureşti la care mă uitam, când eram mică, fascinată. De cât erau de fragile şi rezistente, în acelaşi timp. Mintea îi era brici, însă. În fine. Mi-a arătat sala din Teatrul Salone Margherita din Roma şi mi-a zis că într-o bună zi o să iau un premiu exact aici. "Ce să fac cu el?", l-am întrebat. "Nimic. Absolut nimic."
"Şi atunci de ce să-l vreau?"
"Pentru că n-ai sa te uiţi la el ca la un premiu. Ci ca la o ştafetă. Ştii ce-i aia?"
"Normal, Carlo. Cum să nu ştiu?! Mama era atletă, a concurat la ştafetă, şi ai să râzi dar a şi câştigat..."
"Las-o pe maică-ta, acum. De tine vorbim. Când ai să iei un premiu aici să nu uiţi să-l dai mai departe, fetiţa. Ca să câştige şi alţii."
"Nu înţeleg!"
"Nu-i nimic. Uite ce frumos sclipeşte blocul ăla în razele soarelui... Bem o cafea?"
"Da, Carlo."
"Dar să nu-i spui fiicei mele. N-am voie, nu de alta! Şi ar muri de îngrijorare."
"Va bene, Carlo. Cum vrei tu!"
Şi dus a fost...
 
Peste câteva zile vin la Bucureşti şi intenţionez să mă duc să-l caut în parcul I.O.R printre sălcii şi să-i arat premiul pe care, aşa cum prevăzuse, l-am luat într-o buna zi chiar în Teatrul Salone Margherita.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • meriti
    gabisa, 09.11.2013, 05:27

    succes! acum ca acum, da' neaparat pentru data viitoare...

  • Presimtire
    Ribanna, 06.11.2013, 08:18

    Doamne da sa iei premiul!!! Doamne da sa iei premiul!!!! De discurs nu-mi fac probleme, o sa fie floare la ureche pentru tine, si-o sa-i faci praf pe toti, n-am nici cea mai mica indoiala! :-)


Spacer Spacer