Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dubii şi certitudini


Alina Nedelea

12.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când o persoană se află la un pas de moarte vede totul cu încetinitorul. Mi s-a întâmplat când aveam vreo 22-23 de ani şi am alunecat ca o vită între Ajax şi Bonzo (câinii mei schnauzer, talie uriaşă) care se băteau pentru un biscuite. Unul dintre ei m-a apucat pe neaşteptate de ceafă şi celălalt un pic mai jos, de genunchi. Eram imobilizată de ei şi mă uitam la cer aşteptându-mi sfârşitul. Li se încleştaseră mandibulele în carnea mea şi nu aveau nici cea mai mică intenţie să îmi dea drumul. Nu ştiu cât a durat până m-a salvat o familie de ţigani, tata, mama şi băiatul lor cam de 14 ani, aşa, vărsând două ligheane cu apă peste dulăi şi implicit peste mine. Noroc c-afară erau -10 grade şi n-am simţit cât era de rece apa. Timpul s-a volatilizat, a încetinit şi pe urmă a stat pe loc. Am avut timp pe îndelete să observ chipul fiecărei persoane din grupul care se formase instantaneu în jurul meu. Majoritatea erau terorizaţi de frică. O babă lăcrima cu mâna la gură, un bărbat era furios pe situaţie şi pe impotenţa de a mă ajuta într-un fel, un alt bărbat gesticula ca o maimuţă de teama de a asista la o asemenea scenă în care o tipă e făcută tăiţei chiar sub ochii lui... Familia de ţigani a coborât din bloc cu viteza luminii dar eu i-am văzut apropiindu-se de mine cu paşi de melc. Am avut timp să mă uit în ochii puştiului şi să mă întreb ce educaţie trebuie să fi primit de la părinţi de reuşeşte să aibă o atitudine atât de hotărâtă şi aparent calmă într-o situaţie de genul acesta?... Când m-am eliberat de câini Timpul mi-a jucat o altă farsă, însă. S-a pus brusc pe repede înainte! Într-o fracţiune de secundă mi-am apucat câinii de ceafă şi i-am târât până în apartamentul în care locuiam.

"Băi, Eva! Ascultă-mă."
"Lasă-mă!"
"Nu te las."
"Lasă-mă!"
"Hai, fată, să-ţi zic. Nu sta cu spatele la mine şi braţele încrucişate. Întoarce-te."
"Lasă-mă!"
"Nu începe, că mă enervez, Eva! Ascultă-mă!"
"Ba nu!"
"Pffff, îmi vine să-ţi bag degetele în ochi când te văd aşa căpoasă!"
"Lasă-mă!"
"Bine mă, te las! O să vii tu la mine să vrei să te învăţ ceva..."

Tot aşa şi astăzi. Acum, mai precis. Am ochii umflaţi de spaimă şi stau în faţa uşii ăsteia de spital de tot căcatul, că-mi vine s-o sparg cu toporul, şi văd cu încetinitorul aşa: chip de mamă obosită frântă pe un scaun în sala de aşteptare, un tătic exasperat de cât îi urlă băieţelul roşu la faţă, în braţe, o altă mămică se ceartă cu una, lângă mine se află o duduie care zgâlţâie un cărucior de nou născut şi se uită din când în când înăuntru, iar eu mă întreb dacă pruncul ăla doarme sau e mort, cum dracu' poate să se odihnească în hărmălaia asta?!
Îmi mişc greoi gâtul şi privirea către uşa de sticlă în faţa căreia aştept resemnată să vină Dumnezeu la mine. Sau Isus. Sau un înger. Să fiu sinceră ar fi suficient să vină un doctor dar uitându-mă la uşa asta constat că medicii aleargă cu încetinitorul pe lungul coridor din spatele ei, dintr-o cameră într-alta, din alte motive.

"Mamă, nu reuşesc."
" Normal că nu reuşeşti. Trebuie să te antrenezi, Eva. Ani de zile."
"Dar de ce nu reuşesc?"
"N-auzi dragă că tre' să te antrenezi? Ce vrei, să le faci pe toate din prima?"
"Da!"
"Şi Luna de pe cer n-o vrei?"
"Nu! Mamă, cum se face? Arată-mi."
"Lasă-mă!"
"Nuuuuu, te rog! Arată-mi cum faci. îţi dau racheta şi mingea."
"Nu. Lasă-mă."
"Te rooog."
"Nici nu mă gândesc."
"Iiii- hiiiiiii----¥mieeeeee-aaaaaaaa£-----ooooooo!!!"
"Nu plânge ca o descreierată că nu mă convingi. Pleacă de aici cu racheta ta cu tot! Joacă-te cu arcul că e mai bine!"
"Ce reeeeeeeeea eeeeeşti....."
"Pfff, iar tre' să-mi iau pastile pentru durere de cap!"

M-am uitat încă o dată atentă la fetiţa mea. Petele care i-au apărut spontan pe tot corpul acum o oră în timp ce dormea dau semne să se mărească iar convulsiile nu încetează. O ţin atât de strâns în braţe că aş fi capabilă să-i frâng oasele ei subţiri dar nu reuşesc să mă controlez. îi şterg pentru ultima oară saliva care i se prelinge din gură, ridic piciorul şi deschid brusc uşa cu bocancul! Atâta forţă cât am băgat că nu numai c-am rupt-o dar am avut impresia că cele câteva zeci de persoane aflate în sala de aşteptare a Spitalului Bambin Gesù din Roma, cu respectivii lor copilaşi, încremeniseră.
Timpul mi-a jucat din nou farsa de acum 15 ani, căci din momentul în care am intrat pe coridorul medicilor şi infirmierilor, urlând la ei ca o bestie turbată, iar s-a pus pe f.f.forward!
Într-o fracţiune de secundă m-am vârât într-o cameră unde n-am văzut nici un copil aşezat pe vreun pătuţ. Am sprijinit-o pe Eva pe un fotoliu, sau ceva de genul ăsta, am scos briceagul din buzunar şi m-am întors către cei 3-4 medici care se ţineau după mine ca nişte pantere cu intenţia de a-mi reproşa gestul cu piciorul de mai devreme! Am proptit bine lama pe venele mele şi le-am subliniat clar şi răspicat că mă cac în codul verde pe care prrooooasta aia de infirmieră de la poartă i l-a dat fiicei mele. Că din punctul meu de vedere copila mea e de cod ROŞU, cazzo!!! Că nu intenţionez să mai aştept nici o secundă. Ori se uită la ea Acuum, ori ne vor avea pe conştiinţă, fiindcă sunt o mamă, ce puii mei, fiindcă îmi cunosc copilul ca pe chiloţii mei, şi dacă susţin că Eva e pe moarte, e pe moarte, cazzo! Şi dacă îşi dă duhul în secunda asta eu îmi tai venele pe loc! Clar? Sau tre' să fac un desen?

"Te roooooog....."
"Ntz!"
"Mammina. Amore. Mămicuţa mea...."'
"Lasă-mă."
"Promit că n-o să-ţi mai vorbesc aşa."
"Pinocchio. Câte mi-ai promis tu."
"Zăăău. Nu te mint."
"Ai văzut ce nasol e să vrea cineva să-ţi vorbească şi tu să-i dai cu "lasă-mă" înainte?"
"Da. Am văzut! Pace?"
"Bine. Pace."
"Îmi arăţi?"
"Nu ţi-arată mama nimic. Tenisul nu e sport de maimuţe, fetiţa. Tenisul e ca şahul."
"Prostia aia care o joci cu tati?"
"Fă, iar mă enervezi."
"Pardon. Zi. Te ascult."
"Degeaba îţi arăt cum ţin racheta în mână, că n-are nici un sens să mă imiţi. Nu facem aerobică aici, ce pana mea. Tenisul e altceva. Racheta ta nu e o creangă. Nu e o cratiţă."
"Dar ce e?", mă întreabă curioasă pitica.
"Măi, ochi albaştri, în arta de a trage cu arcul, văzând că tot eşti pasionată şi pricepută, se ştie că săgeata devine la un moment dat prelungirea braţului tău (prin puterea minţii). La tenis, mingea aruncată de racheta ta e exact acelaşi lucru. Deci puţin contează ce muşchi ai sau cât cântăreşti. Mintea. Creierul. Ăla trebuie să alerge mai mult decât picioruşele tale pe teren. Părerea mea, eh?"

S-au uitat la ea cât ai zice peste. Au dezbrăcat-o, au întors-o pe toate părţile şi au căzut de comun acord că trebuie s-o fi pişcat vreun păianjen ciudat sau ce ştiu eu ce altă insectă, lucru probabil, văzând că avem o casă în mijlocul unei grădini, după care i-au făcut o injecţie şi au aşteptat câteva minute. Eu n-am îndepărtat lama nici de un milimetru de pe vene. În spatele meu soţul plângea ca un copil... Nu-i nimic. Bine că nu s-a pus şi pe leşinat, e Rac, nici nu m-aş fi mirat. Stătea proptit ca un stâlp de telegraf, cu pupilele dilatate, lacrimi de crocodil pe obraji, aşteptând ca Dumnezeu să treacă şi pe la el, eventual...
Iubita vieţii mele a încetat să mai tremure spasmotic. Nici scuipat nu-i mai iese din gură şi a deschis şi ochii. Încet dar i-a deschis. Aşa c-am băgat briceagul în buzunar şi am luat-o uşurel în braţe, i-am zâmbit larg şi i-am şoptit la ureche că mergem acasă că ne aşteaptă îngrijoraţi Kira, Lella Bella, Bango, Malù şi Zio Augusto (câinii) , nu înainte de a comenta cu voce ridicată la adresa medicilor: "Să vă fut cu codul vostru verde pe un eventual şoc anafilactic, stronzi!"... sau mă rog, ceva de genul ăsta.

"Mamă, mi-e foame!"
"La ora asta?"
"Mi-e foame."
"Michele, opreşte maşina la primul bar. Cornetto e cappuccino per tutti!!", propun veselă.
"Aici îţi place, principessa?"
"Da, tati. Vezi dacă găseşti croissant cu ciocolată."
"A înviat mortul, bărbate." Adaug, sarcastică un pic.
"Tu ce vrei, Alina?"
"Espresso. Dublu. Fără zahăr."

Am trecut cu bine şi peste experienţa asta. Dar ştiu că nu s-a terminat aici ziua aceasta plină.
Ochii soţului meu, deşi mici, microscopici, sunt destul de expresivi. Pot să jur că are să mă întrebe ceva.

"Uite croissantul cu ciocolată, amore. Mănâncă încet, să nu te sufoci, da?"
"Grazie, tati."
"Alina, fumăm o ţigară?"
"Eva stai cuminte, mama e aici lângă tine dar închid uşa la maşină că e frig, ok?"
"Ok!"
"Uită-te la peisaj cât e de frumos. Ia zi, ai mai văzut tu ceva atât de fascinant ca răsăritul soarelui peste oraşul Roma?"
"Da!"
"What???"
"Chipul lui Riccardo, mama...."
"Văleeeeu, era să dai colţul şi ţie ţi-e capul doar la iubitul tău."
"Ba tu erai să dai colţul. Pot să mai primesc un croissant?"
"Nu, că ţi se apleacă. Mâine. Închid uşa."
"Ok."
"Zi, Michele."
"Alina , trebuie să vorbim."
"Ştiu."
"Ce vroiai să zici când ai scos bri..."
"Maaaaaama!"
"Da, Eva."
"........"
"Nu te-aud , îmi zici dup-aia, aşteaptă!"
"Alina, tu erai serioasă? Dacă Evei i se întâmplă ceva tu ai de gând să..."
"Maaaaaaaama"
"Pfffff, iar asta! Da! Ce vrei?"
"Alina...."
"Michele, calmează-te! N-am de gând nimic. Hai, acasă. Mă ştii că zic o grămadă de lucruri şi dup-aia mă răzgândesc! Hai acasă."
"Nu mă lăsa singur. Promite-mi!"
"Hai, mă, mă laşi? Credeam că ţi-e frică că fug în lume cu vreun amant nu că mă sinucid. E mult mai probabilă prima variantă, să ştii."
"Tu trebuie să-mi juri acum şi aici că n-ai să faci aşa ceva, Alina!"
"Jur, bărbate. Jur! Nu pot să cred că ai problema asta!"
"Maaaaaaama!"
"Daaaaaa!!!!!"
"Înainte, mi-ai zis că există trei secrete care funcţionează atât la şah cât şi la tenis."
"Eh?"
"Mi-ai zis că...."
"Eva, basta! Sunt obosită!"
"Te rooog...."
"Bine. Văzând că era să mori îţi zic. Nu sunt secrete, sunt reguli fundamentale dacă vrei să câştigi:
1. Concentrare.
2. Să te uiţi foarte atent în ochii adversarului tău.
3. Intuiţie.
Îţi explic mâine ce-nseamnă, vabboh?"

Am căzut frântă în pat când am ajuns cu toţii acasă. Am adormit instantaneu. Eva însă a meditat în felul ei acolo, cu ochii pe tavan, şi înainte să adoarmă, a ajuns la concluzia că racheta este instrumentul just cu care să izbească capul rivalei sale. Dă-o dracu' de intuiţie şi ochii adversarului şi mingiuţe şi tot. A ţinut minte doar: concentrare!!
Iar soţul n-a încetat să plângă. L-am ghicit după expresia pe care o avea când ne-am trezit să bem cafeaua.
M-am uitat la el, l-am mângâiat pe obraz şi după aceea m-am prefăcut că am treabă prin casă.
Sunt plină de dubii. Nimic din ceea ce cred cu desăvârşire în momentul ăsta, nu va fi valabil peste câteva momente.
Dar ţin cu dinţii de trei certitudini în viaţa mea. Atât.
Că cerul nu are culoarea galbenă.
Că pisicile nu zboară.
Şi că n-o să-mi îngrop copila. Mă duc imediat după ea!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • emotionant. si...
    barbu brailoiu, 15.11.2013, 11:10

    ... foarte autentic. alternanta asta risul-plinsul, trecut-prezent, disperare-gluma confera acestei povestiri, pe langa alte calitati, inca una, esentiala: este extrem de autentica. felicitari, doamna / domnisoara nedelea!

  • dramatic si amuzant
    ionel iordan, 14.11.2013, 13:23

    dramatic si amuzant.....sotul tau chiar stie sa te asculte...eu nu as fi remarcat ,,certitudinea,, banuiesc ca stii ca va fi atent toata viata la ce spui.........frumos eseul....sa o asculti odata pe Palya Bea scuze ca m-am bagat dar admir barbatul care stie cita nevoie e de femei in lumea asta...

Spacer Spacer