Anul 2013 a fost dominat de americanca în vîrstă de 32 de ani. Există totuşi cineva în stare să o învingă.
Cum să scrii despre Serena Williams? În ce fel, adică. Aşa cum joacă? În forţă, devastator, necruţător? Sau cu accentul pe recordurile spulberate? Fiindcă lirismul nu se potriveşte în cazul ei. Nici ingenuitatea, deşi sora mai mică a lui Venus ţopăie ca o fetiţă cu fundiţă cînd cîştigă. Şi cîştigă des. Ascultaţi aici. O carieră cu 17 titluri de Grand Slam la simplu. Dintre care două în 2013, Roland Garros şi US Open. Alte 13 titluri de Grand Slam la dublu. Aur la Jocurile Olimpice. Nu mai puţin de 11 turnee adjudecate în acelaşi an de graţie 2013, cărora le corespunde şi o sumă pe măsură a cîştigurilor doar din tenis: 12.085.572 dolari. Impresionant. Luxuriant.
Marşul forţat al Serenei s-a încheiat la Istanbul, cu victoria din finala Turneului Campioanelor în faţa chinezoaicei Na Li. Americanca a suferit în primul set piedut cu 2-6, apoi a revenit şi a cîştigat cu 6-3 actul secund. Setul decisiv a fost o pedeapsă pentru Na Li. 6-0. Sancţiunea pentru afrontul de la începutul întîlnirii, cînd asiatica juca aşa cum trebuie să joci ca să o baţi pe Serena. Lucidă. Exactă, curajoasă, precisă, cu veniri inspirate la fileu şi contre pied-uri în raliurile defensive. Dar asta a durat doar pînă la 3-3 în setul al doilea, moment în care Na Li a căzut sub roţile acestui Hummer pe două roţi. Cu tracţiune integrală.
Încerc să construiesc portretul robot al succesoarei Serenei. Nu seamănă nici cu Na Li, nici cu Azarenka, nici cu Şarapova. Patrick Mouratoglou, Pygmalionul americancei, deci profesor şi iubit la pachet, a dus-o pe Serena într-un punct foarte înalt al formei fizice şi mentale. Mofturoasa mezină a familiei Williams s-a maturizat, ceea ce era cumva normal la 32 de ani. Dar Serena şi-a recîştigat dorinţa de a cîştiga. Ceea ce nu te aştepţi de la o sportivă de 32 de ani apăsată de propria glorie. Între Us Open 2013 şi US Open 1999, primul ei turneu major cîştigat, sînt 14 ani. Şi o istorie a tenisului care le înghite pe Martina Hingis, Justine Henin, Kim Clijsters, Lindsay Davenport şi chiar pe Venus, sora mai mare. Cum a reuşit toate astea Pygmalion Mouratoglou nu ştim. Metode revoluţionare de antrenament. Psihoterapie. Ar fi teribil de interesant să aflăm cum se plămădeşte aluatul ciocolatiu de campioană în laboratoarele academiei domnului Patrick. Cum creşte el fraged şi fibros, întocmai ca delicioasele croissantes din boulangeriile pariziene.
Portretul meu robot seamănă cu Sloane Stephens. Sloane nu este însă un robot. Învingătoarea Serenei în sferturi la Australian Open, dar învinsă de Serena la US Open în optimi, are lovituri şi viteză. Şi ceva imaginaţie. La 20 de ani, îndrăzneşte şi se revoltă, calităţi care nu se antrenează nici la Nick Bollettieri, nici la Patrick Mouratoglou. Sloane nu este o persoană supusă care îşi cunoaşte lungul nasului şi care luptă din greu să mai urce un loc în ierarhie. Într-o epocă în care au dispărut copiii minune din tenis, din sport în general, Sloane poate fi alternativa la Hummerul care duce 30 de titluri de Grand Slam în habitaclul musculos. Sloane, fiica distinsei doamne Sybil Smith, antrenor asistent la Harvard şi fostă înotătoare de succes în echipa olimpică a SUA, contra Serenei, fiica doamnei Oracene Price, pe care o ştim cum picoteşte în lojă. Serenă.