O Saga de la apa Moldovei (I): Despre Calul Chiriţă. Cum se alegea pe vremuri regina balului.

Mai demult, Cedric, un amic nevăzut din Belgia, mă întreba cum îmi aleg subiectele despre care scriu. I-am explicat în englezeasca mea aproximativă că ideile plutesc undeva în aer, poveştile mă urmăresc ca un stol de fluturi luminoşi, din care unul străluceşte ceva mai puternic şi asta înseamnă că i-a venit vremea să fie transpus în cuvinte. Când le vine vremea să fie scrise, poveştile nu te mai lasă să dormi până când nu le dai satisfacţie şi atunci trebuie să le scrii pentru că altfel nu mai ai pace. Cedric trebuie să fi rămas cu gura căscată, dincolo de monitorul lui belgian, pentru că următoarea lui întrebare a fost: "Are u on drugs?"

Ieri dimineaţă a trebuit să botez un cal. (Man gave name to all the animals). Trebuie să recunosc că am mania de a boteza jucăriile, animalele mele, pe ale prietenilor, computerele şi vânzătorii de la diversele magazine la care merg frecvent. Aşadar, am avut un ursuleţ pe care îl chema Sofronică, încă deţin un şarpe roş-galben cu chică mov pe care l-am botezat Vasile. Pe pisoi îl cheamă Gigi (L'Amoroso, evident, cunoscătorii ştiu despre cine e vorba) aşa că şi pe cal trebuia să îl cheme tot neaoş...Aşa mi-am amintit de calul Chiriţă şi de povestea lui. M-a obsedat toată ziua, semn că îi venise vremea să se scrie. Pentru că nu mai ştiam toate amănuntele i-am scris celui căruia povestea îi aparţinea de drept, să-i cer voie să-l scoatem pe Chiriţă în lume. "Mai povesteşte-mi o dată" i-am zis.
Mi s-a reproşat mai demult că îmi storc apropiaţii de amintiri şi profit de poveştile lor ca să le scriu pe ale mele. Aşa că de data asta, eu nu fac decât să-l scot pe Chiriţă din lada cu amintiri, să-l şterg niţel de paf şi să vi-l ofer, împachetat în cuvintele celui căruia îi aparţine, pentru că prea frumos a re-povestit.

"Virginico haide-odată, c-ai să ieşi regina balului oricum"

Anul 1930, satul Bălăbăneşti, pe lângă Bârlad. Este sâmbătă după-amiază. Trei fraţi, o soră şi un văr se îmbracă de bal. Se ţine bal în satul de peste satul vecin. Feciorii se uită în oglindă pe rând, îşi aranjează vestoanele, dunga de la pantaloni şi-şi caută bocancii de praf. Se duc pe rând la dulap să-şi ia batistele şi armele. Valerică, fratele mai mare, dar nu cel mai mare, are cămaşă albă, veston negru, pantaloni largi gri, freză la linie, briantină. Se încruntă de câteva ori în oglindă apoi iese în curte. Iamandi şi Gheorghiţă sunt eleganţi în costume cu dunguliţe. Al lui Gheorghiţă este maro şi e la două rânduri de nasturi. Al lui Iamandi este de comandă specială, din stofă englezească, cusut pentru el, la Galaţi, la Şcoala de Arte şi Meserii. Buzu, vărul lor care poate trage la pariu treizeci şi trei de beşini la rând, are cămaşă în carouri mici, gri cu galben. Este foarte voinic, nu-l încape nici un veston. Nici nu are vreun veston. Gheorghiţă, tăcut şi domol, fiind fratele cel mare este singurul care are pălărie ca actorii de filme. Îi şade aşa de bine ca unui Wyatt Earp moldovenesc.

Toţi patru au arme de vânătoare cu ţevile retezate, ca sa încapă sub veston. Buzu nu are veston, aşadar îşi pune puşca sub scaunul şaretei. Şi aici e o poveste cum să-ţi aranjezi puşca să nu se vadă, căci dacă se vede, te iau jandarmii. Toată lumea ştie ca trebuie să ai o puşcă la îndemână, numai să nu se ştie unde se găseşte dumneaei. Unul se duce să pună calul la şaretă pentru că Virginica trebuie să meargă şi ea la bal şi nu ştie călări ca amazoanele. Ceilalţi merg la caii lor să-i mângâie să fie buni. Valerică are calul cel mai bun, pe Chiriţă. Încalecă, Chiriţă trage nainte, Valerică rupe o crenguţă de măr din mersul calului, îl struneşte pe Chiriţă cu căpăstrul în mâna stângă, îl întoarce la locul unde Iamandi si Gheorghiţă se pregătesc pe cai, îşi aranjează floarea de măr la butonieră, îşi cere arma de la frate-su mai mic. Îşi îndeasă ţevile tăiate sub centuri, se potrivesc din nou în şei, Gheorghiţă îşi aranjează pălăria pe cap, Iamandi bombăne ceva sau pe careva, Buzu râde. Chiriţă-i nerăbdător, Valerică vrea şi el să plece-odată, dar îl struneşte pe cal şi le zice băieţilor "haideţi mă, că ne-aştaptă fetele la bal". Soră-sa, Sultana, nu e gata încă. Valerică strigă către casă "Virginico haide-odată, c-ai să ieşi regina balului oricum"; şi la ceilalţi le zice "...am cumpărat toate cărţile dinainte". După câteva minute, sprintenă, Virginica apare şi ea şi sare-n şaretă. Bunică-mea are 19 ani.

"Chiriţă, hoţii!"

De fiecare dată serile se încheiau cu scandal, dacă regină nu ieşea o fată din satul care găzduia balul. Şi cum Valerică avea motivele lui ca Virginica să fie regina balului, cumpăra de cele mai multe ori toate "cărţile" dinainte, pentru că nu putea lăsa la voia întâmplării ceva atât de important. De aceea era Chiriţă un cal bun. După ce se terminau bătăile şi începeau împuşcăturile, Valerică se apleca la urechea calului şi-i zicea "Chiriţă, hoţii!" Nimeni nu l-a ajuns din urmă vreodată şi nici nu l-a ţintit după ce-a plecat lăsat pe-o parte pe Chiriţă. Abia în mijlocul pădurii se mai oprea Chiriţă din fuga ca vântul, atunci când era limpede că nimeni nu mai putea fi pe-aproape. Le mersese buhul în satele dimprejur flăcăului Valerică şi calului Chiriţă. Valerică a sfârşit patruzeci de ani mai târziu, sprijinit de o uşă închisă. Nimeni nu ştie de ce Valerică merita soarta asta, dar cu siguranţă că există un motiv."

Aici s-a terminat istoria lui Chiriţă. Cam brusc, veţi spune, dar dacă ţineţi minte, de data asta doar am tras cu ochiul pe furiş, în cufărul cu amintiri al unui prieten de ale cărui poveşti profit, după bunul meu obicei. Urmează povestea Sultanei şi a Santei-Lucia...dar asta, săptămâna viitoare....