Săptămâna trecută v-am oferit o poveste împrumutată din vecini. Pentru că mie îmi place istoria asta cu un uşor iz de Saga Moldovenească, iată încă vreo câteva rânduri dedicate clanului ai cărui descendenþi aveau să cucerească America, apoi s-o părăsească şi iar să o ia de la capăt cu cuceritul până când pruncii cei mai tineri se vor hotărî (deie Domnul!) să-l lase pe Old MacDonald în plata yankee-ilor.
"Un arbore genealogic
Dacă ar fi să desenăm un arbore genealogic al personajelor din această poveste, la rădăcinile lui ar fi Ion şi Maria. Ei au trăit cam 100 de ani într-un sat numit Bălăbăneşti, pe undeva pe lângă Bârlad. Au murit la o săptămână unul după celălalt, mai întâi femeia şi apoi omul, bunînþeles că nu de vreo boala, ci pentru că "n-a mai putut să mănânce". Au avut mai mulþi copii. Fata cea mare a murit la 22 de ani după ce s-a spălat pe păr şi a ieşit cu părul ud, afară în frig. Urmează Gheorghiþă, Valerică, apoi Iamandi, apoi Sultana, apoi Nuþa şi după încă şapte ani a venit pe lume Ionel. Ionel e om bun şi a devenit impiegat de miscare la Gara din Birlad. Nuþa s-a luat de băutură prea tare ca să poată face ceva cu viaþa ei. Ãştia sunt fraþii mai mici ai bunică-mii.
Când era încă un copilandru, Iamandi a fugit de-acasă şi s-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii din Galaþi, de unde a devenit croitor. Este cunoscut în neam pentru că a aruncat cu mămăliga în icoană în zi de post. Despre aceştia se spune că trăiesc singuri şi se duc de tineri. Era mereu supărat, se pare că necredincios, drept care toată lumea înþelege de ce nu i-a mers bine în viaþă. Nevasta foarte frumoasă l-a înşelat, iar el a murit înainte de vreme, cum de altfel era şi de aşteptat după o blestemăþie atât de mare ca aceea cu icoana şi cu mămăliga.
Desi Ionel este favoritul bunică-mii, probabil pentru că l-a cam crescut, pe Valerică întotdeauna l-a portretizat ca pe un tip extraordinar. Avea þinuta cea mai dreaptă, era aprig, era cel mai iute la orice, făcea totul mai bine şi mai repede decât ceilalþi şi avea şi calul cel mai bun. Valerică a avut grijă de soră-sa, Sultana, pâna târziu, când s-a măritat. Bineînþeles că lui Valerică i-au mers afacerile foarte bine şi a ajuns foarte înstărit. Totuşi, a murit ca si Iamandi, in spatele unei uşi închise.
"Spune-i să nu mai vină pe-aici, sau îi împuşc aeroplanul"
Habar nu are nimeni de ce, pe Sultana o chema toată lumea de când era copil, Virginia. Vorba mergea că tată-su, străbunicul, ar fi poreclit-o Virginica, numele adevărat nevenindu-i la îndemână. Virginia s-a dus la Şcoala de Moaşe, de unde prinþul Sturza a luat-o ca babysitter pentu ai lui. Câþiva ani mai târziu, un domn îi făcea curte Virginicăi. O ducea la baluri şi la iarmaroace şi nu cred că fata l-a respins cu totul sau vreun pic. Tatăl fetii însă, s-a suparat pe acest domn pentru "lipsa de respect şi îngâmfare". Domnul cu iarmaroacele se numea Dudaş, avea automobil Ford şi avion. Problema cea mare a fost când a venit Dudaş cu avionul aşa de aproape de casa lui Ion încât să poată arunca Virginicăi o scrisorică înghesuită într-un tub de glonþ. "Spune-i să nu mai vină pe-aici, sau îi împuşc aeroplanul". Necaz şi lacrimi, Dudaş nu a mai venit niciodată. În schimb a venit Constantin Cozma din Dorohoi, crescut la trupa de "anteriană" de când avea vreo opt-nouă ani. Sergentul Constantin Cozma era băiat frumos şi simpatic; foarte voinic, blajin, voios, curtenitor şi disciplinat. Constantin a cerut-o imediat pe Virginica, iar în 1935 au avut prima fata dintr-o serie de cinci. Pentru că lui Constantin îi plăcea să asculte la petreceri un anumit cântec italienesc, pe mama a numit-o Santa-Lucia.."
O logodnă de 9 ani şi-un pic
O familie de pietrari de prin zona mediteraneana a Europei, a venit înspre Ardeal, unde era şi marmură destulă şi erau şi oamenii îndeajuns de pricopsiþi ca să poată comisiona meseriaşi să le cioplească monumente. Bineînþeles că n-au venit de bine ce le era acolo de unde au plecat. Nu cred că se mai ştie de unde au venit. Tata spune că noi suntem români, e inutil să ne batem capul cu întrebări la care nu ne va răspunde nimeni. In neamul ăsta pare că ar pluti un cod al tăcerii care îmi aminteşte de omerta. Nimic important nu se vorbeşte vreodată deschis, totul se pregăteşte în tăcere, deşi toată lumea ştie clar ce se pregăteşte. Feciorii marmurarului venetic nu aveau pământ prea mult. Se face aşa că unuia dintre fii lui Ion, pe nume Teodor, îi pică dragă o domnişoara din împrejurimi, Valeria, fata mai mică a domnului Laza. Nu ştiu cum se potrivesc lucrurile în aşa fel că şi Valeriei îi pică drag Teodor. Toate ar fi fost în regulă dacă s-ar fi-ntâmplat în ziua de azi, logodna ar fi anunþată în vara asta, iar nuntaşii ar juca şi ar chefui la vara viitoare. Domnul Laza a fost de acord cu alegerea fetei, le-a dat blagoslovirea părintească să facă nunta, după ce Toderică va fi avut "pămintul ala, uite...de-acolo unde-þi arăt eu cu mâna, până în partea dreaptă, nu se vede şi în spate... până la graniþă".
America, locul unde faci banii de pământ înainte să mori
Problemă grea. Teodor vorbeşte cu văru-său Iosif...Vorbesc unul cu altul şi-şi zic "aud că merg oamenii în America, e locul unde poþi să faci banii de pământ înainte să mori..., şi-oi merge şi eu cu tine".
Cu Valeria a fost o înþelegere în câteva cuvinte: "Am să mă duc în America...să fac bani. Când am să am banii să cumpăr pământul, am să vin să te iau. Mă aştepþi?" "Te aştept". Valeria a aşteptat din 1914 până în 1923, timp în care Toderică a lucrat prin minele de cărbuni ale companiei General Graphite din Pennsylvania şi din Ohio, împreună cu văru-său, Iosif Baiduc. S-au întors amândoi acasă, în Bihor, atunci când au strâns destui bani. Teodor a mers cu ei la domn' Laza. "Am banii, am muncit şi i-am adunat, numai că piciorul asta mi-e înþepenit la genunchi de când a căzut mina pe noi. Eu am avut noroc mare că am scăpat cu viaþă, m-au operat doctorii de mai multe ori, mi-au luat piele de pe spate să-mi pună la genunchi ca să nu-mi taie piciorul". "Dragă Toderică, ştiu că banii se fac greu, dar þie nu banii iþi trebuie, ci pământul". Teodor şi Iosif au cumpărat cam tot ce era de cumpărat în zonă, dar niciunul dintre ei nu a priceput vreun avantaj de pe urma proprietăþilor imobiliare. Chiar dimpotrivă, la un moment dat, le-a luat Statul tot ce aveau. Fiind neamuri de muncitori, ne-chiaburi, atât Teodor cât şi Iosif au fost absolviþi de cei doi ani regulamentari de Canal. Teodor şi Valeria au avut şase copii. Unul dintre ei e tata. Despre America, da, e locul unde poþi să faci banii de pământ inainte să mori.
Fin (provisoire) Poate că povestea vă pare fără sens, scoasă din contextul obişnuit, cel populat de contemporanii pe care de multe ori vi i-am arătat cu degetul. Uneori îmi face bine să privesc înapoi, spre oameni ale căror vieþi îmi par mai pline de noimă şi mai cuminþi decât ale manechinelor din jur. Vi le-am împărtăşit cu gândul ăsta: fiecare din noi are propria saga, pe care alege dacă le-o oferă şi celorlalþi, au ba. Am transcris aceste poveşti aşa cum mi-au fost spuse. Chiar dacă istoriile celor pe care îi întâlnesc nu vor intra în manuale studiate în şcoli, chiar dacă poveştile acestea nu vor fi analizate de critici literari, sper ca după ce veþi închide această fereastră să păstraþi amintirea calului Chiriþă, a fantelui Valerică şi a lui Ion, cel hotărât să împuşte aeroplanele pretendenþilor la mâna fiică-sii. De nu, măcar amintiþi-vă să nu huliþi icoanele şi miraþi-vă că nu de mult, dintre noi s-au dus Maria şi (la o săptămână după) omul ei, nu de vreo boală ci numai aşa..."pentru că nu a mai putut să mănânce". Logodne de 9 ani nu veþi mai vedea în zilele noastre...