Ma-me-mi-mo-mu-shikirkidam-shikirkidaida-maiahi-maiaho

Mai zilele trecute butonam iarăşi telecomanda, îmi place s-o chinui, pentru că în realitate dăm degeaba banii pe abonamentul de TV prin cablu, ştiu că măcar încă o persoană pe lumea asta îmi împărtăşeşte opinia...butonam telecomanda, zic. Când, brusc imaginea nu se mai pupa cu spionul (sigla aceea care identifică postul tv pe care îl urmăreşti). O-zone cânta de mama focului versurile alea stupide cu dragostea din tei, găzduiţi generos de M6...După primul moment de stupoare, mă concentrez din nou pe refren: Vrei-să-pleci-dar-nu-mă-nu-mă-iei-nu-mă-nu-mă-iei-nu-mă-nu-mă-iei-chipul-tău-şi-dragostea-din-tei-mi-amintesc-de-ochii-tăi. Nu ştiu exact cum vine asta cu chipul şi dragostea care amintesc de ochii cuiva dar cel mai greu este să îmi închipui metafora cu „dragostea din tei”. In cel mai bun caz pot să-mi imaginez o grămadă de flori de tei pe care doi adolescenţi se iubesc cu pasiune-maia-hi-maia-ho (i-haaa ar fi zis Pacino) sau ... varianta comică...aceiaşi doi adolescenţi care se iubesc suprarealist printre crengile încă ataşate de trunchi ale unui tei...sau dragostea, atârnând de-un ram de tei, materializată în orice formă care i-ar putea aminti bardului de ochii iubitei.

Aflu cu stupoare că O-Zone se bucură de o recunoaştere internaţională pe care nici o vedetă trecută de 30 de ani nu o va mai pupa, indiferent cât de greu atârnă portmoneul omului din spate. În Italia a spart topurile, adaptată inteligent şi tradusă „hai să ne iubim sub tei”...Aflu că pe site-ul M6 la categoria [Paroles] există versurile în limba română ale hit-ului care a depăşit graniţele Moldovei, spre Europa occidentală via Bucureşti. Mă gândesc cu milă la vreun puşti din Marsillia încercând să şi le traducă aşa, cu dicţionarul, cuvânt cu cuvânt, cum făceam noi pe vremea când revista Bravo era ceva cu totul şi cu totul de aur şi bătut cu pietre scumpe, (noroc cu amicii de la liceul german, că ei mai pricepeau boabă de nemţească.) Par examplu...cum se traduce maiahi-maiaho? Că nu-mă-nu-mă-iei e mai uşor: tu ne me prends pas, tu ne me prends pas...Simplu, nu se traduce, maiahi-maiaho nu poate fi decât un refren internaţional înţeles de toţi adolescenţii din lume şi uşor de reprodus tocmai pentru că nu înseamnă NIMIC.

Eurovision – Dansuri sălbatice, şikirikidam-şikirikidaida. Aceeaşi limba internaţională care bate de departe engleza – limba sângelui, ritmul ce se poate articula în bătăi din palme, limba şoldurilor şi a sânilor scuturaţi sincopat... Ruslana are voce, are volum, are prezenţă scenică, e frumoasă de pică (aşa a zis unul din apropiaţii mei), e şi sexy la modul inteligent (s-a învelit în fâşii de piele în loc să se dezbrace în dantele) şi-a adus şi trupă de dans spre deliciul doamnelor, ce să mai...succes total pe ritmuri orientale. Multe, prea multe ţări care au participat la Eurovision au încercat să câştige simpatia turcilor oferindu-le sonorităţi cu care erau obişnuiţi. Post-factum, ascult încă o dată melodia care a câştigat anul trecut Eurovision-ul şi nu pot să nu remarc o similitudine frapantă practic e aceeaşi reţetă dar cu vag accent tribal slav nu asiatic. Mie mi-a plăcut Ruslana dar nu mi-a plăcut coincidenţa asta, e supărător să accepţi că o Europă întreagă votează ritmuri orientale. Şi uite şi Gecia shake it shake it shake it mi-amor tadadadaaaaa tadadaaaaaaaaa....se ţine minte, se lipeşte de creier, ajunge să te obsedeze...

Mi-amintesc de încercarea disperată a lui Pruteanu de a face conversaţie cu Adrian Copilul Minune şi Nicolae Guţă, sub privirile îngăduitoare ale lui Radu Moraru, un fel de Tata’l Lor când vine vorba de pus oamenii în situaţii incomode. Şi deja mă bucur că am un copil simpatic în apartamentul de deasupra, care îmi pune BUG Mafia la maxim, nu tu minodora la maxim, nu tu şikirikidam-şikirikidaida, nu tu maiahi-maiaho. Şi totuşi mă întreb, ce-ar fi dacă selecţionerii din România ar avea destul umor încât să înscrie în concurs trupa O-Zone (no offense, n-am nimic cu Picasso&comp) care deja e faimoasă în Franţa şi în Italia, doamnelor şi domnilor....Italia aia în care pe vremuri, era unu’ Fiorello, care poposea în târguşorul X din Nordul Italiei şi în piaţa publică făcea o scenă cât sufrageria mea....Pe scena aia urcau italieni - popor, curteni, nimic de spus – care cântau, de parcă a vrut Dumnezeu să plouă cu har muzical în târguşoarele alea...Franţa aia în care a existat o Josephine Baker şi un Charles Aznavour, Franţa aia în care Mireille Mathieu cânta cu ochii aproape închişi iar Patricia Kaas hipnotiza stadioane...Ei bine, tinerii din ţările astea, cum ar veni cei de teapa vecinului meu de sus...cântă şi ţopăie maiahi-maiaho-şikirikidam-şikirkidaida...

Îmi plăcea să cred că vocea şi urechea muzicală sunt instrumente date de Dumnezeu nu oricui ci doar celor ce pot să-şi dea seama că e nevoie de multă, multă muncă înainte să deschizi gura în public. Culmea, munca asta înseamnă tot silabe repetate la nesfârşit: ma-me-mi-mo-mu...sau daca exerciţiul e prea greu, ne mulţumim şi cu şikirikidam?

PS De trei zile ascult Shine on you crazy diamond alternat cu Bijou...ce vremuri...ce oameni...ce muzici...