Bernhard nu flat(ul)ează urechea mic-burgheză, azi pe faţă globală, cu poveşti (globală fiind, oricît de exotică, tot despre ea însăşi) plăcute, "interesante". Bernhard aplică, instrumentalizează, desăvîrşeşte nihilismul, îl face să devină creator (nu doar creativ). Foloseşte puterile modeste, corporale, atletice, imediat-etice ale scrisului, ale literaturii, pentru a propune un instrument, o armă populară, la îndemînă, modestă, pentru oricine, de reformare, de rescriere de sine. Arta ca mod (tehnică, metodă) de a ne folosi de noi înşine, de a ne instrumentaliza pe noi înşine, "autoreificîndu-ne" (Honneth) împotriva reificărilor insidios-răuvoitoare din afară. Arta ca activitate oarecare, ca practică de autonomie rezistentă tocmai în acest sens.
Mai mult decît un stil (perspectiva închis, nombrilist "estetică" asupra literaturii), Bernhard propune o metodă (toate marile stiluri sînt, de fapt, metode: aici nu mă lupt cu literatura, ci cu perspectiva actuală de piaţă, dominantă, castratoare, asupra ideii de literatură; aş vrea, tocmai, să pot face dreptate literaturii, pentru ca aceasta să poată fi redată ei înseşi - adică cititorilor - adică utilizatorilor ei; toată lumea este încurajată, astăzi, să scrie, dar tocmai pentru a închide literatura, pentru a se constitui într-o reţea universală de agenţi de normare-normare a literaturii şi prin literatură).
Pur repetitivă, metoda (lui) Bernhard pare aceea a unui Idiot, a cuiva total lipsit de resurse, dar care îşi fabrică, aşa cum ştie el, cu puterile lui limitate, dar şi cu încăpăţînare şi viclenie, o armă, o marjă, străduindu-se să rămînă permanent concentrat asupra lui însuşi, încăpăţînat alături de sine, pe lîngă sine, pentru a nu se lăsa captat. Ego-ul scriptor pus în scenă de către Bernhard se asistă, se între-ţine pe sine în permanenţă, nu se slăbeşte nicio clipă din preocuparea de sine, doar aparent, înşelător, probativ-electiv oţioasă.
Pe cît de simplă ca principiu, pe atît de dificilă, de anevoioasă, pentru că trebuie să fie precisă şi continuă, este metoda Bernhard, şi pe atît de eficientă. Ea transmite, practicînd-o şi chiar "teoretizînd-o", ideea unei asceze, a unei cure prin scris la care se supune şi autorul (în primul rînd el: nu întîmplător personajul-narator este un scriitor), şi cititorul, transmiţînd tocmai ideea practică nu numai a necesităţii de a ne curăţa, nega, "înnegri", confruta, "la negru", în negru, cu "propriul" inconştient (inconştientul fiind tocmai im-propriul şi ex-proprierea), cum spunea Jung, ci şi a posibilităţii, la îndemînă pentru absolut oricine (limba naturală, comună), de a o face, de a ne lua în stăpînire şi de a ne re-scrie, semio-pragmatic (Peirce), noi înşine pe noi înşine: din semne şi prin semne sîntem "făcuţi", (numai) din semne putem (căci cu adevărat putem) să ne re-facem. Iar semnele, aici, sînt cele mai banale, triviale, la îndemînă, comune, ale tuturor: limba "naturală", limbajul comun de zi cu zi, cum ar spune anglo-saxonii. Literatura este tocmai puterea imanent estetică, adică expresiv-impresivă, de a reforma prin afecte, a limbii naturale, altfel spus comune, şi ea este, prin urmare, o putere, o putinţă, o capacitate, o facultate (politic) a tuturor, poate fi practicată de oricine pentru a se desprinde de realitatea fals dată şi de lumea fals contemporană şi a se re-scrie continuu graţie magiei performative a limbajului uman - şi tocmai asta, probabil, nu trebuie să se spună (ce pericol!) în cursurile de "creative (e)writing".
Scrisul amplu, maniacal repetitiv al lui Berhard e curativ. Mai mult decît un moralist (ceea ce este), Bernard este un scriitor, un artist etic, care, adică, foloseşte puterile esteticului pentru a (meta-)crea procedee practice comun preluabile, social utilizabile - şi, prin asta, un artist superior.
Metoda lui Bernhard vine din rugăciune, este o oratio mentis. Bernhard scrie - paradigmatic - ca un părinte al pustiei, ca Evagrie Ponticul, de exemplu. Practica lui scripturală este de ordin spiritual, dar nu în vreun sens spiritualist sau, cine ştie, hegelian (Bernhard e la fel de anti-filosofic pe cît de anti-literar), ci, dimpotrivă, la polul perfect opus, în sensul definit de către Foucault în Hermeneutica subiectului:
- " [...] cred că am putea să numim «spiritualitate» căutarea, pratica, experienţa prin care subiectul operează asupra lui însuşi transformările necesare pentru a putea accede la adevăr. Vom numi atunci «spiritualitate» ansamblul acestor căutări, practici şi experienţe care sînt purificările, ascezele, renunţările, convertirile privirii, modificările erxistenţei etc., şi care constituie, dar nu pentru cunoaştere, ci pentru subiect, pentru fiinţa însăşi a subiectului, preţul ce trebuie plătit pentru a putea accede la adevăr. [...] Un travaliu de sine însuşi asupra sieşi, o elaborare de sine însuşi prin sine însuşi, o transformare progresivă de sine însuşi prin sine, transformare de care noi înşine sîntem responsabili printr-o trudă îndelungată care este aceea a ascezei" (M. Foucault, Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982), tr. B. Ghiu, Polirom, 2004, pp. 26-27).
Să nu mire însă, şi nici să nu inducă în eroare sau să ducă pe căi (de cercetare) greşite această apropiere a purgaţiei, a scrisului vomitiv, emetic al lui Bernhard, fundamental anti-clerical şi anti-catolic, de practicile (paleo-)creştine evocate mai sus. Aşa cum Foucault însuşi spune, aceasta fiind, de altfel, tocmai supra-tema sau infra-tema analizelor sale din perioada "etică", astfel de practici spiritual-scripturale (spiritul prin literă!) de luare în posesie, în "îngrijire", a omului de către sine însuşi, au fost repede refulate, ocultate, ca autonomie eliberatoare, etică, a individului, de către Biserica însăşi, de către creştinismul ca putere, supuse forcluderii istorice (izgonire din realitate în Real), tocmai de aceea dezgroparea şi reafirmarea momentului lor, la trecerea dinspre Antichitatea "păgînă" spre eonul creştin, reprezintă o miză esenţială a războiului (foucaldian) contra-epistemic.
Supusă, ieri, înfrăţitei violenţe poliţieneşti a religiei şi filosofiei (între ele, doar bătălie pentru putere: "secularizare"), iar azi, aceleia a literaturii înseşi ca storytelling cu finalitate capitalist simbolică, "arta de exagera" contra-literară reabilitată şi reafirmată, temporar, de către Bernhard (aşa cum fusese şi de către Artaud sau Bataille) este o pedagogie nu doar eliberatoare, adică conservator revoluţionară, ci etic-artistică, adică reformatoare, pozitiv, afirmativ creatoare.
Lecţia de ne-moştenire (cum să nu ne mai lăsăm, ca moştenitori, moşteniţi de moştenirile noastre, fenomen puternic analizat de către P. Bourdieu) intitulată, dublu, repetitiv, tautologic, şi Extincţie (ca titlu), dar şi, ca să fie clar, imparabil, ireparabil, O destrămare, este o execuţie terapeutică (v. p. 151. Structura ei este una declarat, superior, practic pedagogică. Şi (doar) de aici trebuie începută lectura şi folosirea ei, adică a literaturii ca artă deschis, practic, superior politică. Bernhard invită la a fi practicat. Şi doar, adică abia această idee ascetică de literatură, sau literatura în această idee, de autoscriere reformator-rezistentă, merită a fi cultivată, transmisă, doar ea este, prin ea însăşi, pedagogie.
Scriitorul, la fel ca medicul, scrie reţete: te învaţă ce să faci-cum să te faci tu însuţi.