Nu sîntem definiţi de meseriile noastre, ci de caracterele noastre

Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Ioana Bot, începem acest dialog cu o întîrziere care mi se datorează şi pentru care vă prezint scuze.
Întîrzierile "se poartă" în România şi mai ales pe Dîmboviţa; a fi la ora fixată, la o întîlnire, pare ceva nelalocul lui. E ca şi cum n-ai avea altă treabă şi atunci respecţi ceea ce ai convenit...
Cum vedeţi această nerespectare cvasigenerală, în Capitală, a termenelor fixate? Constituie ea un obicei al locului ce trebuie privit cu înţelegere culturală?
Cît de importantă e, pentru dvs., suprapunerea totală între promisiune şi execuţie, programarea şi respectarea unui lucru? Un scriitor care întîrzie undeva ori uită ceva are mai multe scuze decît un profesor?

Ioana Bot: Stimate domnule Daniel Cristea-Enache, scuzele dvs. au fost (bine) primite. Cu surprindere, chiar. Pe măsură ce îmbătrînesc, mi se pare că oamenii din jurul meu se scuză tot mai puţin, tot mai rar, tot mai "desuet" - confirmînd, poate, o ce învăţătură a cursurilor de etologie pentru începători, după care speciei noastre îi este greu să se scuze. Consumăm, se pare (au demonstrat nişte cercetători, nu cred că erau britanici, mai degrabă japonezi), enorm de multe glucide cînd facem efortul de a ne scuza, pentru că ne arătăm vulnerabili faţă de interlocutor, inferiori lui, şi asta declanşează misterioase procese somatizante de autoapărare. Ce mai, scuzele ne sleiesc într-atîta de energii, încît preferăm să nu le cerem / oferim decît, poate, celor foarte apropiaţi (cînd nu avem altă scăpare?). Desigur (aceiaşi mitici cercetători o spun, nu eu), bărbaţii se scuză mai greu decît femeile, pentru că au mai puţine glucide de risipit pe politeţuri; specia nu pare să fi învăţat încă, la nivelul genelor noastre, că am depăşit epoca peşterii, a vînătorii, a hăcuielii sau a dansatului cu lupii. Poate că nici n-am depăşit-o, ne legănăm numai cu o palidă, cultural indusă, iluzie? Scuzaţi-mă, mă îndepărtez de subiect (şi, scriind acestea, mai beau o înghiţitură de cafea, parfumată cu scorţişoară şi dantelată cu lapte, ca să compensez pierderea de glucide...). Ce ziceam? Ah, da, sînteţi un caz rar - ştiţi cere scuze. Mă bucur că v-am cunoscut, mă bucur că s-a întîmplat să îmi cereţi scuze chiar mie, chiar aici, într-un spaţiu dialogic, public şi virtual precum aceste Dialoguri pe net.
Mi-e dor de nişte scuze bine rostite, modeste şi bine potrivite cu momentul. Nu am pretenţii mari, am văzut destule pe lumea asta, nu mă aştept la scuze de la politicieni ("Popor votant, te-am minţit promiţînd marea cu sarea, te rugăm în genunchi să ne ierţi!", sună cel mult caragialian, din păcate), nici de la responsabilii marilor instituţiuni ("Stimati românişti, care depindeaţi într-atît de ICR pentru a promova literatura şi limba română pe cele cîte-or fi continente, vă rog să mă iertaţi că l-am făcut praf şi pulbere, sînt gata să plătesc reconstrucţia lui...", pare o replică desprinsă dintr-un episod de Dallas regizat de fraţii Kaurismäki), nici de la superiorii mei absoluţi şi direcţi ("Vă rog să primiţi scuzele mele că am înjumătăţit bugetul naţional al cercetării ştiinţifice şi că am insultat prin presă oameni cinstiţi şi muncitori ca dvs." - cred că nici nu aş mai înţelege aşa o frază complexă, organele mi-s sfărmate... iar cercetarea e-n pom).
Mi-e dor să îmi aud studenţii scuzîndu-se cînd intră la oră mult după începerea ei (întrebarea frecventă "Ce? N-am voie?" nu se califică la scuze, scuzată-mi fie anecdotica), mi-e dor să citesc un email care începe nu doar, măcar, cu "Stimată doamnă profesoară" (dream on, old lady!), ci şi cu "Vă rog să mă scuzaţi că am depăşit cu un secol termenul de predare a lucrării semestriale, şi că vă dau programele peste cap rugîndu-vă să o acceptaţi totuşi, după închiderea cataloagelor şi începerea vacanţei legiuite..." (în loc de "şi nu puteţi veni din vacanţă ca să-mi treceţi nota-n catalog? mă dezamăgiţi, doamna profesoară...", pentru că îi dezamăgim atît de uşor, se vede treaba). Mi-e dor de un "mă scuzaţi!", fie cît de bălmăjit de călătorul care îşi înghesuie cizmele peste pantofii mei în autobuzele urbei, de un "firma noastră îşi cere iertare pentru disconfortul creat!", de la (...nu spui cine, ca să nu mă acuzaţi de reclamă mascată). Mă-nnebunesc după "iartă-mă, am uitat complet că îţi promisesem...", un "scuzele mele" mă topeşte mai ceva ca explicarea pricinii scuzabile (mie, în fond, indiferentă).
V-aţi scuzat, aşadar, restul nu mai contează. Nici măcar faptul că nu cred o iotă din povestea cu "întîrzierile care se poartă pe Dîmboviţa": se poartă şi pe Someş, şi pe Mureş, ca şi pe Prut şi Trotuş, o naţie sîntem! Întîrziată, totuşi... ştiu argumentele, le predau şi eu studenţilor mei cînd cu literatura secolului al XIX-lea (noi ne-am întors mai tîrziu în Europa, noi am avut forme înainte de a avea fondul, noi am fost prigoniţi de o istorie mereu potrivnică, noi am fost ocupaţi să oprim barbarii la porţile creştinătăţii, noi am fost bolnavi cînd am fost mici - şi oaia, prietena noastră, ne-a avertizat doar în ultimul moment, cînd nu mai era nimic de făcut!). Dar, cum veacurile au înaintat de-atunci, vrem nu vrem, ar trebui, poate, să ne dăm seama de ridicolul acestei cantonări în scuzele altfelităţii noastre destinale şi istorice (ce de adjective mari pentru o întîrziere aşa de mică...) şi să încercăm să fim punctuali. La toate întîlnirile: ale României cu destinul ei european, ale trenului cu viitorii săi călători, ale mamei (patrii) cu fiii săi, ale funcţionarului cu cetăţeanul pe care are să-l servească, ale profesorilor cu studenţii lor (şi viceversa, dacă e să ne-ntrecem în subtilităţi), ale scriitorului cu cititorii săi şi ale feliei de pîine cu untul.
Cu o expresie pe care - în literatura noastră - a explicat-o cel mai bine Geo Bogza, pe cînd era paznic de far, a întîrzia (impardonabil şi nescuzat) înseamnă "a-ţi face mendrele", pentru că amînarea ta are cu siguranţă repercusiuni asupra altuia, a celui care te aşteaptă şi pe care îl încurci. Repede spus, a întîrzia în aceste condiţii înseamnă să nu îţi pese de celălalt; restul (parafrazînd explicaţia dvs., "a arăta că ai şi alte treburi", "a arăta că eşti mai presus de..."), toate astea nu mai sînt decît mojicii de detaliu faţă de "facerea mendrelor" în sine. Cu atît mai mult cu cît, în epoca noastră, care este şi una a conectivităţii neîntrerupte (telefonie, internet, semnale de fum şi trimişi speciali la locul accidentului, înainte de producerea acestuia), cel ce întîrzie îşi poate lua, in extremis, măsuri de precauţie, avertizînd asupra iminentei sale întîrzieri (şi scuzîndu-se, cuviincios, pentru ceea ce e nevoit, astfel, să îi impună celui care îl aşteaptă). Dar asta ne întoarce la discuţia dintîi - a întîrzia e oricînd posibil incidental (refuz să-l numesc destin), a nu preveni sau a nu te scuza pentru asta e, pur şi simplu, "o carenţă educaţională". Şi nu, nu sînt mai mulţi prost-crescuţi pe Dîmboviţa decît pe alte picioare ale plaiului şi guri ale raiului românesc. Cu riscul de a vă dezamăgi, stimatul meu coleg bucureştean, nu sînteţi singulari nici măcar într-ale întîrzierii. Pentru că ne împărtăşim, d-voastră ca şi noi, cei aflaţi la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Budapesta (lăsaţi cititorii să se întrebe de ce am ales tocmai o asemenea poziţionare, între timp noi vom vorbi de-ale noastre, nestingheriţi), ne împărtăşim aşadar din meteahna românească a lui "merge şi aşa" (în Ardeal se spune "la' că-i bine!" - şi ce sensuri pline ale rostirii româneşti în aceste două variante... să stea de cel puţin o carte filozofii...). Întîrziem enorm, dînd peste cap vieţile altora şi bunul mers al instituţiilor cărora tot noi le reproşăm, locvace, proasta funcţionare, întîrziem jignitor pentru ceilalţi, întîrziem hrănind orgolii personale şi spunem consolator că "merge şi aşa", că "n-a murit nimeni", că "sîntem altfel". În loc de scuze şi stînjeneli, exprimăm un subiacent "vezi ce bun sînt!", ridicola consolare a unui eu slab, împleticit în complexe personale şi încurcat în propria agendă mai rău ca-n ale vieţii labirinturi. În faţa acestui prag nu sîntem definiţi de meseriile noastre (un scriitor nu e mai scuzabil decît un profesor pentru că şi-a făcut cititorii să îl aştepte două ore pentru o lectură publică, întîrzierea echipei de la cablu nu e mai scuzabilă decît a echipei de la SMURD), ci de caracterele noastre.
Restul - sînt detalii şi dantele, cred. Nu există suprapuneri perfecte între proiect şi execuţie - ci, între ele, o inteligentă apropriere, neîntreruptă, a nuanţelor şi a modificărilor de parcurs. Nu scriem niciodată cartea pe care am pornit să o scriem (şi nu o predăm editorului la data promisă), dar faptul că înţelegem cauzele şi explicăm decalajul e semn că scrierea ei ne-a folosit nouă înşine, înainte de toate: nu mai sîntem cei de dinainte de ea, iar cartea e, pentru autorul ei măcar, şi povestea acestei evoluţii. La fel, nu citim niciodată cartea pe care credeam că o vom citi înainte de a o începe şi nu trăim niciodată exact viaţa pe care ne-am plănuit să o trăim. Important e să ştim explica - să ne ştim scuza pentru - nonconcordanţele ei: să înţelegem, adică, ce ni se întîmplă.
Am depăşit spaţiul celor 8.000 de semne pe care mi-l acordaseţi, îmi cer scuze. Cel puţin, trimit răspunsul acesta la timp, ceea ce sper să vă simplifice lista de "treburi pe ziua de azi". Să fie primit.