Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut

El îşi caută amintirile. Ea încearcă să scape de ele. Generaţia pierdută a Basarabiei interbelice se întâlneşte cu generaţia Pink Floyd a României comuniste, într-o incursiune ameţitoare în istoria personală şi în cea colectivă. Punctul lor de întâlnire: muzica lui Dimitrie Cantemir... Printr-o metamorfoză continuă a portretelor, noul se împleteşte cu vechiul, iar iubirea pentru trecut întâlneşte speranţa faţă de viitor. "Domniţa" Marina şi necunoscutul basarabean îşi trăiesc povestea de dragoste într-o lume care încă mai aşteaptă ca rănile trecutului şi nedreptăţile istoriei să se vindece.

Cine să fie oare misteriosul Ilie Hagiu - memorie şi vlăstar al unei familii care se va stinge odată cu el - şi cine este el în viaţa Marinei Olaru, o agentă imobiliară întîmplător aleasă să-i găsească o locuinţă a amintirilor? Această poveste minunată se derulează cu ritm de basm într-o proză plină de farmec. Am citit cu încîntare Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi mi-aş dori s-o văd tradusă în engleză." (Jean A. Harris)

- Parcă văd strada noastră plină de rusnaci, care cu cizme din pânză impermeabilă, din aia din care se făceau sacii pentru mâncarea cailor în primul război mondial, care cu tenişi vopsiţi cu cremă de ghete. Purtau nişte pantaloni kaki, din doc, şi o cămaşă pe deasupra, tot din doc, cu o frânghie de iută împletită legată la brâu şi cu chipiu pe cap. Rusoaicele venite cu ei, pe tancuri, tot aşa erau îmbrăcate, militar, fustă kaki şi bluză kaki, stil cazacă, iar altele aveau fustă şi bluză din stambă roşie, cu floricele. Îmbrăcaţi ca vai de lume, sărăcia sărăciilor! Tata, încruntat, neras, cu o privire fixă, cum nu-l mai văzusem niciodată, atât a spus: "Trebuie să plecăm!". Un agent fiscal, Cârciu, care era socialist, cu marxismul, s-a şi înfiinţat la noi la poartă: "Nu pleci nicăieri, domn' director!". Tata intrase în panică. "De ce să nu plec, mă, Cârciule? Eu sunt român: cum să stau sub ruşi?" Mama avea palpitaţii şi, din când în când, se aşeza pe un scaun să-şi tragă sufletul. Se zvonea că nu mai pleacă niciun tren, că s-a oprit totul. Peste două zile, a venit iar Cârciu, speriat, de parcă nici lui nu-i venea să creadă: "Domn' director, mai bine pleacă! Nu e comunismul pe care-l ştiu eu! Ăştia sunt criminali!". De frică, tata a înhămat repede caii la căruţă şi am putut să plecăm. O parte a familiei, unchi, mătuşi, veri erau deja la Chişinău, aşteptând să apuce un tren spre Bucureşti. Pe bunica, v-am spus, încăpăţânată cum era, nimeni n-a putut s-o clintească din loc. Într-o noapte i-au năvălit ruşii în casă, au pus-o în camion şi dusă a fost! N-am mai ştiut nimic de ea. Dacă m-ar vedea frământând cozonaci!
- S-ar bucura, nu?
- Ştiu şi eu, domniţă?! Cu ea nu puteai să fii sigur niciodată. În Siberia trebuie să mai fi supravieţuit câţiva ani. Am citit undeva că o femeie din zona noastră, cam de vârsta pe care o avea ea atunci, s-a întors după război şi s-a dus glonţ acasă. Dar casa ei devenise, între timp, ca şi a noastră, dispensar. Femeii nu-i venea să creadă şi intra peste tot căutând lucruri cunoscute. Până la urmă, au lăsat-o să stea pe scările de la intrare. Şi acolo a şi murit. Nu ştiu dacă o fi fost Neaca. Probabil că nu, dar şi ea ar fi fost în stare să se-ntoarcă din lagăr şi să moară pe pragul casei ei. Atunci, în '40, ruşii au lăsat trenurile să treacă prin Comrat, ca să permită retragerea regimentelor româneşti din Basarabia. Au fost siliţi să le lase să treacă, fiindcă trenurile lor nu puteau să circule din pricina liniilor de cale ferată care erau mai înguste decât cele din Rusia. Ăsta a fost norocul nostru. Dar pe soldaţii români, săracii, îi dezbrăcau, îi lăsau numai în izmene, le tăiau şleaurile la cai ca s-o ia la goană şi să-i lase pe jos, le luau tancurile, tunurile, tot, îi băteau şi-i batjocoreau. Dacă te prindeau că le duci un pahar cu apă, o bucată de pâine, erai pierdut. Toţi funcţionarii înstăriţi din Comrat au ieşit pe stradă cu funde mari, roşii, pe piept, în cinstea armatei sovietice. Negustorii evrei mai ales. Au fost unii care s-au urcat în podul casei şi, cum treceau soldaţii noştri pe stradă, ca vai de capul lor, turnau miere de albine peste ei - aveau de unde, că stupăritul era o ocupaţie cu tradiţie în zona noastră - şi, pe urmă, scuturau fulgi din perne peste ei. Noi am reuşit să ne îmbarcăm într-un vagon care transporta sare. Vai de lume! Ni s-au rupt pantofii şi sarea ardea groaznic la tălpi. Tata ne-a înfăşurat picioarele cu ziare. Stăteam strânşi unii în alţii, cu mic, cu mare, căci n-aveai loc unde să te aşezi. Pe drum, aproape de o haltă, în vagonul nostru s-au auzit vaiete şi plânsete, iar tata ne-a smucit, pe mine şi pe mama cu soră-mea în braţe, cu tot, ca să ne ţină cu faţa spre el. Stăteam cu fruntea lipită de coapsa lui. O femeie se asfixiase la câteva persoane de noi şi murise în picioare. S-a iscat o ceartă între rudele ei şi ceilalţi refugiaţi care cereau să fie aruncată din tren. Au aruncat-o. N-aveau încotro. Vedeam în ochii părinţilor mei nesiguranţa şi spaima. Mama o strângea la piept pe soră-mea. Nimeni nu ne spunea încotro mergeam. Mulţi credeau că trenul ne duce direct în Siberia.
- Mama mea povestea că, în perioada colectivizării agriculturii, tatăl ei, împreună cu alţi ţărani, chiaburi consideraţi recalcitranţi, ar fi fost urcaţi noaptea, legaţi la ochi, în camioane acoperite, şi plimbaţi până în zori, în cercuri largi, în jurul satului. Erau convinşi că se află pe drumul spre lagăr. De frică, cei mai mulţi au semnat că sunt de acord să-şi înscrie pământul la colectiv, numai ca să se întoarcă acasă. Bunicul s-a ţinut tare şi l-au trimis, până la urmă, la Canal. Probabil că nu vă spuneau unde vă duc tot ca să vă sperie.
- Cu siguranţă. Dar tata avea un secret şi era îngrozit, deşi se străduia să fie calm şi să ne dea curaj.
- Un secret?
- Cu câteva zile înainte să ne urcăm în tren, când era toată învălmăşeala aia pe străzi, ne-am trezit, pe seară, cu un soldat rus în curte. Soră-mea era la Neaca. Mama făcea bagajele, iar eu mă băgasem în grajd şi-l plângeam pe Orlic. Auzisem că ruşii rechiziţionau caii pentru armata sovietică. Tata nu era acasă. Soldatul a dat peste mama, singură în casă, şi s-a gândit să-i facă felul. Am auzit-o ţipând şi apoi am auzit o împuşcătură înfundată. Am fost convins c-o împuşcase. Am luat-o la goană spre casă şi-am dat nas în nas cu tata. "Ajută-mă!", mi-a zis în şoaptă. Afară se făcuse noapte. În casă, mama, înfăşurată într-un şal, ţinea în mână lampa cu gaz aprinsă. La picioarele ei, zăcea împuşcat soldatul rus. Tata îl nimerise în cap. În noaptea aia, l-am târât amândoi în pivniţă şi apoi l-am îngropat. La o mână i-am găsit ceasuri până la cot, unul lângă altul, o duzină. Ruşii aveau o dambla pentru ceasuri. L-am îngropat cu tot cu ceasuri. Pe urmă, tata s-a dus la şcoală şi şi-a aruncat pistolul în veceu. Soră-mea n-a aflat niciodată despre întâmplarea asta. Dar tata s-a temut toată viaţa că va fi condamnat pentru crimă.
- A descoperit cineva cadavrul? L-au condamnat?
- Nu. Oasele rusului or mai fi şi-acum îngropate în pivniţa casei de la Comrat. În vălmăşeala de-atunci, s-a crezut că a dezertat. Am revăzut filmul acelei nopţi de multe ori. Am refăcut, în mintea mea, fiecare moment, îngrozit că ceasurile de la mâna rusului or să ticăie tare şi cineva, până la urmă, o să le audă, o să sape şi o să dea peste cadavrul lui. Mi-am dat seama că lucrurile erau şi mai înfricoşătoare fiindcă tata minţea.
- Cum aşa?
- Ca s-o acopere pe mama. Pistolul era în casă, într-un sertar. Tata a intrat pe poartă după ce se auzise împuşcătura. Mama l-a omorât pe rusnac, dar el a luat totul asupra lui. Sunt convins că aşa a fost. În noaptea aia am fugit la gară şi ne-am urcat în trenul de sare spre Chişinău. Acolo ne-au ţinut trei luni într-un lagăr încropit în grabă, la marginea oraşului, după ce ne-au controlat să n-avem lucruri de valoare la noi. Pe femei, în special, le controlau în locurile cele mai intime.
- Îngrozitor! Şi pe copii? Chiar şi pe fetiţe? Pe sora...
- Ea era prea mică. Dar pe cele mai măricele, da. Nu scăpa nimeni. Făcuserăm răni la subţiori şi între picioare de la râcâitul păduchilor cu cuţitul. Ajunsesem să mâncăm din gunoaie. Într-o zi, am găsit două prune uscate. Mă uitam la ele ca hipnotizat. Ţin minte că le-am întors pe toate feţele, le-am mirosit, le-am dus la gură, le simţeam dulceaţa, dar nu le-am mâncat. Le-am ascuns în buzunar. Îmi sticleau ochii-n cap de foame, dar mă gândeam că, dacă-l arestează pe tata şi-l duc în Siberia, o să rămân capul familiei şi trebuie să le hrănesc pe mama şi pe soră-mea. Minte de copil! Mă ţicnisem de foame şi de nesomn. La Comrat, aveam livadă de pruni, iar bunica înşira prune pe sfoară, la afumat, în fiecare an şi apoi le atârna în cui, în pod. Când mă jucam cu băieţii de pe stradă, îmi puneam pe după gât şiraguri de prune şi ziceam că erau paftale şi coliere, iar eu eram Cantemir la Înalta Poartă. Într-un sfârşit, acolo, în tabăra de la Chişinău, i-am dat mamei o prună şi din cealaltă am tot muşcat câte o bucăţică timp de câteva zile. I-am păstrat sâmburele mult timp. La un moment dat, tata era convins că ruşii aflaseră ceva şi cercetau.
- A mai ştiut cineva?
- De rusul împuşcat? Nu. Soldaţii ne-au purtat apoi când la Bălţi, când la Ungheni, când la Reni, când la Basarabeasca, unde era nod de cale ferată. La Reni, ne ameninţau că ne urcă pe vapor şi ne duc în lagăre de muncă! Treceau vapoare româneşti, noi făceam cu mâna, spuneam "ajutor, salvaţi-ne, luaţi-ne!", nimic! Între timp, ruşii au făcut o comisie care întocmea liste şi trebuia să fii înscris pe listă ca să poţi pleca spre România. Dădeau drumul femeilor singure, bătrânilor, dar familiilor, nu. Părinţii mergeau în lagăr, iar pe copii îi repartizau la orfelinate sovietice. Deci n-aveam loc pe liste. O verişoară de-a mamei ştia ruseşte. S-a dus şi s-a rugat de un ofiţer care i s-a părut ei mai cumsecade. Din vorbă-n vorbă, el i-a spus că bunică-său fusese în armata ţarului şi că-l spânzuraseră bolşevicii. Tanti Stepanida s-a rugat de el, că are o rudă cu doi copii, că suntem plini de păduchi, cu răni pe noi şi lihniţi de foame, că să ne lase să plecăm... Nu ştiu ce i-a mai spus, dar, a doua zi, am apărut pe lista plecărilor spre România. Ne-am urcat în vagoanele de vite cu o fericire de ziceai că aveam bilete la Orient Express. Când am ajuns la Ungheni, de o parte a podului era comisia sovietică şi, de partea cealaltă, comisia românească. Acolo se triau refugiaţii. Unii primeau acte să treacă Prutul, pe alţii, consideraţi spioni, îi întorceau din drum. Câţiva dintre ăia respinşi s-au aruncat în Prut, săracii, mai bine să se înece decât să moară în gulag. Când am trecut graniţa şi ne-am văzut pe pământ românesc, tata şi toţi care erau cu noi au căzut în genunchi şi au sărutat ţărâna. Peste un an, nemţii şi românii au eliberat Basarabia şi ne-am întors. În '44, în martie, ruşii au intrat iar peste noi şi atunci s-a sfârşit totul.