Stele pe cerul din Sardegna

"Alo? Michele? Auzi? După părerea ta, ne mai iubim?"

Când am intrat în casa asta îl iubeam. Şi încă cum... Eram disperată după el. Pusesem ochii pe el înainte ca dânsul să se fi prins de existenţa mea. Poate c-aşa m-a şi cucerit, de fapt. Obişnuită să pocnesc din degete şi să am un bărbat la picioarele mele, m-a frapat faptul că în momentul în care privirile noastre s-au intersectat pentru prima oară el nu a zăbovit mai mult de două secunde. Ne-am întâlnit pe un platou de filmare la Genova. Aveam 27 de ani. O floare rară eram. Cocoţată pe tocuri de 12 cm, blugi mulaţi, un top de culoare albastră, părul lung şi nici un rid. Costumiera l-a întrebat: "E ok pentru tine cum am îmbrăcat-o?"
"Din punctul tău de vedere, Chiara?", a întrebat-o Michele.
"Da. E curvă, dar e inocentă la suflet. M-am gândit că personajul ei trebuie să fie ostentativ, dar fără să-i vedem un cm de piele."
"Şi atunci ce puii mei mai vrei de la mine? Nu vezi că-s stresat? Motoreeeeeee!", a concluzionat viitorul meu soţ, întorcându-mi spatele.
Iar eu am leşinat pe asfalt în secunda numărul doi.
"Maaaaaaamă, ce personalitate pe ăsta", mi-am şoptit de una singură la ureche.

"Eu te iubesc ca în prima zi, Alina. Vreau să înţelegi asta. Te iubesc ca un nebun."
"Michele, în prima zi nu m-ai iubit deloc. Nici n-ai observat că am trecut prin peisaj deşi mă zgâiam la tine ca o pisică în călduri..."

Am cinat împreună după vreo 7-8 luni, abia. Eram atât de emoţionată şi stresată că poate mi se vede un fir de păr din nas, sau coşul de pe obraz ieşit exact cu o oră înainte de întâlnirea secolului, că am îngropat definitiv seara aceea. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că după ore şi ore şi ore de probat hainele prietenelor mele, am decis să nu-mi pun pantofi cu toc ca să nu-i scuip seminţe în cap de prima oară. Cum m-a văzut a explodat în râs: "Ce pantofi de Mary Poppins ai... eşti nebună!"

"Hai, acasă, Alina! Te rog. Întreabă copiii de tine. Vino şi vorbim cu calm aici. Ce zici?"

Michele nu căuta o relaţie. Ci o aventură. Nu contează că eram îndrăgostită muci. Noi, femeile, suntem obişnuite să dăm din cap, afirmativ, la ideea unei aventuri, în timp ce ne imaginăm îmbrăcate în mirese. M-a informat că are un băiat de 6 ani, care suferă de o boală genetică foarte rară, din naştere, că perspectivele lui de viaţă sunt improbabile, ba chiar foarte improbabile, şi că mămica lui Adriano, adică fosta logodnică a lui Michele, de şocată ce-a fost când la câteva zile de la naştere a înţeles că are un copil cu o asemenea problemă, a plecat, după 7 ani de convieţuire şi s-a căsătorit. Cu meseria ei. De scenaristă. A scris rapid un scenariu care a câştigat Palme d'Or-ul la festivalul de la Cannes, şi alte două care au luat David di Donatello (Oscarul italian), deşi golul din suflet nu i l-au umplut. Şi atunci s-a trezit brusc Maica Teresa din mine.
Sunt convinsă că soţul s-a îndrăgostit de mine văzându-mă cum am avut grijă de Adri. În sensul c-am fost, şi sunt şi astăzi, singura persoană care îl tratează pe Adri ca şi cum ar fi sănătos. O fi bolnav la ficat (căci aceasta e anomalia lui) dar asta nu îl scuteşte să respecte câteva reguli, să zică "Grazie" sau "Scusa" când e necesar, să ducă gunoiul, să spele cada după ce-a făcut baie, să-şi facă lecţiile, să se comporte civilizat. "Eşti bolnav la ficat, nu handicapat la creier, Adri!", îi ziceam. "Şi stinge lumina în dormitor că tati plăteşte factura, nu tu." (deşi nu de bani duceam grijă noi...)
Şi timpul a trecut şi Adri s-a făcut mare. Adică e adolescent (are 17 ani) şi este mai înalt ca mine. Tradus: nu e zi în care să nu ne confruntăm. El urlă la ta-su, la bunică-sa, la fii-mea, eu, instinctiv, la plod. Ca volum de voce suntem amândoi pe acolo, ca replică îl îngrop, evident. E ca şi cum aş juca ping-pong de una singură. Băiatul atunci fuge la mă-sa să se plângă de mine, iar nemţoaica îl trimite de unde a venit: "Du-te şi cere-i scuze Alinei, nu mă fute la icre cu răsfăţul tău! Să vii la mine după ce te-ai împăcat cu ea, clar?"
Urmează o perioadă, lungă de câteva ore de pace, ca s-o luăm de la capăt.
Noroc că locuieşte aproape femeia...

"Nu vin mă, Michele. Nu vin. De data asta nu mă mai întorc."
"De ce, Nedeleeeea? Unde am greşit?"
"N-ai greşit, mă. Nu mai vreau să îmi complic viaţa. Sunt obosită!"
"Şi copiii?"
"Mă cac în capul lor. Nu sunt copiii mei! Eva e fata mea. Şi atât! Sictir!"

Francesco, în schimb, are 10 ani. S-a născut când eu îl cunoşteam pe soţ. Mama lui şi-a găurit prezervativul şi l-a păcălit. După două-trei acte sexuale a rămas gravidă. A trecut din întâmplare prin faţa grădinii lui Michele şi s-a îndrăgostit de ceea ce a văzut. Mă refer la casă şi la grădină, nu la Michele. Şi-a construit un plan şi uite aşa s-a născut Francesco. S-au mai revăzut la Tribunal. Fata, disperată că nu poate să pună mâna pe proprietate, a cerut 3.000 de euro pe lună, plus cheltuieli de şcoală, asigurare medicală sau altele. A obţinut 1.000, plus cheltuieli extra.
Cu condiţia să nu se prezinte vreodată la uşa noastră. A făcut-o totuşi. A sărit poarta într-o sâmbătă seara, când Adri avea vreo 8-9 ani, şi dormea sub specia asta de lampă de care atârnă viaţa lui că altfel ar muri în 7-8 zile dacă nu ar face-o, s-a apropiat de casă, a luat un bolovan şi a început să ne spargă ferestrele. Toate. Eu şi Michele ne uitam la un film, mi-aduc perfect aminte: Fantozzi va in pensione. Adriano s-a căcat pe el de frică în seara aia. Nu este o metaforă, l-a tăiat burta instantaneu şi s-a uşurat drept în chiloţi. A continuat s-o mai facă vreo alţi 4-5 ani de zile după aceea fără nici un motiv, sau mă rog... După ce-a terminat cu casa noastră, nebuna s-a dus câţiva metri mai încolo, şi a început să spargă geamurile soacrei. Cu o mână îl ţineam pe Michele de braţ să nu iasă din casă, mi-era teamă c-ar fi ucis-o şi nu mă imaginam ducându-mă în fiecare duminică la puşcărie cu un trandafir şi o bucată de prosciutto la el, cu cealaltă chemam poliţia. Când au sosit, fata a cules de pe jos un ciob enorm şi s-a tăiat pe faţă zicând că Michele a rănit-o! În loc să ne salveze, poliţiştilor li se pusese pata rău pe familia mea! Le-a luat ceva să înţeleagă despre ce e vorba....

"Şi Eva nu întreabă de fraţii ei, Alina?"
"Nu. Deloc... asta ar fi şi culmea!", îi răspund soţului fără nici o jenă că-l mint.

Câţiva ani mai târziu, fătuca asta s-a aruncat de la balconul casei în care locuia cu părinţii şi a murit pe loc. Aşa a intrat Francesco în familia noastră.
Orfan de mamă, crescut de bunici, indiferent faţă de tatăl lui pentru că nu-l cunoştea. Avea 5 ani jumate.
Eu o împingeam pe Eva în cărucior prin curte, avea 4 luni, când la un moment dat mi-am pus mâinile în păr şi-am urlat: "Şi acuuum ce dracu' faaaaaac? O iau de la capăt iaaaaaar????"

"Habar n-ai cât e de greu să creşti copiii altora, Michele!"
"Pot să-mi imaginez..."
"Pe naiba! Vorbeşti fără să pricepi nimic. Te bagi în seamă. Habar n-ai cu ce uşurinţă îi spui copilului tău «Marş de aici, sunt supărată pe tine», şi cât de complicat e s-o spui altora. Sunt bună doar să ţi-i ocrotesc, fa! Mă simt o sclavă, Michele. Eu nu îmi imaginam c-o să fiu mamă vreodată, darmite să am grijă de plozii altora. În puii mei, unul normal să fi avut şi tu. Da' de unde. Ăla mare e bolnav, ăla micu' e orfan şi traumatizat. Hai să-mi trag una. Nu-mi ajungea Eva, cazzo!"

I-am zis Laurei C. (prietena mea) şi soţului ei acum vreo doi ani: "Hai să mergem în Sardegna împreună. Ne luăm copiii şi stăm două săptămâni acolo." Au fost de acord imediat. M-a mâncat în cur să-i iau şi pe Franci şi Adri cu mine că soţul era în Bulgaria să filmeze. Visul s-a transformat într-un coşmar. Nici unul dintre noi nu se aştepta să avem de-a face cu doi băieţi atât de flămânzi de... dragoste. Nu-mi amintesc să fi reuşit să termin o frază cu prietena mea sau cu soţul ei. Oriunde ne-am fi aflat, băieţii erau călare pe noi. Să fiu sinceră, mai ales pe Laura şi Florin, că eu mai lătram din când în când. Asta când nu mă răsteam la ei, pur şi simplu.

"Îţi zic eu, Michele. Noi nu ne mai iubim de mult. Tragem ca doi măgari de un deceniu la aceeaşi căruţă, asta da. Suntem complici, fără nici o îndoială. Râdem la aceleaşi glume şi ne scoatem ochii de gelozie, de asemenea. Dar de iubit nici nu se mai pune problema. Cu atâtea probleme... mă şi mir că ţi se mai scoală când mă vezi, să mor dacă te mint!"
"Alina, nu pot să cred că nu ţi-e dor să îi vezi la masă pe toţi trei cum se urăsc şi se iubesc în acelaşi timp. Mie mi-e dor să te văd cum intervii între ei ca o bestie, în timp ce eu mă ascund în bucătărie prefăcându-mă că tre' să spăl vasele..."
"Mie mi-e dor să am o viaţă lejeră ca un fulg de nea, Michele! Am tot dreptul să mai vreau să mă simt şi să trăiesc ca o femeie tânără... Lasă-mă. Lasă-mă să plec. Poţi să vii când vrei s-o vezi pe Eva dar pe mine lasă-mă în pace."
"Bine, Alina!"

Laura C., soţul şi băieţelul lor cred că dormeau de mult, când pe terasa apartamentului închiriat în Sardegna, mă uitam la stele întinsă pe marmură. Eva sforăia şi ea, tolănită pe burta mea. Adriano s-a lungit pe partea stângă, Francesco pe partea mea dreaptă.
Inevitabil, cel din urmă m-a întrebat, ca de fiecare dată înainte să meargă la culcare:
"Ce-o mai face mama mea?"
Fără să mă gândesc prea mult, de data asta, i-am răspuns: "Pai ce să facă? Străluceşte, nu vezi?"
"Eh?", m-a întrebat copilul ăsta tare cuminte şi tare trist tot timpul.
"Străluceşte, am zis."
"Unde?"
"Vezi Luna?"
"Da."
"Perfect. Pleacă de la ea şi numără patru stele în dreapta ei."
"Unu, doi, trei, patru..."
"Bravo. Acum coboară şi numără alte trei stele."
"Unu, doi, trei...."
"Aşa. Şi acu' urcă şi mai numără una!"
"Unu!"
"Uite-o pe mă-ta! Aia e! Salut-o!"
Francesco s-a uitat atent şi a surâs la ea cum doar un copil de 7-8 ani putea s-o facă. După aceea i-a făcut cu mâna, s-a gândit ce s-a gândit şi mi-a zis:
"Incredibil, Alina."
"Ce, băiatule?", l-am întrebat.
"Mă uit la stelele astea şi....."
"Şi?"
"N-aş fi crezut că există atâţia copii orfani pe pământ şi atâtea mămici pe cer."
"Un căcat! Ce prost eşti!", s-a băgat şi Adri în vorbă.
"Prost eşti tu că tre' să bagi repede cuţitul în poezie!" latru isterică la el.
"Hai mă, mă laşi?" insistă Adri.
"Nu te las. Bagă, inteligentule. Ce înseamnă toate stelele astea, atunci?", insist şi eu.
"Tot atâtea suflete triste!"