Totuşi, abia în 2013, printre picăturile unui sezon dezastruos, am înţeles de ce îl iubesc pe Roger. Şi de ce în lume s-au putut scrie articole cu titluri gongorice precum "Federer ca experienţă spirituală". De obicei, când se elaborează despre stilul său de joc, metaforele curg în direcţia eleganţei. Deşi palmaresul hiperabundent vădeşte dârzenie şi ferocitate, Federer este într-adevăr o efigie a nobleţei, dovada că pliurile cărnii se pot aşeza în configuraţii de blazon. Pluteşte longilin când serveşte, returnează stilizat, cursa reverului e lungă şi armonioasă precum un poem. Pasionaţii de tenis nu mai prididesc, meci după meci, în a descifra frumoasele litere arăbeşti pe care racheta lui le desenează, ca pe nişte tatuaje efemere, în aerul arenei. Sportiv cu os domnesc, din porii lui Roger nu curg cascade de sudoare (ca din fruntea mediteraneeană a lui Nadal...), tot aşa cum gâtlejul său nu expectorează urlete sălbatice de război, cum ştim că se întâmplă la Djokovic. Nu mai vorbim de ceremoniile turneelor pe care le câştigă, şi-n care Federer, după ce îşi trage sufletul la vestiar, revine pe teren înstrăiat de gală, glisând printre organizatori într-un sacou boieresc alb, cu fire discrete de aur. Una peste alta, o briză de calm şi eleganţă peste o lume făcută din icnete, ochi injectaţi, bandaje, tendoane. Dacă în Nadal ne-am obişnuit să vedem o exergă a efortului supraomenesc, un soi de geniu al voinţei, iar în Djokovic un atlet care poartă în el Nebunia aşa cum grecii purtau în ei Daimonul, în Federer ne odihnim de atâta încrâncenare şi suspinăm ca dinaintea unei infinite delicateţi: de sub buclele Fra Angelico, ne priveşte un sportiv recules şi manierat, care-şi scrie loviturile în alexandrini...
Cu toate acestea, ceea ce m-a frapat în 2013 nu a fost neapărat eleganţa. Sau nu eleganţa singură, luată izolat. În puţinele meciuri demne de el pe care le-a reuşit, ochiul meu între timp exersat a observat cu totul altceva decât distincţia nudă, simpla poetizare a loviturilor (nu e şi reverul prietenului său Wawrinka plin de rafinament?) Iar încântarea cea mare a fost să pricep combinaţia neverosimilă de eleganţă şi agilitate, de stileme şi combustie. Chiar şi prin comparaţie cu jucătorii tineri, e incredibil cât de suplu şi rapid se mişcă acest sportiv pe teren! Şi cu ce economie instinctivă de mijloace! Când jocul îi merge, trupul îşi recapătă imediat dignitatea de statuie grecească, dar îşi recapătă deopotrivă acuitatea în mişcări, melanjul de agerime şi promptitudine. Schimbul e rezolvat scurt, prin manevre explozive. Totul e ascuţit, zvâcnit, lichidat din sprinturi şi încheietură. Să priveşti picioarele lui Roger în timp ce joacă e să priveşti un dans alegru şi imprevizibil, cu rapidităţi fulger şi încremeniri aşijderea. După cum oameni mai avizaţi ca mine nu mă îndoiesc că au observat deja, raportul săltăreţ pe care picioarele sale îl stabilesc cu podeaua e de o frumuseţe aproape filozofică. Fandează bliţ către fileu, se repliază instantaneu, schimbă direcţia cu o cinetică de animal încolţit. Comută de pe atac pe apărare cu viteza clipitei. Oricât de talentaţi, delfinii tenisului de azi (care, între timp, au început să-l învingă) ar face bine să-şi ia notiţe de teoria plutirii: în tenisul adevărat, poţi zbura nu doar pentru că levitezi (ca la serviciu sau la smeş), ci şi pentru că te mişti cu o viteză pe care gravitaţia nu mai apucă s-o agaţe: asemenea micii şopârle care păşeşte peste râu nu pentru că apasă apa cu delicateţe de balerină, ci pentru că o apasă fulgerător. Roger e elegant pentru că este imponderabil. Dar e imponderabil şi pentru că este rapid.
În spectacolul Federer 2013, există, fireşte, şi meciurile exasperante în care mingile se îngroapă în fileu ca într-un năvod, schimburile în care ajunge la lovitură o clipă prea târziu, momentele în care, după câte un smeş ratat, se întoarce cu capul plecat către linia de fund. Dar există şi zilele de graţie renăscută, zilele în care încă mai vezi acest amestec irepetabil de majestate şi ascuţime, de nobleţe şi urgenţă. În zilele cu aureolă, Roger arată nu doar ca un leu seniorial, care-şi înfoaie leneş coada ca într-un herald al puterii şi distincţiei. Arată şi ca o mâţă alertă, ca un zbir, ca un ghepard înfometat şi perfect stăpân pe propriile mijloace. Sunt ultimele lui zile de măreţie, probabil. Şi sunt şi zilele în care regret cel mai tare că am început să mă uit la tenis atât de târziu.