Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dead Can Dance


Alina Nedelea

10.12.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ora 12.15
Ding-dong. Ding-dong.
"Bună."
"Servus."
"Eşti bine, Alina?"
"O întrebare de rezervă ai?"
"Ok. Trec la următoarea, atunci. Eşti bine, Alina?"
"Am fost vreodată?"
"Eşti sarcastică."
"Sunt poetică."
"Taaaatiiiiiiiii!!", urlă bucuroasă Eva când îl vede pe soţul meu intrând în sufragerie.
"Eşti gata să vezi cel mai frumos spectacol din viaţa ta, principessa?"
"Auzi? Iau geaca sau nu? E frig în cortul ăstora?", întreb în timp ce-mi pun bocancii.
"Mergem la Palazzo dello Sport, Alina, nu în cort."
"Mă rog, tot circ e. Ai văzut vreun circ unde să nu-ţi dârdâie curul de frig în noiembrie? Mai bine iau geaca, n-am chef să se îmbolnăvească Eva.

Ora 12.35.
"N-ai văzut aşa ceva. Zici că suntem blestemaţi. Toate semafoarele le-am prins pe roşu, frate!"
"În 10 minute ajungem, nu te stresa."
"Nu sunt stresată, n-am de ce să fiu stresată. Doar observam. Stresat eşti tu!"
"Mamă, pot să-i zic poezia lu' tati?"
"Care poezie?", întreb în timp ce înjur printre dinţi un alt semafor.
"Frumoasa mea cu ochii verzi, mai proastă ca tâmpirea.
Eu pentru tine am căzut, de-mi blestem fericirea,
Dar dacă tu nu vrei să vii cu mine printre aştri,
Mă cac în ochii tăi zbanghii şi în dinţii tăi albaştri!"
"Braaaaava, bambina mia. Bravissima. Ti amo şi sunt mândru de tine. Ia zi. Ce poezie e, că tati n-a înţeles nimic?"
"E o metaforă, tati."
"Parodie, Eva. Parodie!"
"Vabboh, parodie, metaforă... ce diferenţă e?", se răsteşte terorista la mine.
"Ajutoooooor!"
"Ce ai, Alina?"
"Eu, nimic. Cât pariezi că semaforul ăla verde devine roşu cum ne apro... ca şi cum n-am zis nimic. Uite roşul, tataie!"
"Tati, poezia e o parodie după Dante."
"După Eminescu, fă. Eminescu."
"Vabboh, Eminescu, Dante, Avramescu... ce diferenţă e?" se răsteşte iar raţa la mine.
"Fata n-a mâncat nimic la prânz, să ştii."
"Nu-i nimic. D'aia am plecat mai devreme. Mâncam ceva înainte să intrăm acolo."

Ora 13
"Nu ştiu dacă ai observat dar parcarea e plină, Michele."
"Nu te stresa că găsesc eu o soluţie, nevastă."
"Nu mă stresez că n-am de ce să fiu stresată, dar pun pariu că până găseşti tu soluţia, s-a dus pe apa sâmbetei masa de prânz a fetei. Intrăm în circul ăsta cu Eva nemâncată. Mami, ţi-e foame, aşa-i?"
"Nu, deloc."
"Cum să nu-ţi fie foame, te uiţi la tine cât eşti de schiloadă?"
"Uite soluţia, am găsit-o, mă bag pe trotoarul ăla! Hai, c-am pus-o!"
"Bagă, că mi-e mie foame, Michele!!!!!"
"A li mortacci, ia uite cum s-a strecurat asiaticul ăsta înaintea mea...", comentează soţul aproape cu admiraţie.
"'Tu-ţi pizda mă-tii, vrei să te omor? Dă-te jos de pe trotuarul ăla. Acum!!!!", urlu ca o posedată cu capul peste fereastră.
"Ce-ai cucoană? Vlei locul meu? Dă-te dlacu"
"'Ţi-ar China a dracu' să-ţi fie că nu eşti capabil să vorbeşti cum trebuie. De ce veniţi în Italia? Staţi acasă, m-aţi obosit, plictisit şi mai ales, sufocat cu prezenţa voastră. Extracomunitarilor!"
"Lasisto, ce eşti!"
"Bă, cobor la tine, bă! Îţi sparg parbrizul cu pumnul!!!"
"De ce, Signola?"
"Mă scoate din minţi "L"-ul tău!!"
"Alina, calmează-te. Nu te stresa. Lasă-l!"
"Mamă, sparge-i capul. Ai dreptate tu! Sempre!"

Ora 13.15
"Las-o aici. Parchează aici că e perfect, altfel pierdem spectacolul", decid.
"Ai înnebunit? Şi cum ies maşinile astea două?"
"Du-te mă de aici, şi ăstia tot la circ au venit. N-or să iasă."
"Poate nu sunt spectatori... "
"Ghinion!"
"Alo, domnul. Aia e maşina mea, doar nu aveţi de gând să ieşiţi şi să vă lăsaţi..."
"Ţi-am zis, Alina. Ţi-am zis!"
"Doamnă, văd c-aveţi un copil de mână. Unde mergeţi?", mă răstesc la ea.
"La circ! De ce?"
"Nu ţi-e frică că-ţi rămâne copilul nemâncat?"
"Nu! Plecaţi de acolo, domnule!"
"Pleacă tu că mă enervezi, fă. Eva, dă-te jos din maşină ca e totul ok."'

Ora 13.20
"Mamă, mi-e foame."
"Lasă că-ţi trece, vino în braţe că nu mai avem timp. Tre' să fugim."
"Dar sunt schiloadă, tre' să mănânc."
"Lasă că pe la 30 de ani ţi se fute metabolismul şi ai să te faci cât o vacă! Bucură-te cât mai poţi!"
"E o parodie? Sau o metaforă?"
"Mama e ironică, Eva."gâfâie soţul.
"Mă-ta e Nostradamus, nu e ironică. Tocmai ţi-am prevăzut viitorul, nu-l asculta pe tac' tu."
"Alina, aia e poarta pe care trebuie să intrăm. Fugi mai repede."
"Porca-puttana!"

Ora 13.22
"NU, domnule. Nu pe aici trebuie să intraţi. Staţi în lojă, aici e pentru tribune. Duceţi-vă la poarta aia de acolo."
"Vaffanculo, Michele."
"Mama, mi-e foame."
"Mie mi-e sete, aş bea şi spirt dacă aş avea!"
"Îmi pare rău, aţi greşit. Nu e pentru lojă aici. E următoarea poartă!"
"Mortacci tua, de când te cunosc sunt pe fugă tot timpul. Dracu' să te ia şi dracu' să mă ia cu ziua în care mi s-a pus pata pe tine! O să mor de infarct cu tine!"
"Nu trebuia să crapi într-un accident aviatic?", mă întreabă sarcastic.
"Eu vreau să mor mâncată de un tigru.", urlă Eva bucuroasă şi excitată.
"Îţi dau o palmă după ceafă dacă mai vorbeşti aşa, Eva."
"Mamă, eram ironică..."

Ora 13.25
"Bine aţi venit la Cirque du Soleil, înăuntru veţi găsi personalul nostru care vă va însoţi la locurile rezervate. Vizionare plăcută."
"Mamă, ai uitat să le spui "Grazie e Arrivederci." Eu am zis, tu nu ai zis."
"Taci. NU e momentul"
"Hai p-aici, pe scările astea, încă puţin şi ajungem, Alina. Nu te stresa!", bagă soţul cu optimismul înainte deşi luminiţa din capătul tunelului (scărilor) nu apăruse, încă.
"Îţi doresc să porţi placă în următoarele 6 luni."
"Mi-au căzut doar doi dinţi, nu e grabă."
"Trei, vrei să zici!!!"
"Nesimţito!"
"Mamă, uite floricele. Vreau floricele. Te roooog, floricele."
"Te-ai dilit? Cunoşti regula! Niente floricele la cinema şi spectacole! Îţi fac floricele când ne întoarcem acasă."
"Ok, mamă! Mi-era o foame..."
"Bună ziua, aş dori două pungi mici şi una enormă de floricele şi trei coca-cola!", zice soţul.
"What????", întreb schimonosită la faţă.
"Aia mare e pentru tine, nevastă!"
"Vă blestem să vă crape metabolismul. Acum. În momentul ăsta. Să vedeţi şi voi cum e, schilozii dracu'!."
"Şi-o ciocolată, doamnă, grazie!"
"Ciocolată?????", urlu ca o bestie apucată.
"Da, ciocolată. Intenţionez să mestec ciocolata cu puţinii dinţi pe care îi mai am în gură. Probleme?" se răsteşte soţul.
"Nu, dragă. Nici o problemă."
"Vrei şi tu una?"
"Nu! Io pentru trei minute de plăcere, mestecând în gură o cioco, plătesc trei ani de şunci pe cur! Te blestem să..."
"Oh, doamnă cum vă înţeleg. Şi eu la fel. Total 23 de euro. Grazie!"
"Grazie a Lei, signora!", îi răspund vânzătoarei şi fugi-fugi-fugi pe scări cu soţul după mine şi fata în braţe.

Ora 13.28
"Deci nu pot să cred! A început spectacolul. De când au devenit italienii punctuali?", întreb alarmată.
"Sunt francezi. Să-mi cadă măselele dacă mai vreau să am de-a face ceva cu ăştia, vreodată! Mi-au futut existenţa de câte ori am lucrat cu ei."
"Dar să te laşi sedus de franţuzoaice nu ţi-a displăcut, nesimţitule."
"Căutăm locurile Nedeleeeea sau discutăm un pic şi de bărbaţii români?"
"Tati, Florin. Tati, Florin. Tati Florin. Tati Florin e băiat român şi eu îl iubesc!"
"Lasă, principessa, că nu la soţul Laurei mi-era mie gândul acum..."
"Sigur... dacă Florin ar vedea coregrafia de aici ar ieşi cel puţin cu picioarele înainte şi mâinile pe piept!"
"Mamă, şi eu vreau să ies de aici cu picioarele înainte şi mâinile pe piept, ca Tati Florin."
Eva şi-a luat o palmă peste ceafă de la mine la ora 13.29.
"Te omor dacă mai zici aşa. Şi în glumă, să ştii." am concluzionat, aşezându-ne.
În-sfâr-şit!!


A coborât o fată din cer. Frumoasă ca o zână, ca să-l citez pe soţul meu. Frumoasă ca un înger, ca s-o citez pe fata mea. Îmbrăcată într-o rochie superbă de culoare albastră, prieteni. Părul luuung strâns în coc. A coborât din tavan cu capul în jos, după care s-a răsucit şi s-a mai răsucit o dată iar eu am înţeles că trebuie să-mi schimb urgent dicţionarul pe care îl deţin în biblioteca din sufragerie căci verbul "a fi graţioasă" nu corespundea nici pe departe cu ceea ce vedeam în acel moment. Şi era doar începutul...
Preţ de două ore au mai coborât din "nava asta spaţială", bine lipită de tavan, multe alte zâne şi prinţi, au urcat cântăreţi divini. Când ne era lumea mai dragă, o bucată enormă din decorul spectacolului s-a dezlipit, ca şi cum nimic n-ar fi fost, tot de acolo din tavan, şi a început să coboare, să se încline, să se coloreze, să se decoleze, să aterizeze....
Pe pământ, contorsioniste asiatice care nu auziseră în viaţa lor de schelet şi mai ales de oase, şerpuiau pe scenă. Ascunşi, dar nu suficient de bine cât să nu-i vezi, se află orchestra. M-am gândit că ăsta ar fi fost al doilea motiv întemeiat pentru care merită să-mi cumpăr un dicţionar. Căci a fi prezent din toate punctele de vedere, dar discret în acelaşi timp, nu mai văzusem, de asemenea. Cântăreţii ne puneau în contact cu Universul, pe unde puteau. Când cocoţaţi pe sus, când pe jos... mai ales pe sus, ca să fiu sinceră.
A fost pentru prima oară când mi-a părut rău că nu sunt credincioasă. Sincer. Mi-a trecut când am ieşit de la spectacol, nu vă alarmaţi, dar dacă aţi ascultat The Host of Seraphim de Dead Can Dance, vreodată, (cu voi, ateii, vorbesc) e imposibil să nu vă fi îndoit, măcar o singură dată de (ne)credinţa voastră... Muzică era, mai mult sau mai puţin, din zona acestui grup, Dead Can Dance. În plus, cu influenţe arăbeşti pe de o parte sau coruri catolice, pe de altă parte. Muzică divină, de oriunde te-ai fi uitat sau ascultat.
Pe pereţii unui castel înalt, parte din scenografie, oameni de rasă albă, atât femei cât şi bărbaţi, sfidau legea gravitaţiei. N-auziseră în viaţa lor de ea, doar aşa se explica. Poate un dicţionar ar trebui să le cumpăr şi lor, totuşi...
Clovnii?? Nu intrau în parametrii normali, de asemenea. Şi-au bătut joc de un spectator într-o manieră impresionantă. Bubuia Palazzo dello Sport de atâta râs. Zici că era cutremur. Eu i-aş fi dat în judecată, sincer, dacă îmi făceau mie ce i-au făcut săracului bărbat, l-a mâncat în cur să accepte prima ofertă, săracul... de câte ori aveau de gând să rezolve o situaţie la nenea se adresau. Nu vă zic cum l-au umilit, nu pot să vă zic cum l-au chinuit. La un moment dat, l-au şi dezbrăcat. Păcălindu-l... Ne-au ieşit mucii din nas de-atâta râs, nouă, spectatorilor. Domnul era roşu de jenă. Mai roşu ca rochia gimnastei preferată de fata mea.
Toţi adulţii din sală au (re)devenit brusc copii când şi-au dat seama, la un moment dat, că acest spectator făcea parte din trupă, nu din sală. Omul era actor. L-am aplaudat până ne-au durut palmele, faptul c-am fost păcăliţi, ca să nu zic minţiţi cu neruşinare, ne-a determinat să îl iubim, nu să-l detestăm. Traşi pe sfoară dar fericiţi. Doar în artă dispunem de norocul ăsta...
Nu prea găsesc cuvinte să vă relatez ceea ce spectacolul a ţinut cu tot dinadinsul să ne ofere pe tavă. N-ai cum să descrii perfecţiunea.
Mi-ar plăcea să ştiţi că am rămas cu ochii lipiţi de tavan de la bun început. Şi până pe la sfârşit. Acolo sus se aflau câteva persoane, vreo 10-15 după părerea mea, îmbrăcaţi în salopete negre şi bine ghemuiţi, preţ de 2 ore... Trăgeau sforile acrobaţilor sau le lăsau şi mişcau într-un sincron perfect reflectoarele pe toţi cei 50 de gimnaşti prezenţi pe scenă. Pe mine de-asta m-a buşit plânsul, prieteni.
Nu numai.
Din când în când aruncam o privire saltimbancilor şi le ascultam urletele care le ieşeau din piept de câte ori terminau de făcut pe Spider Man-ii, sub ochii noştri. Nu m-am gândit o singură clipă că o făceau demonstrativ sau cu mândrie. Ci pentru că recapitulau câte oase rupte au avut înainte să săvârşească atât de perfect exerciţiul lor. Mă uitam la ei şi mă gândeam la primul băiat de care m-am îndrăgostit ca o nebună când aveam vreo 13-14 ani. La Bruce Lee. Avusesem norocul să-i citesc autobiografia, greu obţinută de maică-mea, pe vremea aceea. A renunţat la două salamuri de Sibiu şi un pui. Am zis pui, nu tacâmuri. În fine, mă uitam la circari şi fără un motiv anume am revăzut cu ochii minţii pasajul meu preferat din acea carte. Şi anume când Bruce s-a prezentat la un Maestru din Tibet.
"Bună ziua."
"Bună ziua."
"Vreau să mă fac cel mai tare luptător de arte marţiale din lume şi aş dori să fiţi dumneavoastră profesorul meu!"
"Desigur. Cum să nu. Fă curat în bucătărie, atunci."
"Maestro, am zis: arte marţiale, nu femeie de serviciu."
"Desigur. Şi io am zis: fă-mi curat în bucătărie."
Şi Bruce Lee s-a pus pe spălat duşumelele cu cea mai mare sârguinţă. Nenea Maestro, la un moment dat, a venit tiptil din spate, cu o curea în mână, şi l-a lovit pe şestache de l-a trântit definitiv pe jos pe Bruce Lică. I-a luat o oră să-şi revină...
Tot aşa şi a doua zi.
Şi a treia.
Şi a patra...
După câteva luni... când să ţi-l ucidă pe Lee, surpriză! Bruce s-a întors, pe neaşteptate, şi l-a înşfăcat de încheietură pe Maestrul său.
"Bravo, băiete, i-a zis. Ţi-a răsărit un ochi pe ceafă şi un timpan în plus. Putem să trecem la următoarea lecţie, atunci.", a concluzionat Maestrul.

Aşa că mă uitam la ei şi nu reuşeam să mă abţin din plâns cât trebuie să fi suferit înainte să fie atât de profesionişti. Valabil în toate meseriile, de altfel. Italianul are o vorbă: cuvântul Succes vine înaintea cuvântului Sudoare... doar în dicţionar!"
Lângă mine era aşezat un negru. Foarte bogat după părerea mea. Judecând după ceas, pantofi, haine. Omul plângea când se uită la fata lui, de nici doi ani, în braţe la soţia lui, când o vedea cât râde şi cât e de fericită. Lângă soţul meu, se află o femeie. Foarte săracă. Judecând după ceas, pantofi şi haine. Plângea de fericire şi aia... ce m-a impresionat este că la începutul spectacolului râdea cu gura închisă. În meseria mea se zice: spune-mi cum te mişti ca să-ţi zic cine eşti. Aşa-zis-ul body language. O priveam pe furiş şi mă întrebam... de ce râde aşa? Ce are de ascuns? Am înţeles către final când, prinsă de mirajul spectacolului, a uitat să mai închidă gura şi am constatat că doamna era mai ştirbă decât bărbatul meu...
Soţul meu însă tremura de câte ori se uita la o tanti care din când în când se prezenta pe scenă cu o clepsidră în mână, saluta artiştii şi publicul, făcea câteva plecăciuni că după aceea să dispară din nou. Clepsidra era puternic iluminată dinăuntru în culoarea verde, culoarea preferată a fiicei mele. La un moment dat, această doamnă, a aşezat frumos clepsidra pe scenă şi a sărit coarda. Pe burtă. Repet şi subliniez: pe burtă! Aveam să aflu mai târziu că femeia nu avea 35-40 de ani cum credeam, ci 65, şi că este directoarea Circului. Soţul o văzuse pentru prima oară în anul 1978 când era o gimnastă super frumoasă şi super talentată, nu doar frumoasă şi talentată ca astăzi.
Spectacolul s-a încheiat cu un standing ovation din partea tuturor persoanelor prezente. Circarii ne-au salutat, ne-au mulţumit şi au plecat. Pe scenă a mai rămas doar ea. Regina, în absolut. Şi clepsidra ei. Muzica s-a oprit. Ea ne-a zâmbit de pe balconul acestui castel, reflectoarele s-au stins... şi câteva secunde mai târziu şi lumina aprinsă din clepsidră.
Iar noi ne-am simţit cu toţii orfani.

N-aş vrea să mă repet ca un papagal, căci ştiu c-am mai zis-o o dată, dar n-am cum să n-o fac aşa că o s-o fac cu cea mai mare nesimţire. Arta, indiferent în ce formă ar fi, uneşte persoanele de orice tip. Am avut a mia confirmare. Nu am văzut, de când locuiesc la Roma, sute de italieni ieşind dintr-o clădire în cea mai mare linişte ca în această duminică. Nimeni nu era interesat unde vor mânca sau bea diseară. Şi nici unde parcaseră maşina. Muţi şi zâmbitori. Aşa am ieşit cu toţii de acolo. Mie mi-a scăpat un surâs până şi chinezului care ne-a furat locul de parcare interzis pe trotuar.

Ca să punem bomboana pe colivă, soţul m-a întrebat:
"Eşti bine, Alina?"
"Da, Michele. Tu?"
"Cum ai zis?"
"Tu, dragă?"
"Ah, să mă scuzi dar nu ştiu să răspund. M-ai luat prin surprindere. De mult nu m-ai mai întrebat..."

PS. Pungile cu floricele le-am dus la câini. Uitaserăm cu totul de foame!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer