Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Non ci prenderanno mai!


Alina Nedelea

17.12.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(- Pleacă liniştit. Du-te. Nu te mai uita la mine cu ochii ăştia! Hai. Pleacă. Să ai grijă de tine şi promite-mi că nu te mai întorci!)

Când am pus prima oară piciorul acolo nu am găsit altceva decât un teren imens. Un teren de 20 de hectare, câteva vrăbiuţe, mulţi copaci şi atât. Sergio îmi explica mie şi soţului ce urma să devină în curând acel loc. Îl ascultam şi ne prefăceam că-l credem.

"Dacă-l chinui te bat, să ştii. Nu glumesc. Dacă-i smulgi vreo pană, îţi smulg părul din cap, Eva!"
"Mama, vreau să pun mâna şi atât, îl mângâi şi gata, lasă-mă."
"Stai, fată, cu faţa mai departe de el că-ţi bagă un cioc în ochi de-o să rămâi chioară toată viaţa!"
"Nu-mi bagă!"
"Ba da, îţi bagă, nebuno! Nu e un câine sau o pisică. E animal sălbatic."

Sergio ne-a arătat unde ar fi construit orfelinatul, unde ar fi plasat piscina, locul în care s-ar fi aflat restaurantul... "Îl vreau atât de mare încât să intre în el şi o sută de persoane, când plou[. Vreau să invit în fiecare sâmbăta şi duminică mulţi părinţi cu copiii lor aici ca să se joace cu orfanii, să mănânce împreună, să nu se simtă sărăcuţii de ei nişte izolaţi, nişte ciudaţi sau marginalizaţi, veşnic în afara contactului cu lumea reală." Eu mă uitam la câinele lui cum se pişase la umbra unui pin şi cât era de nostim încercând să prindă o vrăbiuţă. Nu uitam să mai dau din când în când afirmativ din cap ca să creadă Sergio că-l ascult...

"Alinaaaaaa!"
"Da, Adriano!"
"Proasta asta de Eva îl chinuie, mă! Vino!"
"Prost eşti tu!!", răspunde Eva scoţându-i instantaneu limba.
"Pot să-mi fac un duş fără să mă simt permanent futută în cur?", rag posedată din baie.
"Eva l-a tras de coadă, am văzut eu!"
"Ba nu e adevărat!", urlă Eva.
"Ba da! Mincinoaso!"
"Ba nu!"
"Ba da!"
"Ba nu!"
"Ba da!"
"Unde e şamponul? Unde mi-e şamponul?? De ce naiba nu găsesc şamponul niciodată, Adriano?", întreb isterică de sub duş.

(- Pleacă liniştit. Du-te. Nu te mai uita la mine cu ochii ăştia! Hai, pleacă. Să ai grijă de tine şi promite-mi că nu te mai întorci!)

Primarul oraşului Roma i-a dat lui Sergio 20 de hectare la dispoziţie să facă ce vrea el cu ele. Fiecare cetăţean italian are o obligaţie morală faţă de acest om. Faţă de Sergio, vreau să spun. Fiindcă acum 20 de ani a arestat cu mânuţa lui cel mai împuţit cap de mafie din Italia. Totò Riina. Cum a reuşit, doar Sergio ştie. Ideea e că de atunci duce o viaţă ascunsă, nu se duce nici să cumpere pâine fără 4 maşini de poliţie după el. Nici el, nici copiii lui. Băiatul are 7 ani, fata 10. În timp ce-mi explică ce are de gând să facă pe toată partea stângă a terenului, soţul a început să prepare un joint. M-a întrebat dacă vreau, i-am răspuns că fără vin n-are nici un farmec aşa că nu, mulţumesc. Sergio mi-a spus că vrea să construiască vreo 30-40 de căsuţe de lemn în care să aducă tot atâţia vulturi, bufniţe şi barbagianni. "Le fac camere de lux, păsărilor", a adăugat nu înainte de a-l mustra pe Michele că jointul ăla îl cumpără de la Mafie, nu de la alimentara. "Nu-l cumpăr, mi-l oferă câte un prieten, zău. Nu cumpăr", s-a justificat făcându-i cu ochiul. De ani de zile se cunosc căci soţul i-a ecranizat povestea vieţii.

"Hai în grădină, Eva."
"Ok."
"Uite soră mea, îţi arăt cum se face. Uită-te atentă la mine."
"Da. Adri."
"Ai şoricelul ăla pe care l-am scos din congelator acum o oră?"
"Da."
"Pune-l pe iarbă, Eva."
"L-am pus."
"Uite, eu acum îi scot sfoara de la picior şi ai să vezi ce frumos zboară Ares."
"Dar dacă nu mai vine?" întreabă îngrijorată fii-mea.
"Fugi de aici. Vine. Vine la mâncare."
"Wooooooow, ce frumooooos, ce taaaare.... mama, ia uite ce sus zboară Ares, mama!"
"Vezi că s-a întors? Vezi, Eva? Ce ţi-am zis?" surâde satisfăcut Adri după 10 minute bune cu pasarea pe braţul lui.
"Adri, asta nu e libertate. E şantaj. Vine la mâncare, băi. Nu la noi." adaug sarcastică.
"Să crezi tu, ăsta e doar începutul. Peste câteva luni îşi va procura de una singură mâncarea dar nu va înceta să se întoarcă."
"Mah.... dacă zici tu..."

L-am întrebat pe Sergio de unde va găsi banii necesari să îşi îndeplinească visul şi mi-a răspuns relaxat că o vor face actorii italieni celebri pentru el. Că vor găsi ei modalitatea de a strânge sute de mii de euro ca proiectul lui să devină realitate. Iar eu am zâmbit din nou fals şi am dat afirmativ din cap.

Ei bine în 5 ani de zile orfelinatul nu numai că era construit, dar era deja casă pentru 10-12 copii, între 3 şi 16 ani. Astăzi, nici nu mai ştiu. Le-am pierdut numărul. Îmi propun să-i număr sâmbăta sau duminică viitoare când o să mă duc cu fata mea acolo. Dar nu reuşesc să mai înţeleg care este diferenţa între cei care au sosit ca mine acolo, în vizită, şi cei care nu şi-au mai văzut de mult timp părinţii alcoolici, toxicomani sau puşcăriaşi. Doar pe copiii autişti îi recunoşti ca fiind printre cei abandonaţi. Atât.

"Adri, vreau şi eu să încerc."
"Bine. Văzând că i-ai dat de mâncare două săptămâni în fiecare seară şi m-ai ajutat să-i schimb bandajul când era rănit, te las. Pune-ţi mănuşa cum te-am învăţat, Eva."
"Ecco. Va bene?"
"Da. Acum ia să văd dacă ştii să-i dai sfoara jos de pe inelul de la picioruşul ei."
"Ecco. Va bene?"
"Da. Şi acum împinge braţul în sus. Cu forţă. Tare. Şi zi: Du-te, Ares!"
"Du-te, Ares!!"
"Brava, Eva. îţi place?"
"Când se întoarce, fratello?"
"Ai fată, rabdare. Tu ţine ochii pe cer şi braţul pregătit pentru când s-o apropia...."

L-am întrebat pe Sergio ce sens are în puii mei să cheltuie atâţia bani pe păsările astea răpitoare văzând că una costă între 400 şi 800 de euro. De ce e atât de îndârjit şi nu se decide să facă Pet-Therapy cu orfanii folosind câini şi pisici, ca alţii? S-a uitat cu ochii ăia ai lui frumoşi de pici la mine (pentru cine a văzut toate episoadele filmului Ultimo este important să se ştie că ochii lui Raoul Bova, actorul care-l interpretează, nu sunt nici pe de departe atât de pătrunzători ca cei ai lui Sergio) şi mi-a răspuns că orfanii Lui nu au cum să se identifice cu câinii şi pisicile. Copiii Lui sunt fiinţe sălbatice, speciale şi rebele prin definiţie, obsedaţi să fugă, să scape. Copiii Lui când se uită la vulturi sau bufniţe îşi doresc să aibă aripile lor şi să zboare dincolo de poarta aia imensă a Orfelinatului pe care picioruşele şi mânuţele lor nu reuşesc să o treacă, deşi nu e noapte în care să nu încerce, în primele 6 luni, mi-a zis tot el. Pentru că se uită la păsările astea atât de hotărâte să trăiască solitare şi atât, dezinteresate total să interacţioneze cu lumea care îi înconjoară că n-au efectiv cum să nu se recunoască în ele! Şi n-au cum să nu se identifice cu ele. Dar când observă că după luni şi luni şi luni de zile... pasărea aia cu care nu au comunicat vreodată se întoarce la ei, dacă se întoarce, le dă o speranţă că o rădăcina undeva, cândva, or să prindă şi ei. "Uite aşa învăţă să aibă răbdare, Alina. Să respire, să numere până la 10 şi să aibă răbdare, fată.", a concluzionat.

"Pronto, Michele?"
"Da."
"Unde naiba e cutiuţa cu iarbă?"
"Nu-ţi zic. De ce întrebi?"
"Te spun lu' Sergiu că jointurile nu le primeşti, ci le cumperi, să ştii. Unde e?", întreb răutăcioasă.
"Nu-ţi zic mă, că eşti în stare să fumezi tot. Ce s-a întâmplat?"
"Unde ţii mă ascunsă cutiuţaaaa???"
"Nu-ţi spuuuuuuun!!!!"

"Pleacă, liniştit. Du-te. Nu te mai uita la mine cu ochii ăştia! Hai, pleacă. Să ai grijă de tine şi să nu te mai întorci!", i-am zis lui Ares înainte să-l eliberez din căsuţa lui de lemn construită de Michele şi Adriano, când nimeni nu era acasă. Mi-am pus mănuşa, am întins braţul bine de tot, l-am împins cât am putut de tare către cer şi i-am zis: "Du-te, Ares!". Sfoara fosforescentă i-a rămas atârnată de picior, băga-mi-aş, sunt o fată bună dar nu sunt un geniu, ia mai lăsaţi-mă, fiecare cu limitele lui, am încercat 20 de minute să i-o desprind de picioruş.
"Vezi că şoricei şi pui de porumbei găseşti câţi vrei dacă zbori spre dreapta, în parcul della Caffarella", am adăugat. Şi ea a zburat fix pe stânga! M-am uitat mult timp după ea. N-a mai venit. Normal. Doar o rugasem să n-o facă. Sau murise. Că n-avea instinct de vânătoare dezvoltat, încă.
Până acum câteva ore când am ieşit în curte să-mi caut mătura că fii-mea e obsedată să se joace cu ea, atâta că uită s-o mai aducă la loc în casă. Sau se preface şi mi-o face special, nu ştiu.
În sfârşit, găsesc mult râvnita mea mătură aruncată, abandonată sub un palmier. Când dau să intru în casă aud:
"Alinaaaaaa!"
Mă uit dar nu văd pe nimeni. Obişnuită să fiu deranjată de vocile din capul meu ridic din umeri şi dau să plec din nou.
"Alinaaaaa".
M-am uitat în sus, atunci. Şi pe cine îţi văd? Pe Ares. L-am recunoscut după bucata de sfoară fosforescentă. Stătea aşezat pe ramul magnoliei din faţa casei soacrei mele şi mă privea.
N-am rezistat să nu izbucnesc în râs. Discret aşa, nu ca proasta în târg. Nu ca băiatul autist de care au grijă voluntarii lui Sergio, Leonardo, pe numele sau, care nu râdea niciodată, nu privea în ochi pe nimeni niciodată, nu mânca nici să fi crăpat de foame dacă măzărica nu era aşezată pe partea stângă a farfuriei şi cărniţa, 8 bucăţele tăiate simetric (nici mai mult, nici nu puţin!!!) pe partea dreaptă. Am zâmbit în felul meu, cum ziceam, i-am făcut şi cu ochiul ca să fiu sinceră, dar abia atunci am înţeles de ce a râs Leo când Ciccio, puiul de vultur care îi fusese încredinţat, s-a întors într-o bună zi pe braţul lui fără să ceară nimic de mâncare...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer