Ab Initio - Despre amplasamentul cu memorie

 
Pasajul citat din «Originea operei de artă» ne este de folos în comentarea texteritoriilor - situri care au ceva de «spus» cu privire la propriul lor trecut, atunci când se ivește problema re-construirii pe ele. Ipoteza de la care pornesc este că, la finele textului, cel puțin ca potențial, putem întrezări chipul și rolul texteritoriilor. Acest pasaj^[1] vorbește despre raportul deloc simplu dintre «o clădire» și situl din care se revendică. Este momentul să amintim că, în interpretarea sa asupra lui Heidegger și în Genius Loci, Christian Norberg-Schulz stabilește o relație de tip cauză-efect între sit și clădire, bazându-se pe acest comentariu din Heidegger despre templu. Dar relația nu pare să fie așa de simplă. Pământul aici nu trebuie redus la «amplasament». Pământul - și ipostazierea lui drept relief al rocii nu este întâmplătoare - este teritoriul ascunderii , al «misteriosului» sprijin (aici înțeles deopotrivă ca sus-ținere și ca ajutor) sau, cum spun traducătorii români, a «întunecimii suportului» acordat de piatră templului  pentru ca acesta, la rândul lui, să reinvestească pământul cu «lumea» deschisă de templu, pe care acesta nu doar o menține deschisă, ci o și reinvestește în pământ, până în acea zi când i se va adăuga, ostenit și măcinat de atâta luptă aletheică. În acest ciclu de ex-punere și re-întoarcere, pământ și clădire sunt încleștați într-o relație bunivocă. «Sol natal» devine pământul numai după ce se încheie ciclul susținere-templu-vădire a zeilor - reașezarea acestei lumi deschise în pământ.
 
Desigur, nu este vorba despre o secvență în care elementele ei sunt înspațiate temporal, ci totul se petrece, spune Heidegger, «în același timp», până la epuizarea templului, sau până când lucrarea templului încetează și zeii s-au retras în indistincția din care - fără violență - i-a scos templul. Termenul de «gr(o)und» pe care îl folosește autorul se referă deopotrivă la locație, la substanța pământului și la atributul de loc natal. Or, circuitul descris de Heidegger dă seama despre o «luptă cu îngerul» a pământului cu templul. Templul este agentul activ, dar «agentul care adăpostește» nu este nici el neutru, ci rezistă acestei «drenări» de esență pe care, prin propria sa prezență acolo, construcția o exercită asupra pietrei. Dar rezistența aceasta este un act deliberat, sau parte a naturii conservatoare, la propriu, a pământului? Împotrivirea pare să se activeze numai în momentul declanșării «nașterii». Analogia nu este tocmai întâmplătoare, dincolo de sintagma de «pământ natal». În definitiv, nașterile adeseori sunt procese marcate de împotrivire, de violență, de durere. Și, atunci când corpul mamei nu cedează ușor, se intervine, prin cezariană, tăind adânc în ceea ce rezistă și eliminând gordian tensiunea asociată acestei rezistențe. Prin urmare, trecerea esenței de la rocă la templu și re-punerea ei înapoi în pământ, dar acum înnobilată de prezența zeului, sunt cei doi timpi ai ciclului nascent, în care ex-tragere și rezistență mută, drenare și irigare se întrepătrund și se potențează reciproc.
 
Heidegger vorbește despre «caracterul spontan» al menținerii sus-ținute exercitate de pământ, de «Grund», dar nu este, la rigoare, vorba aici despre o spontaneitate dezinteresată. În această încleștare, pământul tezaurizează înapoi în ascunderea sa ceea ce templul pune în deschis fără violență și, devreme ce va deveni păstrător și al relicvelor templului, pământul pare să aibă un rol mult mai interesant decât acela de «simplă» cauză a templului. El devine, în proces, și un «efect» al ridicării împotriva furtunii, dar adăpostitoare de zei, a templului. Mai mult, el păstrează, prin natura sa de «agent adăpostitor», sub formă de zăcământ, ceea ce s-a deschis (sau urma arhivele acelei lumi). Edificiul administrează și propria ridicare de la sol și propria reinserare în el - în același timp.
 
Or, în momentul când Heidegger sugerează că solul natal își datorează «graviditatea» faptului că în el a fost reașezată lumea deschisă de templu, întrevedem aici cel puțin posibilitatea apariției unei alte zidiri care să se așeze nu doar pe piatră, ci pe conjuncția dintre piatră și rămășițele fostului templu. Istoria arhitecturii, bine citită, ne pune dinaintea ochilor minții astfel de zidiri procesuale, în care siturile devin texteritorii, «nuduri coborând scara», straturi și straturi de zidire. Mai cu seamă în cazul templelor acest lucru este adevărat, deoarece păstrarea pământului devine aproape o îndatorire când vine vorba despre aceste condensatoare de energie sacră care sunt siturile fostelor temple. Dar un asemenea sit nu este doar piatră și cu siguranță reinvestirea cu sacru, prin transfer simbolic cel puțin, este menționată de pisanii. Dacă templul își ține strâns pământul de sub sine  dinaintea furtunii, în durata lungă același lucru îl face și pământul, păstrând memoria templului și îngăduind deopotrivă arheologiei și arhitecturii următoare să lucreze cu amintirea și rămășițele fostului lăcaș sacru. În ce fel se negociază atunci extragerea celui ce deschide - templul, când pământul natal nu este doar mamă, ci și doică a genealogiei devenirii pe același loc?
 
Să reformulez: amplasamentul deja «informat» de trecute zidiri va trece această informație, se va «spovedi», să spunem, în măsura în care este cercetat pe măsură, în vederea unei viitoare zidiri. Texteritoriul este superior, din acest punct de vedere, tocmai pentru că a fost deja «cultivat», unui amplasament «autist» și, deci, mut. El va sugera deja arhitectului conștient de potențialul siturilor «culte» căile de urmat, astfel încât clădirea viitoare să fie o simbioză de nou și vechi, o ipostază compozită în procesul de devenire a sitului. Arhitectul nu doar că nu trebuie să se ferească a lucra cu astfel de situri, dar ar trebui să caute în mod deliberat întâlnirea cu ele. În măsura în care relația dintre sit și templu, sugerată de Heidegger, este una irigată de violență și chiar «sălbăticie» primordială, lucrul cu texteritoriile ne vorbește despre un dialog cultural, intelectual, cu pământul păstrător.