Frumuseţe şi întristare

Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tōkyō. A debutat în 1925, şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008), iar în 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Ţara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas, 2007). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind "măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez".

S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără O mie de cocori (Sembazuru, 1952; Humanitas, 2000), Maestrul de go (Meijin, 1954; Humanitas Fiction, 2007), Lacul (Mizuumi, 1954; Humanitas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas, 2010), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1961; Humanitas, 2006; 2009), Vechiul oraş imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009) şi Frumuseţe şi întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas, 2000).

La şaisprezece ani, Otoko se îndrăgosteşte de Ōki, un scriitor de treizeci de ani însurat, iar relaţia lor se sfârşeşte tragic. După o depresie îngrozitoare şi o tentativă de sinucidere, Otoko pare să-şi găsească liniştea, descoperindu-şi vocaţia de pictoriţă. Are succes şi, după mai bine de două decenii, o vedem ducând o viaţă liniştită alături de Keiko, o ucenică uluitor de frumoasă, dar excentrică, în ale cărei tablouri abstracte desluşim o violenţă de neînţeles. Reîntâlnirea cu Ōki, care o caută, tulbură echilibrul lui Otoko. Mai mult, va declanşa o nouă tragedie. Căci, dorind să o răzbune pe maestră (şi probabil geloasă, pentru că femeia matură încă pare ataşată de bărbatul care a distrus-o fără să vrea), Keiko începe un joc periculos, al seducţiei şi minciunii, al ademenirii şi al respingerii, al dragostei şi al morţii.

Romanul Frumuseţe şi întristare este tradus pentru prima oară din limba japoneză.

"La început a fost dragostea: frumuseţea întâlnind frumuseţe. O poveste oarecare, cu o fată îndrăgostită de un scriitor căsătorit. Apoi, când frumuseţea se transformă în întristare, dragostea nu mai e ca oricare alta: devine carte, devine tablou. Romanul frumuseţii şi tristeţii lui se numeşte O fată de şaisprezece ani. Tabloul ei se numeşte Înălţarea nou-născutului la Ceruri. Când tânăra de şaisprezece ani ajunge o pictoriţă cunoscută, de patruzeci de ani, are loc revederea: tristeţea întâlnind tristeţe, în zvonul clopotelor de Anul Nou. Atunci apare o fată răzbunătoare, poate tristă sau poate doar frumoasă, care schimbă povestea. La sfârşit, dragostea s-a transformat pe neobservate din frumuseţe care întristează în tristeţe care înfrumuseţează. De aici strălucirea lacrimilor din ultima frază." (Ioana Pârvulescu)

"Romanul lui Yasunari Kawabata este un desen în tuş al dragostei şi răzbunării. Cu o mână sigură, autorul îl atrage pe Ōki în mrejele unei vechi iubiri." (Time)

"Cel mai dens şi captivant roman al lui Kawabata." (New Statesman)

"Simplitatea lui Kawabata este autentică." (Times Literary Supplement)

Pe linia Tōkaidō, în rapidul Porumbelul, Toshio Ōki studia cele cinci scaune rotative, aliniate de-a lungul ferestrelor, în vagonul panoramic. Numai unul din ele se învârtea în tăcere, odată cu mişcările trenului, iar Ōki nu-şi putea desprinde privirile de la el. Scaunul cu braţe joase pe care şedea el nu se mişca. Locurile de pe partea aceasta erau fixe.
 
Ōki era singur în vagon. Cufundat în locul său, privea pe partea cealaltă cum se roteşte scaunul. Nu se mişca într-o direcţie precisă şi nici cu o viteză stabilă. Uneori o lua mai repede, alteori mai încet. Câteodată se oprea, apoi pornea în direcţia cealaltă. Singur, uitându-se la scaunul care se învârtea, Ōki şi-a simţit inima copleşită de tristeţe şi fel de fel de gânduri au început să-i roiască prin minte.
 
Era seara zilei de douăzeci şi nouă. Ōki se ducea în Kyōto să asculte clopotele de Anul Nou.[1]
 
De câtă vreme îşi făcuse obiceiul să asculte la radio clopotele în ajunul Revelionului? Programul începuse de un număr de ani, iar el îl asculta mereu, fără greş. Printre sunetele de clopote celebre de la temple vechi de pe tot întinsul Japoniei se intercalau comentariile prezentatorului. Fiind vremea când anul vechi pleca şi începea cel nou, prezentatorul avea un discurs ornat şi presărat cu exclamaţii. Vechile clopote buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberaţiile care te făceau să înţelegi curgerea timpului simţeai rafinamentul străvechii Japonii. După clopotele de la temple din nord veneau cele din Kyūshū şi de fiecare dată programul se încheia cu cele din Kyōto. În Kyōto sunt multe temple şi uneori se auzea la radio cum se întrepătrund sunetele clopotelor din diferite locuri.
 
În răstimpul acesta, soţia şi fiica sa erau prinse cu treburi: fie erau în bucătărie, pregătind masa de Anul Nou, fie făceau ordine, ori îşi aranjau chimonourile sau se ocupau cu aranjamente florale. Ōki şedea în camera de zi şi asculta programul de la radio. Sunetele clopotelor îl făceau să-şi întoarcă gândurile spre anul care tocmai se isprăvea. Era o experienţă emoţionantă. În unii ani, această trăire era violentă şi dureroasă; în alte dăţi era năpădit de regrete şi de tristeţe. Uneori tonul şi vorbele sentimentale ale prezentatorului îl iritau, alteori clopotele îi răsunau drept în suflet. De multă vreme inima îi dădea ghes să ajungă cândva în Kyōto să asculte pe viu acele clopote străvechi.
 
În anul acela se hotărâse dintr-odată să o facă şi iată că acum era în drum spre Kyōto. Era împins şi de dorinţa nebunească de a o revedea după atâţia ani pe Otoko Ueno - care locuia în Kyōto - şi de a asculta împreună cu ea clopotele de Anul Nou. De când se mutase, rupsese orice legătură cu Ōki, dar acesta auzise că îşi făcuse o reputaţie de pictoriţă în stil clasic japonez şi că trăia singură.
 
Cum ideea îi venise dintr-odată şi nu-i plăcea să stabilească din timp ziua plecării ca să-şi facă rezervare, s-a dus direct la gara din Yokohama şi, fără bilet, s-a urcat în rapidul Porumbelul. La fine de an, trenul avea să fie probabil aglomerat, dar îl cunoştea pe însoţitorul de tren şi spera ca acesta să-i găsească totuşi un loc liber.
 
Dinspre Tōkyō, Porumbelul pleca din Yokohama după prânz şi ajungea în Kyōto pe seară. La întoarcere pleca tot după-amiază, ceea ce îi convenea lui Ōki, care se trezea târziu. Astfel că, de câte ori avea drum în Kyōto, mergea cu această cursă, deja îl învăţaseră şi fetele de la primire de la clasa a doua - pe vremea când existau trei clase.
 
Când s-au urcat în tren, a văzut că vagonul era neaşteptat de pustiu. Era încă ziua de douăzeci şi nouă, pe treizeci şi pe treizeci şi unu avea să fie aglomerat, probabil.
 
Ōki, cufundat în gânduri despre soarta omului, privea scaunul care se tot învârtea, când însoţitorul de tren a venit să-i ofere un ceai verde.
- Sunt singur? a întrebat Ōki.
- Mai sunt cinci, şase pasageri.
- Pe întâi se aglomerează oare?
- Nu, o să fie liber. Vă întoarceţi pe întâi?
- Da, trebuie...
- O să-i transmit colegului meu. Ştiţi, eu am liber atunci...
- Mulţumesc.
 
După ce însoţitorul a plecat, Ōki a privit împrejur şi a văzut în dreptul ultimelor locuri două valize albe de piele. Erau pătrate şi destul de subţiri, un design nou. Pielea albă era vârstată cu pete cafenii. Erau de calitate şi nu găseai aşa ceva în Japonia. Pe scaun era o geantă mare din piele de leopard. Bagajele erau probabil ale vreunor americani care plecaseră acum în vagonul restaurant.
 
Pe fereastră se vedeau alunecând desişuri de copaci prin pâcla groasă, călduţă. Deasupra ceţei, nori albi îndepărtaţi luceau slab, parcă luminaţi de pe pământ. Odată cu înaintarea trenului însă, vremea s-a înseninat. Razele soarelui luminau o bună parte din podea. Au trecut pe lângă Matsuyama, unde totul era acoperit de ace de pin căzute. Un crâng de bambuşi lucea gălbui. Valuri sclipitoare izbeau promontoriul întunecat.
 
Cuplul de americani între două vârste se întorsese în vagon. Când treceau pe lângă Numazu şi a apărut silueta muntelui Fuji, cei doi s-au aşezat la fereastră şi au început să facă întruna poze. Dar când muntele s-a arătat în întregime, până la poale, ei deja se plictisiseră de fotografiat şi se întorseseră cu spatele.
 
În ziua de iarnă apusul venea devreme. Ōki a petrecut cu privirea lucirea mată gri-argintie a cine ştie cărui râu şi, când şi-a ridicat ochii, a văzut soarele apunând. În scurtă vreme rămăşiţele de lumină albă care pătrundeau prin despicăturile arcuite dintre norii întunecaţi s-au răcit, dar au zăbovit mult timp acolo. În vagon s-au aprins luminile şi, printr-un mecanism de arcuri, scaunele rotative au pivotat în cealaltă direcţie. Doar cel din margine continua să se învârtă rebel.
 
Ajuns în Kyōto, s-a dus la hotelul Miyako. Se gândea că poate îl vizitează Otoko, aşa că a cerut o cameră liniştită. A urcat cu liftul şase sau şapte etaje, dar capătul opus al culoarului lung era la nivelul primului etaj, deoarece hotelul era construit pe panta abruptă a dealurilor estice. Coridorul era cufundat în linişte, iar Ōki s-a întrebat dacă nu mai erau alţi clienţi în camere. Numai că, după ora zece, camerele din lături s-au umplut de gălăgia unor voci de străini. Ōki l-a întrebat pe valet ce era cu ei.
- Sunt două familii, în total doisprezece copii, a răspuns acesta.
 
Nu numai că vocile le răsunau puternic, dar cei doisprezece copii se tot plimbau dintr-o cameră în alta, se zbenguiau şi alergau pe hol. De ce oare îl înghesuiseră între aceste două familii, când păreau să fie destule camere libere? Nu era totuşi cazul să-şi facă griji, s-a gândit, fiindcă erau copii şi urmau să se culce devreme. Agitaţi de excursie însă, copiii tot nu se mai potoleau. Cel mai tare îl deranjau paşii lor când alergau pe hol. Ōki s-a dat jos din pat.
 
Gălăgia pe care o făceau străinii în camerele alăturate îl făcea să se simtă şi mai singur. Şi-a amintit de scaunul rotativ din tren care se tot mişca şi l-a asemuit cu singurătatea care i se răsucea tăcută în inimă.
 
Venise în Kyōto să o întâlnească pe Otoko Ueno şi să asculte clopotele de Anul Nou. S-a întrebat încă o dată care era ţelul lui principal: să o vadă pe Otoko, sau să asculte clopotele? Fără îndoială avea să asculte bătăile clopotelor, dar nu era atât de sigur că avea să se întâlnească cu Otoko. Dar poate că ceea ce era neîndoielnic nu constituia decât un pretext pentru celălalt lucru, incert, care spera că o să se întâmple. Venise să asculte clopotele împreună cu Otoko, cu gândul că nu va fi ceva greu de obţinut. Totuşi între ei doi se aşternuseră destui ani de tăcere. Otoko rămăsese necăsătorită, dar trebuie să fi înţeles şi Ōki că acesta nu era un motiv să răspundă neapărat invitaţiei lui şi să îl întâlnească.
- Nu e ea genul ăla de femeie, a murmurat Ōki pentru sine, dar nu putea şti dacă între timp nu se schimbase.
 
Otoko închiriase nişte odăi într-o anexă a unui templu şi locuia acolo împreună cu o fată care-i era elevă. Ōki văzuse o fotografie într-o revistă de artă. Nu stătea într-o cameră sau două, ci în ditamai casa şi avea şi un studio spaţios. Anexa avea şi o grădină elegantă. În fotografie Otoko, cu pensula în mână, ţinea capul plecat, dar după frunte şi nas nu putea fi decât ea. Rămăsese la fel de slabă şi nu arăta deloc îmbătrânită. Fotografia aceea îl făcuse pe Ōki să simtă remuşcări, mai degrabă decât amintiri. Îi răpise femeii aceleia şansa de a de mărita, de a deveni mamă. Desigur, era singurul cititor al revistei care simţea aşa ceva. Pentru toţi ceilalţi, care nu aveau vreo legătură cu Otoko, nu era decât o poză a unei pictoriţe care se mutase în Kyōto şi căpătase frumuseţea specifică acelui oraş.