Devoratio critica, emetism: dificila actualitate a antropofagiei

Oswald de Andrade s-a născut (în 1890) şi a murit (în 1954) la São Paulo. Împreună cu Mario de Andrade (poet şi critic), Menotti del Piccha (poet), Anita Malfati şi Tarsila do Amaral (pictori), a înfiinţat Grupul celor Cinci, unul dintre principalele grupuri de avangardă ale modernismului brazilian din anii '20 ai secolului trecut. Influenţat de Dada şi preocupat, ca toţi perifericii, de problema definirii unei identităţi culturale braziliene ca răspuns la/în relaţie cu influenţa colonizatoare a culturii europene, De Andrade a călătorit asiduu în Europa, mai ales la Paris, întreţinînd legături strînse cu avangardele europene, şi unele, şi celelalte preocupate, dar altfel, polar, de problema alterităţii: "în timp ce avangardele europene îl imaginau pe altul proiectîndu-l în culturi non-europene, avangarda braziliană tindea să-şi atribuie ei înseşi locul acestui altul idealizat", afirmă Suely Rolnic (in Oswald de Andrade, Manifeste anthropofage, tr. fr. Lorena Janeiro / Suely Rolnik, Anthropophagie zombie, tr. fr. Renaud Barbaras, Paris-Bruxelles, Blackjack éditions, col. "Pile ou face", 2011). Marele pariu al antropofagiei culturale ca politică, ceea ce face ca această mişcare să depăşească interesul strict documentar al unei duble distanţe şi desuetudini, al unui dublu provincialism, acela al unei avangarde "istorice" în plus "exotice", făcînd-o reactivabilă în condiţiile capcanei fals eliberatoare a aşa-zisului "capitalism cognitiv", "estetic", "cultural", "libidinal" etc., de fapt doar ultraliberal, piatra filosofală a antropofagiei culturale o constituie, aşadar, secretul subiectivării prin altul: cum să te faci subiect din/ca obiect, din ţintă? Mai mult: cum să te hrăneşti din altul, din duşman, din ceea ce te ucide? Cum să pui să lucreze pentru tine ceea ce vrea nu doar să te aservească, ci să te suprime?
 
Marele merit, deci marele interes actual al eticii antropofage, e activismul ei cu adevărat politic (adică machiavelian, schmittian, foucaldian etc.): faptul că, în loc s-o denunţe şi să se plîngă de ea, acceptă bătălia, că imaginează rezistenţa ca luptă şi viclenie, ca meta-acţiune sau ca "acţiune asupra acţiunii" celuilalt (Foucault).
 
Iar marele merit al poetului Oswald de Andrade, ca autor al Manifestului antropofag, este de a fi elaborat acest model, această schemă, propunînd o etică prin extrapolarea unei practici literale.
 
Termenul de antropofagie poate induce însă în eroare şi poate provoca multe contrasensuri, mai mult sau mai puţin naive sau rău-intenţionate. Antropofagia este un ritual lung şi precis care nu trebuie confundat şi redus la canibalism, care nu constituie decît una dintre etapele procesului, banchetul colectiv final.
 
Dar despre ce proces, despre ce schemă, ce anume universalizează, de fapt, poetul De Andrade extrapolînd realitatea istorică a antropofagiei amazoniene ca proces constituant, ca model cultural genetic?
 
Aşa cum reaminteşte Suely Rolnik, evenimentul fondator al identităţii antropofage, al rezistenţei prin antropofagie nu este unul singur, este un dublu eveniment, un eveniment bifrons: opusă devorării de către indienii Caete, în 1556, a episcopului Sardinha, data "cristică" a istoriei Braziliei (v. finalul Manifestului şi n. 31), capturarea de către Tupinamba, în 1555-1556, a aventurierului german Hans Staden nu este finalizată tot prin devorare, din cauza laşităţii evidente a prizonierului, a lipsei lui de curaj şi de demnitate, care, evident, nu ar fi putut să-l hrănească, să-l potenţeze, prin "cuminecare" antropofagică, pe subiectul indian, care deci refuză ingerarea, consumul.
 
Antropofagia nu este, aşadar, o operaţiune economică, de subzistenţă, ci una etică şi politică, de subiectivare şi constituire prin altul: o artă în cel mai înalt sens al termenului, acela de artă marţială. Antropofagia presupune discernere, este o critică. Presupune aprobare şi respingere, da şi nu, preluare a celuilalt sau evitare a lui, este o operaţiune emetică, de vomitare a celor care, pretinzînd că ne hrănesc, ne pot otrăvi.
 
Antropologii brazilieni Manuela Carneiro da Cunha şi Eduardo Viveiros de Castro (acesta din urmă, autor al unui extrem de interesant volum scris direct în franceză, Métaphysiques cannibales, PUF, 2009, care propune legături între antropofagia cultual-culturală braziliană şi Deleuze-Guattari) precizează că, după ce îşi asoma victima, călăul îşi schimba numele şi dispărea, fiind silit să nomadizeze, nu înainte însă de a i se cresta în carne numele victimei, memoria lui altul ucis şi metabolizat ritualic fiind, astfel, purtată pe corpul propriu.
 
Manifestul antropofag al lui De Andrade a creat o adevărată Mişcare Antropofagă, constituind una dintre liniile de forţă, încă insuficient cunoscută în Europa, ale culturii braziliene contemporane. "Antropofagismul" cultural modernist s-a bucurat de valuri repetate de reactualizare-reactivare, printr-o continuare şi diversificare a mişcării iniţiale, fondatoare, de extrapolare: poezie concretă (anii '50), neoconcretism (arte plastice, anii '50-'60), tropicalism (muzică şi teatru, anii '60-'70).
 
Dincolo, însă, de fertilitatea lor propriu-zis culturală şi artistică, ideile antropofage, altfel spus "devorarea critică" (S. Rolnik) ca flexibilitate la influenţe şi ca hibridare activă, selectivă, subiectivantă, oferă o altă bază de discuţii pentru abordarea situaţiei semiocapitalismului financiar global actual, altfel spus pentru atacarea "antropofagiei neoliberale".
 
Antropofagia ca altă antropologie, o antropologie a celuilalt ca altul, o altă antropologie a lui altul. O logofagie, o alterofagie...
 
Manifestul lui Oswald de Andrade se dovedeşte astfel nu doar antropofagic (cum apare tradus în unele versiuni titlul lui), adică despre antropofagie, ci este el însuşi, ca virulenţă şi bătaie, antropofag - cu el însuşi şi cu alţii, pe alese. Adevărata antropofagie presupune şi arta de a şti să te laşi mîncat, consumat, de a supra-vieţui prin/ca alţii, carnal-simbolic, simbolic-ne-"spiritual", fără deplasări, refulări, sublimări forţate.
 
Manifestul antropofag a fost publicat la sfîrşitul anului 2013, în limbile portugheză, engleză şi, pentru prima dată, română, în revista Idea artă + societate, nr. 43.