Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre noaptea din noi


Karl Ove Knausgaard, traducere de Adriana Cârcu

01.02.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Karl Ove Knausgaard este un autor norvegian, care a devenit internaţional cunoscut prin ciclul de romane autobiografice cu titlul generic Lupta mea. Datorită titlului, identic cu cel al cărţii lui Adolf Hitler, cât şi imersiunii lipsite de compromisuri în biografia sa şi a celor apropiaţi, romanele sale fac obiectul multor controverse. Knausgaard practică un stil narativ frust, de o directeţe contrariantă, cu inserturi eseistice, care asigură suportul teoretic al unui act de totală denudare. Minuţiozitatea cu care autorul deconstruieşte gesturile şi actele vieţii, captarea radiografică a datelor existenţei, conferă naraţiunii o alerteţe insolită. Fragmentul de mai jos este desprins din volumul A Man in Love, apărut în limba engleză în traducerea lui Don Bartlett. (Adriana Cârcu)

Înainte de Dostoievski, idealul, chiar şi idealul creştin, a fost mereu pur şi puternic, rupt din rai, de neatins aproape pentru nimeni. Carnea era slabă, mintea şovăielnică, dar idealul era neînduplecat. El însemna să aspiri, să suferi, să te arunci în luptă. În cărţile lui Dostoievski totul este omenesc sau mai degrabă lumea omenească este totul inclusiv ideile care i se învârt prin cap: acolo ele pot fi realizate dacă renunţi, dacă o laşi mai moale şi începi să te umpli de non-voinţă în loc de voinţă. Umilinţă şi simplitate, acelea sunt idealurile primelor sale romane, şi tocmai în faptul că ele nu sunt atinse niciodată în ramele povestirii rezidă grandoarea sa, pentru că acesta este rezultatul umilinţei şi simplităţii sale ca scriitor. Spre deosebire de alţi mari scriitori, Dostoievski nu se face remarcat în romanele sale. Nu există întorsături de frază strălucitoare, care să arate spre el, nu există o moralitate definitivă spre care se aspiră, el îşi foloseşte întreaga iscusinţă şi osteneală pentru a individualiza oameni şi pentru că în om există atâta de multe lucruri care nu-i permit să fie umil sau modest, lupta şi caznele sunt întotdeauna mai puternice decât pasivitatea iertării şi a îndurării - pentru că exact la ele se ajunge.

Pornind de aici se poate purcede, de exemplu, la analiza conceptului nihilist în opera lui, care nu pare niciodată real ci mai degrabă o idée fixe, o bucată din paradisul istoric al intelectualilor, pentru simplul motiv că umanitatea răbufneşte pretutindeni, în toate formele ei, de la cele mai groteşti şi brutale la cele rafinate cu nobleţe şi până la idealul pângărit, sărăcit şi lipsit de splendoare lumească reprezentat de Isus, şi umple de sens până şi o discuţie despre nihilism. La un scriitor ca Tostoi, care a trăit şi a scris de asemenea în vremurile de mari prefaceri din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi care pe lângă toate astea a fost marcată de diverse crize morale şi religioase, lucrurile arată cu totul altfel. La el există descrieri lungi de peisaje şi spaţii, obiceiuri şi costume, ţeava unei puşti scoţând fum după ce a fost tras un glonţ, iar relatarea reverberează cu un ecou îndepărtat, un animal rănit, ce se retrage înainte de a muri, şi sângele ţâşnind în timp ce se scurge în pământ. Vânătoarea este descrisă în analize prelungi, ce nu se pretind a fi altceva decât ceea ce sunt, o relatare informată a unui fenomen obiectiv, montată într-o naraţiune de altfel plină de evenimente. Această preponderenţă a faptelor şi evenimentelor de dragul lor însele lor nu există la Dostoievski, la el există mereu ceva ce se ascunde în spatele lor, o dramă a sufletului, şi asta înseamnă că există întotdeauna un aspect al omenescului pe care nu-l include, acela care ne leagă de lumea dinafară. Există multe vânturi care adie într-un om şi există multe alte entităţi dincolo de adâncimea sufletului.

Autorii cărţilor din Vechiul Testament au ştiut asta mai bine decât oricine. În cea mai bogată portretizare a manifestărilor omeneşti găseşti reprezentate toate formele vieţii, în afară de una singură, pentru noi cea mai relevantă, şi anume cea a vieţii interioare. Împărţirea omenescului în subconştient şi conştient, în raţional şi iraţional - proces în care una o explică sau clarifică pe alta -, şi în percepţia lui Dumnezeu ca ceva în care poţi să-ţi cufunzi sufletul, astfel încât lupta să înceteze şi să se triumfe liniştea, sunt concepte noi, ineluctabil legate de noi şi de timpul în care trăim, care nu întâmplător a lăsat lucrurile să ne scape din mâini permiţându-ne să le amestecăm cu cunoaşterea sau imaginea pe care o avem despre ele, în timp ce relaţia dintre om şi lume a fost întoarsă cu susul în jos: pe când înainte omul rătăcea prin lume, astăzi lumea rătăceşte prin om. Şi atunci când sensul este deplasat ceea ce urmează este lipsa lui. Azi abandonarea lui Dumnezeu nu ne mai deschide spre noapte, după cum se întâmpla în secolul al XIX-lea şi aşa cum vedem la Dostoievski, Munch şi Freud, când omul din nevoie şi poate şi din dorinţă a devenit propriul său rai. Un rai în care ajunge să faci un pas înapoi ca el să se golească de sens. Atunci a devenit evident că exista un rai deasupra şi dedesubtul omenescului şi că el nu doar că era gol, întunecat şi rece, dar şi nesfârşit.

Ce valoare avea omenescul în context universal? Când a fost omul pe pământ mai mult decât o insectă între alte insecte, o formă de viaţă între alte asemenea, care pot lua forma unei alge într-un lac sau pe cea a ciupercilor pe solul pădurii, a icrelor din stomacul unui peşte, a şobolanilor dintr-un cuib sau a scoicilor dintr-un recif? De ce să facem mai degrabă un lucru decât altul, când oricum nu există un scop şi nici o direcţie în viaţă, în afară de aceea de a ne înghesui, a trăi şi a muri? Cine îşi va pune întrebări legate de valoarea acestei vieţi atunci când ea a dispărut pentru totdeauna, devenind un pumn de pământ umed şi câteva oase sfărâmicioase şi îngălbenite? Craniul nu cumva rânjea batjocoritor acolo jos în mormânt? Ce contează alte câteva corpuri neînsufleţite din perspectiva aceea? Ah, da, există şi alte perspective în lumea asta: nu ar putea fi văzută ca un miracol al râurilor răcoroase şi al pădurilor nesfârşite, carcasa răsucită a melcilor şi gropile adânci, vene şi materie cenuşie, planete părăsite şi galaxii în expansiune? Ba da, ar putea, pentru că sensul nu este un dat, sensul îl dăm noi. Moartea anulează importanţa vieţii, pentru că tot ce am vrut să realizăm dispare odată cu viaţa, şi îi măreşte importanţa, pentru că prezenţa ei face puţinul pe care îl avem din ea indispensabil şi fiecare moment preţios.

Pe parcursul vieţii mele moartea a fost eradicată, a continuat să existe doar ca un element constant în ziare, la ştiri şi în filme unde nu marca sfârşitul unui proces, discontinuitatea, ci ca urmare a repetării zilnice, a început să reprezinte contrariul, o extensie a procesului, continuitatea, devenind astfel, în mod ciudat, o sursă de siguranţă, o ancoră. Căderea unui avion a devenit un ritual repetat tot mai des, cu aceleaşi faze, din care noi înşine nu facem parte niciodată. Un sentiment de siguranţă, dar şi excitaţie şi intensitate, pentru că imaginează-ţi ce groaznice trebuie să fi fost ultimele secunde pentru pasageri... tot ce vedeam şi făceam conţinea intensitatea pe care ne-o declanşase, dar nu avea nimic de a face cu noi. Ce însemna asta? Trăiam viaţa altora? Într-adevăr, era ca şi cum tot ceea ce nu aveam şi nu trăiam ne era propriu, pentru că vedeam şi participam la experienţe deşi nu eram noi înşine acolo. Şi asta nu doar din când în când ci în fiecare zi... Şi nu numai eu şi toţi cei pe care-i cunosc ci toate culturile mari, absolut toţi cei care existau, întreaga blestemată umanitate. A explorat şi şi-a însuşit totul, aşa cum face oceanul cu ploaia şi zăpada, nu mai existau lucruri sau locuri pe care să nu ni le fi însuşit şi deci pe care să nu le fi umplut de umanitate: mintea noastră a fost acolo. În contextul divinităţii, umanitatea a fost întotdeauna mică şi nesemnificativă şi trebuia să fie astfel datorită impactului acestei perspective - care probabil ca poate fi comparară doar cu semnificaţia admiterii faptului că cunoaşterea a însemnat mereu căderea - conform căreia noţiunea divinităţii în primul rând s-a născut şi acum se stingea.

Pentru că cine mai era preocupat de zădărnicia vieţii? Adolescenţii. Ei erau singurii care se mai preocupau de chestiuni esenţiale, şi în consecinţă aveau ceva pueril şi prematur, drept care adulţilor cu un sentiment intact a proprietăţii le era de două ori mai greu să-i înţeleagă. Oricum, acesta nu este un lucru ciudat, pentru că nu suntem niciodată mai preocupaţi şi mai pasionaţi de viaţă decât în adolescenţă, când păşim în lume pentru prima dată, cum ar veni, şi toate sentimentele noastre sunt noi. Şi iată-i cu ideile lor mari pe orbite mici, căutând în toate direcţiile o ocazie de a le lansa, pe măsură ce tensiunea creşte. Şi de cine credeţi că dau cu ochii mai devreme sau mai târziu, dacă nu de unchiul Dostoievski? Dostoievski a devenit scriitorul adolescenţei, nihilismul, o chestiune adolescentină. Este greu de spus cum s-a întâmplat acest lucru, dar rezultatul în orice caz este acela că această problematică complexă a fost în totalitate ignorată, în timp ce toată energia critică este orientată spre stânga, unde este încorporată ideilor de dreptate şi egalitate, care fireşte că sunt tocmai acelea care legitimează şi controlează dezvoltarea societăţii noastre şi viaţa lipsită de abisuri pe care o trăim în interiorul ei. Diferenţa între nihilismul secolului a XIX-lea şi cel de azi este aceea între vid şi egalitate.

În 1949 scriitorul german Ernst Jünger scria că vom avea în viitor ceva asemănător statului mondial. Azi, când democraţia liberală domneşte în societatea modernă, se pare că a avut dreptate. Suntem cu toţii democraţi, suntem cu toţii liberali şi diferenţele dintre state, culturi şi popoare sunt analizate altundeva. Şi ce altceva este această mişcare în fond, dacă nu nihilism? "Lumea nihilistă este în esenţă o lume în continuă descreştere, ceea ce în mod necesar şi natural coincide cu deplasarea spre punctul zero, " spunea Jünger. Un exemplu al unei astfel de reduceri este faptul că Dumnezeu este conceput ca un "bun" sau înclinaţia de a găsi un numitor comun pentru toate tendinţele complicate ale lumii sau predilecţia spre specializare, care este o altă formă de reducere, sau insistenţa de a converti totul în cifre, frumuseţea la fel ca pădurile la fel ca arta la fel ca corpurile. Căci ce altceva sunt banii decât o entitate care transformă în articole comerciale cele mai diferite aspecte ale vieţii noastre? Sau, după cum spunea Jünger, "Încetul cu încetul toate domeniile sunt aduse la singur numitor, chiar şi acela care rezidează în afara dezastrului, şi anume visul." În secolul nostru până şi visele ni se aseamănă, chiar si visele sunt lucruri pe care le vindem. Fără deosebire, ceea ce este un alt cuvânt cu care numim indiferenţa. Acolo se află noaptea noastă.

Karl Ove Knausgaard, A Man in Love (My Struggle)
Copyright (c) Forlaget Oktober as, Oslo, 2009
All rights reserved.
În curând acest volum va fi publicat la Editura LITERA.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • bravo, Adriana!
    Bogdan Ulmu, 11.11.2015, 15:53

    Mă bucur că ai tradus acest text!
    BU

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Duhul pământului, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Acvila, C.D. Zeletin
Sageata Ţăran sărac sportiv / Clar de primăvară, Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Cum m-am re-îndrăgostit de literatura română, Mihai Brezeanu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Consideraţii despre gropi, Alberto Păduraru
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer