Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema prostiei."
Mai multe vagoane
Adrian Brătucu
Adrian Brătucu
Toni purta espadrile bej, din piele, fără șosete, din care îi răsăreau gleznele osoase și gambele subțiri, cu păr rar și piele gălbuie. S-a dat jos din mașină ca divele în filmele americane. Mai întâi un picior, ca o sondă cu care a examinat caldarâmul, apoi celălalt. O vreme nu s-a mișcat, leneș, apoi a coborât, a trântit portiera și s-a îndreptat precipitat către scări.
Pichi se repezi să-i iasă înainte, sărind de pe bordura gardului pe care așteptase toată dimineața.
- Cred că am dat de urma canibalului.
Fără nici un motiv simțea că poate izbucni în râs în orice clipă. Și îi ardea fața.
- Zi așa!
Erau aproape la fel de înalți. Puștiul era însă foarte slab și hainele îi atârnau largi în vreme ce Toni părea învelit într-un strat subțire de grăsime.
- Bei o cola?
Îl apucă de umăr și-l trase în urma lui.
- Ține-te după mine!
Avea un mers smucit și, din când în când, se oprea să se uite în urmă ca și cum ar fi verificat să nu fie urmăriți.
- Ai mai fost într-un club cu circuit închis?
Pichi negă scuturând capul. Nu-i venea nici un cuvânt în minte, ca și cum nici n-ar fi învățat vreodată să vorbească. Urcară treptele aproape fugind și în ușă îi întâmpină un valet - îmbrăcat într-un costum atât de negru că strălucea - care îi pofti înăuntru. Apăruse atât de repede că Pichi nici nu avu timp să-și dea seama dacă omul ieșise dinăuntru sau stătea undeva afară, ascuns, pândind, să fie pe fază când vine cineva.
Au intrat într-un hol uriaș, cu mochetă stacojie pe jos, în care ți se afundau picioarele la fiecare pas, ca într-un mușchi moale. Era răcoare. Imediat în față, în capătul holului, se deschidea o sală uriașă care părea să fie restaurant după zgomotul de tacâmuri și clinchetul veselei. O scară lată urca la etaj. Avea balustradă de lemn și era străjuită de două statuete albe reprezentând nimfe.
Se treziră din nou față în față cu un valet, răsărit de niciunde, care zâmbea servil în direcția lui Toni cercetându-l în același timp pe Pichi, cu o privire iscoditoare.
- Comisarul?
- În separeu.
- Dă puștiului o Cola, te rog, până schimb eu două vorbe!
- Sigur că da. Se face.
Pichi se trezi preluat de valet. Traversă o perdea groasă care masca o ușă și se trezi într-un hol îngust luminat ici-colo de câteva veioze antice. Valetul îi făcu semn să îl urmeze, trecu printr-o cameră plină cu lăzi și sticle apoi coborî pe o scară în formă de cochilie într-un subsol ai cărui pereți erau placați cu faianță albastră, ceea ce te ducea imediat cu gândul că ai nimerit într-un pisoar. Se auzeau voci răstindu-se, lovituri înfundate și mirosea a carne arsă. În capătul holului era bucătăria.
Comisarul lua masa la etaj, în ceea ce personalul numea separeu. Era de fapt o cameră mare, cu balcon, amenajată ca un soi de apartament împărțit în două printr-un perete, în spatele căruia era amenajat un mic dormitor. Toni îl salută din ușă. La masă mai era un tip foarte gras, îmbrăcat într-un costum gri, șifonat și o fată care se distra suflând fumul dintr-o țigară în direcția celor doi. Nici unul nu păru interesat de noul venit văzându-și mai departe de treabă. Toni trase un scaun și se așeză lângă comisar.
- Ce faci, Toni?
Comisarul avea aspectul unui bunic căruia nepoții i-au comandat haine. Purta o cămașă de vară, cenușie, cu imprimeuri colorate și pantaloni de in. Avea părul alb, ușor ondulat și o față plină de riduri, cu trăsături primitive. Ochii, de un albastru spălăcit și o gură mare, cu buze umede. Lăsă lingura în supă și se întoarse către Toni, ținând în continuare capul puțin aplecat, de parcă ar fi fost interesat de ceva pe care Toni îl purta în dreptul buricului.
- Nu râde! Am fost pe lac azi-noapte și m-am trezit înțepenit tot.
Bărbatul gras se opri o clipă din mâncat.
- De la căcaturile alea de bărci ți se trage!
Comisarul încuviință.
- Fetele au insistat să facem curse de bărci. O vreme a fost amuzant...
Apucă lingura ca pe un instrument cu care urma să-și sape tunelul prin care să evadeze. Rămase o clipă nemișcat apoi îi arătă lui Toni fata care continua să fumeze nepăsătoare.
- O vezi? N-a dormit o clipă toată noaptea. Și e ca nouă.
- Ca nouă pe dracu'! N-o mai face p'asta nimeni ca nouă!
Grasul încasă o palmă după ceafă.
- Mitocan!
- Orice-ai zice, gaura aia n-o mai chituiești săptămâna asta, drăguță. Pe unde trece cavaleria...
Fără să lase țigara din mână fata se ridică iute de pe scaun, apucă solnița și i-o vărsă grasului după ceafă. Bărbatul încercă s-o apuce de mână însă nu reuși. Ea se dădu doi pași în spate și îl pironi cu o privire scârbită.
- Dacă vrei să știi adevărul ești vai de capul tău. Și puți!
Comisarul ridică amenințător lingura.
- Copii! Copii! Hai să nu ne facem de râs!
Fata se așeză pe scaunul ei fără să-l scape din ochi pe agresor. Grasul se foi o vreme apoi se obișnui cu senzația de mâncărime și continuă să mănânce.
- Vrei să-mi spui ceva, Toni?
- Aș cam vrea...
- Nu-ți face, griji! Sunt de-ai casei.
- La Jimbolia.
Comisarul puse cu grijă lingura pe farfurie și se întoarse cât putu de mult spre Toni, privindu-l cu atenție.
- Ce-i cu Jimbolia?
- S-a cam sărit calul. Sunt prea multe vagoane. Deja oamenii pun întrebări.
- Prea multe vagoane, zici?
- Mult prea multe vagoane. Am trecut ieri noapte două garnituri de tren la Kikinda. Imaginează-ți! Acum câteva luni treceam două garnituri pe săptămână.
Grasul termină ciorba și abandonă lingura în bol. Se lăsă pe spate. Îi puteai auzi costumul pârâind.
- Uite, Toni! Am să fiu foarte sincer cu tine. Tu zici că sunt prea multe vagoane la Jimbolia iar eu zic că trebuie să trecem mai multe vagoane. Cât mai multe vagoane.
Făcu o pauză ca și cum aștepta să fie contrazis.
- Nu o să fie nici o anchetă, ascultă-mă! Nu o să fie nici o anchetă nici dacă trecem vagoanele alea de motorină și pe acoperișurile lor punem o formație de muzică populară să joace călușarii.
Toni îl ascultă cu atenție însă, în același timp, o urmărea pe fată cu coada ochiului. Era foarte tânără. Avea fața osoasă și o privire rece însă părea că zâmbește enigmatic tot timpul și avea buzele pline. Când trăgea fumul în plămâni îi putea ghici sânii sub rochia de vară. La fiecare mișcare claviculele îi împungeau pielea delicată, străbătută de o rețea de vinișoare albăstrui.
- Toni, trebuie să trecem mai multe vagoane.
- Mai multe vagoane.
- Sunt o groază de granguri vârâți în afacerea asta și toți au nevoie de bani.
- Cum dracu' să trecem, Dane, mai multe vagoane? Au înnebunit toți?
Grasul se uită trist în direcția lor. Toni coborî vocea.
- E război, Dane. E embargou. Și deja am sărit calu'. Crede-mă!
- Toni, nu-mi explica tu mie ce e și ce nu e! Treaba ta e să treci vagoanele și eu îți zic să treci mai multe vagoane.
Comisarul ridică lingura și o îndreptă ca pe un sceptru.
- Dacă n-ai coaie, spune-mi!
Toni pufni nemulțumit. Se foi pe scaun însă nu mai adăugă nimic.
- Gândește-te o clipă! Ne îmbogățim cu treaba asta. Nu trebuie să dăm înapoi.
- Senzația mea e că se îmbogățesc alții pe spinarea noastră.
- Parcă nu-ți păsa la început când scheunai pe la poartă. Hai nenea Dan, te rog eu frumos, dă un vagon să-ți arăt cum se face treaba! Nenea Dan în sus, nenea Dan în jos. Na, Toni! Ai grijă ce-ți dorești! Ai vrut vagoane, ia vagoane!
Lingura fu așezată din nou pe farfurie. Comisarul se suci cu greutate.
- Hai să-ți fac cunoștință cu noua noastră prietenă.
Îi făcu semn fetei. Ea stinse țigara în scrumieră, se ridică de pe scaun și într-o clipă se urcă în poala comisarului. Numai că nu torcea.
- Ea e Ema!
Fata îi întinse lui Toni mâna. Avea degetele subțiri, rozalii și unghiile pătate cu nicotină.