Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema prostiei."
Chiar atât de
Alina Voinea
Alina Voinea
Nu-mi place să fiu aici. Lumina e chioară. Scaunul e descentrat și tare și mai mic decât normal, parcă e făcut special așa. Mă foiesc. I-or fi tăiat din picioare, de asta e instabil. Ca Sergiu.
La ferestre sunt gratii. Floarea aia ar face orice să-și întindă frunzele în afară, dar n-are cum. Pariez că, de îndată ce se apleacă prea mult spre lumină, madam asta o întoarce. Vrea să pară severă, se uită la mine pe deasupra ochelarilor, dar eu nu-s ușor de intimidat, am mai văzut câte ca ea. E a treia oară când îl fac pe dracul în patru să mă fac înțeleasă și îmi scrântesc limba să reformulez în fel și chip, iar asta stă cu coatele pe masă și degetele mari lipite unul de celălalt, superioară, și îmi repetă fără noimă cuvintele alea trei, ca o placă stricată.
- Așa cere programa, zice iar, apoi ridică din umeri și clatină din cap în același timp, iar cerceii îi zdrăngăne sub urechi.
Nu mai rezist și i-o trântesc:
- Dar cine e, doamnă, Programa asta, și cum ajung la ea sau la cine a făcut-o, să-i explic că în cazul acestui copil poate să ceară, că n-are de unde primi? De câte ori să vă spun că dizabilitatea lui Sergiu fix asta este, nu ține minte nici poezii, nici cântece, nici teorie literară, nici Coșbuc, nici Arghezi, nici Eminescu... nici măcar Cățeluș cu părul creț... înțelegeți?
- E aceeași programă pentru toți elevii, nu putem noi, cadrele didactice, să facem excepții, că pe urmă vine Inspectoratul...
- Programa e odrasla Inspectoratului? Că mă duc la Inspectorat! Și explic și acolo! Asta nu e adaptare!
- Nu mă luați în derâdere, vă rog, noi aici ne respectăm și eu doar încerc să vă ajut, se burzuluiește.
Mă ajută, da, să-mi crească tensiunea.
Se uită la mine ca la nebuni, și probabil că așa arăt. Nu-mi dau seama dacă în ochii ei e și puțină milă pe lângă indignare, dar n-are decât să simtă ce vrea, eu am venit aici pentru copil, nu ca să-i fac ei o impresie bună. Dar e adevărat că n-am apucat să mă vopsesc și am rădăcinile crescute, iar părul meu grizonat nu e de aceeași culoare peste tot. Zici că-s plouată pe creștet, ninsă pe tâmple, pui de bogdaproste în rest, și nu am nici ochelarii, că s-au rupt sub mine, eram hăbăucă de oboseală cu atâtea de făcut și neterminate, că am adormit azi-noapte pe ei și pe raportul lui Vasile. De dimineață i l-am trimis, să-i dea Dumnezeu sănătate că mă lasă să lucrez de acasă, că altfel muream de foame pe stradă doar cu indemnizația de însoțitor și banii de CES și alocația. Idioții dracului, cum să plătesc și chiria, întreținerea, să-l duc și la terapie, să-l și îmbrac și să-l și hrănesc din 25 de milioane?
Măcar dacă ar mai fi trăit Dănuț. Nu-mi vine să cred că au trecut deja opt ani. Accident nenorocit...
Mă uit la doamna profesoară. E aranjată, coafată, are permanentul ca o cască roșie împrejurul capului și s-a dat cu deodorantul ăla tare, care-ți taie respirația, iar în piept îi strălucește o broșă de aur în formă de pană.
Mă uit la bluza mea. Într-o parte, sub guler, e o pată de grăsime mai veche, care nu s-a luat la spălat, și are forma unui fluture șui, cu o singură aripă. Nici nu mi-am dat seama că am pus-o pe mine fix pe asta, am luat-o repede din dulap, e curată. Fără să vreau, pun mâna deasupra, ca din întâmplare. Mă simt ca ultima amărâtă. Sigur a văzut-o. Data viitoare îmi fac rost de undeva de o jumătate de oră în plus și mă îmbrac business. Mai am două cămăși bune, am și pantofi. Mama mă-sii de depresie, pur și simplu nu m-am gândit. Asta e boboc, parfumată, iar eu sunt pătată, în blugi și în tenișii de doi lei de la Decathlon și am și unghiile roase. Mă înfurii.
- Dar nu înțelegeți că acest copil nu poate memora poezii? Nu poate!
- Trebuie, măcar o strofă, altfel nu pot să-l trec clasa. Aia nu, aia nu... Vedeți...
Împinge încet spre mine câteva foi. Așa împing eu băltoaca de pișat de pisică când dau cu mopul după Bazbuzuc și incontinența lui. Nu e pișat, e tabelul ăla stupid, care se numește "Plan de intervenție personalizat", care este progenitura mai subțiată a tovarășei Programa, fiica strâmbă a Ministerului și a Inspectoratului, după o noapte de beție.
Dracu' să-i ia cu tabelele lor. Eu nu cresc un tabel. Eu cresc un copil cu picioare betege, care a scăpat cu viață dintr-un accident de mașină și merge acum prin casă în cârje și pe stradă împins de mine în scaunul cu rotile, și care de opt ani nu mai poate memora nimic. De asta nici nu poate citi cuvinte lungi, deși cunoaște toate literele. Până citește a treia silabă, o uită pe prima, apoi nu mai știe cu ce a început.
Mă uit unde ține profesoara degetul: "elevul va demonstra capacitatea de memorare...".
- Păi asta vă explic, că nu poate!
- Haideți, doamnă, că nu e chiar așa prost!
Prost.
Pulsul mi-o ia razna și știu că pălesc. Sau poate mă înroșesc, nu știu. Am o piatră în stomac și-mi ard obrajii. Îmi aud inima în gât, a luat-o la goană. Tocmai ce l-a făcut prost. Puiul meu chinuit. I-aș spune în față cuvinte din cele grele, care se cer zise, scuipate, țipate și aruncate afară. Le atrage furia mea și prostia altora, ca pe muște. Eu însă mă abțin să le spun oamenilor cu voce tare. Le aud însă înăuntru.
Dobitoaca dracului. Proastă ești tu.
- Nu e, răspund.
Vocea îmi pare că mi se aude normal, dar în mine ceva strigă în continuare, urât și tare.
- Nu e prost, nu. Dar vă rog să înțelegeți că - nu - poate - memora - nimic.
- Atunci situația mă depășește, sincer, nu am procedură, o să repete clasa și poate că o să poată la anul...
Mi se strânge ceafa, bine că am la mine un Nurofen. N-are procedură. Situația o depășește. O să fac tensiune și o să mor, rămâne ăsta singur, eu n-am voie să fac tensiune.
-... și să piardă iar colegii? întreb.
Fac un efort să vorbesc pe limba ei, poate pricepe până la urmă.
- Unicul motiv pentru care vine la școală este colectivul, explic. Colectivul.
Ce cuvânt comunist, dacă îl mai pronunț o dată îmi trosnește limba. Iar ea nu înțelege că de opt ani nu mai am nicio tresărire pentru poeziile lui Coșbuc, iar Eminescu mă lasă, dacă nu nemuritoare, cel puțin rece. Mă interesează pe lumea asta doar că Sergiu vorbește acum ceva mai binișor și că înțeleg din ce în ce mai bine ce vrea și, mai ales, mă bucur că a învățat din nou să-și pună singur ciorapii, tricoul, și să-și tragă pe el nădragii.
Iar asta se uită la mine ca curca-n crăci că n-are procedură. Cred că nici n-a auzit ce i-am zis până acum, probabil că deja mintea ei a zburat printre gratiile alea și acum se gândește cât mai e leușteanul sau ce țoală să-și mai pună pe ea mâine să se asorteze la pantofi, pentru că pupilele îi sunt fixe, ca de sticlă. Nu-mi zice nimic, probabil așteaptă să mai vorbesc singură câteva minute, apoi să se sune și poate mă milostivesc de ea și plec.
Dar nu pot.
Vrea să-l lase repetent. Așa i-a șoptit ei Programa. Sau procedura. Sau mama mă-sii. Sergiu e deja mai mare cu un cap decât ceilalți, că l-au mai lăsat repetent de două ori. Prima dată pentru că președinta comitetului de părinți din clasa cea bună a făcut presiuni la învățătoare că un handicapat în clasă trage strălucitorii în jos. Pe netoata aia a durut-o în spate sau poate chiar s-a bucurat că scapă de el un an, chit că nu deranjează pe nimeni cu nimic și stă locului, că n-ai cum să fugi prin clasă cu cârje și nici cu scaunul cu rotile pe care l-au și stricat, că s-au dat în pauză pe el.
Iar a doua oară... pentru că am fost eu proastă. Ca să-i fac rost de căcatul ăsta de tabel simplificat de-l împinge asta acum spre mine, am umblat creanga cu copilul pe roți și în cârje aproape două luni de zile. Am făcut 24 de drumuri, că toți hârțogarii au impresia că eu n-am altă treabă decât să mă plimb pe la spitale și instituții și, în loc să-și trimită unii altora mailuri, cer, cer, cer încontinuu hârtie. După ce le-am dus vraful de acte, mi-au dat în sfârșit o foaie cum că Sergiu poate să învețe după un tabel mai scurt și nu după ăla lung, ca restul. De bucurie, pur și simplu n-am observat că documentul era o conservă birocratică cu valabilitate limitată. Ei nu s-au gândit că, odată ce trece Sergiu a patra, n-o să se pogoare din cer nicio rază cu memorie în vârf, pe care să i-o pună apoi Dumnezeu între urechi cum bag eu RAM-ul în calculator. După capul lor, gata, dacă expiră o foaie care n-ar trebui să expire, copilul o să memoreze deodată toată literatura română, matematica de la Arhimede încoace și încă o sumedenie de lucruri pe care abia le țin minte eu, cu capul meu întreg, care stă acum să-mi plesnească de durere de nervi. Așa că, în anul ăla, n-a avut tabelul mai simplu. L-a avut pe ălălalt.
Îmi apăs fruntea cu ambele mâini. Nu mai pot trece încă o dată prin asta. Pfuai, ce mă doare capul! Cred că dacă aș face un AVC s-ar auzi ca un pepene.
- Dacă îl lăsați repetent, va trebui să se acomodeze cu o clasă nouă. Nu cred că știți cum a fost acum doi ani. Iar eu nu mai am bani să-l duc iar la terapie dacă iar îi ia cârjele și îl bate la toaletă careva.
Mă uit la ea să mă dumiresc dacă măcar argumentul ăsta l-a înțeles. O văd cum clipește. S-o întâmpla ceva îndărătul genelor ălora false.
- Voi vorbi cu doamna directoare și vedem ce zice și dânsa, spune, apoi lasă bărbia în jos să se uite iar la mine peste ochelari. Cerceii clincăne iar și nu-mi pot lua ochii de la ei. Doamne, ce țoapă. Mă ridic.
- Vă rog chiar. Am să vorbesc și eu cu ea.
Îmi deschide ușa, toată zâmbet.
- Și vă rog până săptămâna viitoare să repetați cu Sergiu. Că e singurul meu elev cu CES și doamna inspectoare o să vrea luni să-l asculte și pe el la poezie.