Asta am auzit de când mă știu. Știam și statuia și îmi amintesc că o cercetam împreună cu mama mea ca să vedem cu cine seamănă, adică, mai bine zis, care dintre urmași / urmașe seamănă cât de cât cu acel cap al unei doamne distinse, cocoțat pe un soclu impresionant. Ni se părea că privită din profil ar semăna cu Cristina, verișoara mea, sau cu mătușa ei, Roxana. Mai multe despre Cristina în Conversații cu oameni dragi (III.1); (III.2); (III.3)
Ce înseamnă autosugestia: am mai pățit eu de-astea în viață, dar cel mai mult m-a amuzat o întâmplare petrecută - acum realizez -, tot în Cișmigiu: eram la un loc de joacă și dădeam în leagăn o altă fetiță, nu pe fetița mea. O doamnă a intrat în vorbă, exclamând: "vai, ce vă seamănă fetița!" Vă dați seama că nu îmi semăna absolut deloc! Tot așa și capul statuii "noastre". Pe scurt, abia relativ de curând, am aflat că minunata doamnă era rudă prin alianță și nu rudă de sânge cu onor familiile Ulubeanu, Mateiu și descendenții. (La numele familiei Mateiu, nu mai există acel "u" final).
Totuși, dacă ne-am mândrit să îi fim rude, dacă încă trecem pe lângă ea și o salutăm cu respect, haide să vedem despre cine este vorba:
Elena Pherekyde, născută Marghiloman (în paranteză fie spus, era sora omului politic Alexandru Marghiloman, care a fost și Prim Ministru între martie și octombrie 1918, într-unul dintre cele mai dificile momente ale existenței statului român modern). Elena fusese doamnă de onoare a reginei Elisabeta a României, Carmen Sylva. Din diversele surse, aflu că era de o mare generozitate, așa încât a meritat statuie în Cișmigiul ei drag, unde era văzută des, la unul dintre chioșcuri, vânzând diverse lucruri în beneficiul nevoiașilor - cum nota jurnalistul și memorialistul Constantin Bacalbașa. Mi-ar fi plăcut să o ajut și eu, și apoi, cu banii câștigați, să fac binefaceri alături de ea. Of, iar am uitat că nu suntem rude de sânge și nu pot spune că dorința mea de a ajuta (păstrând proporțiile!!!!!) îmi vine ca o moștenire genetică pe linia Elena Pherekyde.
Era căsătorită cu Charles Pherekyde, administrator al Domeniilor Regale și primul președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. El subvenționa în mod generos o mare parte din acțiunile soției sale. Se știe că doamna Pherekyde a fost președinta organizației de binefacere Obolul, iar în timpul Primului Război Mondial a deschis o cantină unde oferea masa unui mare număr de nevoiași. De asemenea, activa în cadrul societății Cultura și ajutorul femeii ca ocrotitoare a mamei și copilului, lucru foarte frumos ilustrat pe soclul statuii "noastre".
În însemnările zilnice ale Principesei și apoi Reginei Maria a României, dădusem peste un fragment în care se menționa chiar ziua în care i se ceruse acesteia permisiunea de a se amplasa în Cișmigiu un bust al Elenei Pherekyde. Nu am copiat pe loc fragmentul, cartea era de împrumut, iar acum tot caut citatul și nu dau de el. Ceea ce am reținut este sincera apreciere a Principesei Maria față de o doamnă atât de nobilă sufletește și acordul dat pe loc, cu entuziasm.
În ceea ce privește sculptorul care urma să ducă la îndeplinire proiectul, Oscar Späthe, iată câteva date, pe scurt: a studiat la München, la Academia de arte frumoase. Pe lângă portrete - cum este cel al lui Ștefan Luchian sau cel al lui Alexandru Vlahuță -, Späthe a realizat numeroase sculpturi și câteva monumente. Un monument cunoscut se află în curtea castelului Peleș și o reprezintă pe regina Elisabeta cu lucrul de mână (se știe că în ultimii ani ai vieții, regina era pasionată de dantele, lucrându-le ea însăși cu mult talent).
Sculptorul era și membru fondator al societății Tinerimea artistică, insistând pe lângă principesa (pe atunci) Maria să accepte înaltul patronaj al Tinerimii.
Principesa a acceptat provocarea, ea însăși fiind activă și chiar expunând, cu modestie, mici creații personale, care să fie vândute în folosul societății.
Iată o mărturisire a Reginei Maria, făcută în paginile dense ale volumelor memorialistice: Povestea vieții mele:
De la bun început m-au interesat arta românească și starea artelor în România, iar la scurt timp după venirea mea în țară, un grup de tineri artiști mi-au cerut să fiu în fruntea lor și să înființăm o societate pe care am numit-o Tinerimea (artistică). Eram noua generație care mergea înainte, se desprindea de școlile mai vechi, fără să fim însă excentrici. Luchian (...), Vermont (...), Steriadi, Satmari, (...), Petrașcu, Stork, Späthe și alții aparțineau acestei noi mișcări...
Revin la statuia noastră din Cișmigiu, sculptată în marmură de Carrara și înscrisă din anul 2010 în lista monumentelor istorice ale Municipiului București. Spre uimirea tuturor, aproximativ în anul 1990 i-a dispărut capul. Nu ne venea a crede! Era atunci "moda" furtului de busturi. Nu știu dacă s-a aflat ce se întâmpla cu ele, unde ajungeau. E de bănuit și că cei ce le furau le vindeau noilor îmbogățiți pentru "palatele" lor. Nu știm nimic... La statuia noastră avea și soclul valoare, așa că ne bucuram că încă există.
Desigur, după bunul nostru obicei, ne salutam "mătușa" în continuare, ori de câte ori ne plimbam prin Cișmigiu.
Într-o bună zi, mă plimbam cu soțul meu pe umbroasele alei și, privind în zare în direcția statuii, ce credeți c-am văzut? Incredibil, dar adevărat, capul era la locul lui, pe bine cunoscutul soclu.
Are cap... am strigat uimită, emoționată, fericită. Privindu-l de departe, eram convinsă că este bustul inițial. M-am lămurit rapid când ne-am apropiat. Era altul, material diferit, mână diferită. Dar ERA! Așadar, fără a ști cine l-a realizat, îi sunt recunoscătoare autorului (sau autoarei).
În timp, noi, cei ce o consideram mătușa noastră, am făcut poze în fața statuii. Nu am găsit toate exemplele, dar vă puteți face o idee.
Pot ilustra primul arc peste timp cu o fotografie mai veche, alb-negru, în fața statuii cu bustul original și apoi una din 2017 cu noul cap. În prima poză, frații Matei - Roxana și Alexandru. Fratele lor, Gelu Matei, marele coregraf și apoi Director al Operei Române din București, nu mai trăia, iar Roxana Matei nu este alta decât celebra cântăreață a anilor '60. Nu spun aici mai multe, dar citez un mic fragment în care foarte tânăra pe atunci Margareta Pîslaru evoca întâlnirea cu deja consacrata cântăreață:
Compozitorul Radu Șerban a fost acela care mi-a făcut cunoștință cu Roxana Matei. (...) Roxana se mișca astfel cu o eleganță înnăscută combinată cu firescul interpretării, ceea ce o detașa de restul cântărețelor mature din acea vreme. Avea stil, o pronunție impecabilă, publicul fiind convins că este profesoară de engleză.
Arc peste timp în fața statuii: Roxana și Alexandru Matei / Nicole Sima
Fără să se lase mai prejos, ramura Ulubeanu a imortalizat statuia care avea vechiul bust, acela de marmură, cu micul Emanuel, prin anul 1990; iar acum, în generația și mai nouă, cu Ezra și Sofia, mămica lui, în anul 2023, statuia având noul cap.
Arc peste timp: Emanuel Ulubeanu / Sofia Ulubeanu cu micul Ezra
Să trag o concluzie? Una singură, după cum se poate vedea: AVEM STATUIE ÎN CIȘMIGIU! Iar eu nu mă voi dezminți, salutând-o de fiecare dată, cu respect, pe "mătușa noastră", Elena Pherekyde.