Nicole Sima: Draga mea, la conversaţia noastră trecută îţi pusesem o întrebare. O repet: dacă te uiţi retroactiv la aceşti aproape 40 de ani de când aţi emigrat, consideri că aţi atins ţelurile dorite de libertate, realizare personală, satisfacţie materială?
Cristina Gheorghe: Doreai să afli dacă în Canada umblă câinii cu covrigi în coadă?
N.S.: Figură de stil... Dar povesteşte-ne tu, te rog, cum te-ai adaptat, cât de greu sau uşor a fost să găseşti de lucru, cum a fost viaţa acolo.
C.G.: La început, cum ţi-am zis, am dat lecţii de pian pentru începători. Între timp, în 1985 am mai născut un băieţel "canadian get beget", pe Alex.
Şerban cu bebe Alex
N.S.: Ha-ha... mi-a plăcut formularea ta... parcă ai fi spus: "printre picături... am mai născut un băieţel".
C.G.: La câte făceam, chiar "printre picături" a fost. Apoi mi-am luat carnet de conducere auto, cu încurajarea şi la insistenţa salutară a lui Şerban, ceea ce mi-a deschis orizonturi noi. Am făcut un curs scurt de agent imobiliar şi am încercat să lucrez, dar fără succes, în acest domeniu. Ca mamă a lui Gelu şi Bogdan, am făcut muncă voluntară de asistenţă pedagogică la şcoala lor. Învăţătoarea băieţilor mi-a dat nişte informaţii legate de acreditarea diplomelor mele de educaţie ca să pot fi şi eu angajată într-o şcoală. După nenumărate probleme de birocraţie şi diverse alte piedici în echivalarea diplomei şi experienţei mele de şapte ani de predat la liceu şi facultate în România, am reuşit să fiu acceptată şi să absolv un masterat în Literatura Comparată la Universitatea Carleton.
N.S.:... "printre picături"...
C.G.: Apoi am terminat cu bine şi câteva cursuri pedagogice adiţionale pentru profesorii de liceu la Universitatea din Ottawa. Când absolvi masteratul cu note maxime şi ai şi o experienţă variată în cadrul studiilor (ca studentă de masterat am predat ca asistentă, am făcut cercetare, am avut iniţiativa de a organiza un cenaclu pentru studenţii de engleză cu veleităţi de scriitori, am făcut parte din grupul care a organizat o conferinţă internaţională despre Isak Dinesen), ţi se oferă posibilitatea de a face un doctorat cu bursă. În cazul meu, doctoratul a fost în Studii Culturale, în cadrul facultăţii de Sociologie, tot la Universitatea Carleton.
N.S.: Eşti ŞI doctor, draga mea? Asta îmi scăpase.
C.G.: Am absolvit toate cursurile de doctorat, adică am gradul de ABD (all but dissertation), dar nu am titlul de doctor fiindcă nu mi-am scris/susţinut şi teza. Nu mai aveam niciun pic de timp liber: suplinire cu ziua la diverse şcoli, copiii noştri, gospodărie, ore de pian, predare de un curs sau două la catedra de engleză de la Universitatea Carleton (pe care am continuat să le predau timp de 18 ani, într-o formă sau alta: literatura engleză şi americană a secolului XX; literatura ştiinţifico-fantastică; curs de comunicaţii). Bineînţeles că nervii şi sănătatea mea au început să se resimtă şi a trebuit să mă opresc din vârtejul accelerat de activităţi.
N.S.: Am găsit într-un sertar cu "comori" o scrisoare de-a Ameliei, draga ta soacră. Era la voi. Iată ce îmi scrie:
Fragmentul unei scrisori a Ameliei Gheorghe - 8 ianuarie 1990
C.G.: Vai, ce surpriză! M-am emoţionat!
N.S.: Te cred. Nu ar fi fost posibil să ai un post liniştit pe undeva?
C.G.: Desigur că eu speram sa găsesc un post, UNUL, dar care să fie ceva mai bine plătit decât toate cele de pe lista de mai sus. Şi am găsit întâi un contract la Consiliul de Cercetare pentru Studii Sociale şi Arte, unde am fost angajată să lucrez la dosarele profesorilor din diversele facultăţi din Canada care doreau să facă proiecte de cercetare în diverse domenii.
N.S.: Ce interesant! Cam ce trebuia să faci?
C.G.: Citeam descrierea proiectelor propuse, căutam specialişti internaţionali din domeniul respectiv care să le evalueze, întocmeam un raport pe baza acestor evaluări experte şi apoi luam parte la şedinţa de acordare a burselor. Le obţineau numai câţiva dintre numeroşii candidaţi care făcuseră cerere. Extrem de interesantă munca, bine plătită, dar nu eram angajată permanent, ci doar pentru sesiunea de examinare a proiectelor, timp de 6-8 luni. După un an am fost reangajată, dar tot pentru acele câteva luni.
N.S.: Şi între timp?
C.G.: A trebuit să revin ca profesor suplinitor cu ziua în diverse şcoli şi licee... tortură de Inchiziţie! Trebuie să vă explic: suplinirea aici nu se acordă pe un an decât prin concurs; de obicei, ţi se oferă câte o zi la oricare dintre materiile pentru care e nevoie, deoarece profesorul titular e absent: geografie, istorie, matematică, franceză, engleză, educaţie fizică (!!) etc.
N.S.: Bun la toate... Greu...
C.G.: Te sună de la secretariatul şcolii cu o seară înainte, sau câteodată chiar în dimineaţa respectivă, şi te întreabă dacă eşti disponibil. Tu, având nevoie de bani şi de legătură cu cât mai multe şcoli, spui "Da". Dacă ai noroc, totul e plicticos, obositor, dar nu traumatizant... Dacă ai ghinion şi dai de o clasă cu doi trei "năzdrăvani" sau "năzdrăvane", poţi auzi când intri în clasă "Şi cine dracu eşti şi tu?" sau "Hei, gagiilor, e o suplinitoare, hai să ne distrăm puţin..." adică pe spatele şi nervii mei...
N.S.: Aoleu! Eu nu am păţit niciodată aşa ceva. Cel mult, vorbeau între ei şi nu erau atenţi la oră. Copilării. Dar ce spui tu e foarte neplăcut.
C.G.: Sigur. Profesorul absent îţi lăsa o hârtie cu nişte teme de făcut... deci tu nu ai nicio problemă cu pregătirea materialului, dar niciun fel de importanţă sau prestanţă decât ca dădacă sau poliţist care să-i păzească să nu dărâme clasa şi, dacă binevoiesc, să facă ce li s-a lăsat. Într-o bună zi însă, m-am trezit cu un telefon de la un şef de catedră de franceză care căuta o suplinitoare pentru jumătate de an, franceză începători la două clase de a noua. Şcoala era în celălalt colţ al Ottawei, făcând cu maşina 50-60 de minute pe autostradă, atât la dus, cât şi la întors.
N.S.: Pare o situaţie ceva mai bună, nu-i aşa? Tu pregăteai materialul, tu dădeai notele, elevii "depindeau" de tine.
C.G.: Aşa credeam şi eu înainte de a începe orele, când mi-am dat tardiv seama că franceza pentru începători în clasa a noua este un curs obligatoriu, şi e predată celor care detestă în mod absolut franceza şi pe francezi, că elevilor respectivi nu le păsa ce notă vor obţine la franceză... iar eu reprezentam inamicul numărul unu, fiind cea care le dădea note şi lecţii de făcut. Destul de greu, dacă nu imposibil!
N.S.: Sper că după semestrul de chinuială la acel liceu, a apărut ceva mai bun.
C.G.: Da. Mi s-a oferit un alt contract lung, jumătate de an de suplinire. Geografie în limba franceză la un liceu din apropierea casei. În anul următor am primit un contract şi mai bun, un an de suplinire la limba şi literatura engleză la acelaşi liceu!!
N.S.: Engleză? Ura! În sfârşit.
C.G.: În curând am fost transformată în profesoară titulară cu catedră, deşi la început catedra era împărţită între două licee. Era destul de bine, îmi plăcea enorm să predau Shakespeare şi să discut despre frumuseţea literară a diverşilor scriitori englezi sau americani studiaţi.
N.S.: Elevii erau mai receptivi?
C.G.: Erau destui golani, unii se şi drogau, nu mai spun de inepţiile analfabete din compuneri şi extemporale... Oricum, ca titulară la engleză a fost mai bine. Cu acei elevi interesaţi de limba şi literatura engleză am reuşit chiar să fac doi ani la rând un mic cerc de scriitori, un cenaclu, unde îşi citeau scrierile pe care apoi le-am publicat în liceu. Cu alţi elevi am organizat spectacole de teatru, alături de profesorul titular de la catedra de teatru a şcolii. Ba cu alţii am făcut şi ore de meditaţie şi gimnastică yoga. Ceea ce vreau să subliniez este că nu toţi elevii erau dezinteresaţi de învăţătură, cultură, artă sau spiritualitate. Acum, parcă aveam şi ceva mai mult timp pentru familie.
Timp pentru familie, cu băieţii lor
N.S.: Ştiu că ai mai avut câteva activităţi pentru care te admir.
C.G.: Dacă insişti... o altă activitate a mea, făcută "printre picături" şi foarte bine plătită: traducerile unor texte destul de plicticoase - din păcate nu de natură literară -, pentru Consiliul de Traduceri (enorm de multe teste şi formalităţi ca să fiu admisă) şi interpretarea consecutivă pentru delegaţii de toate felurile care veneau din România în Canada.
N.S.: În plus?
C.G.: În plus am redactat un volum de nuvele ale unei scriitoare canadiene destul de vestite şi rezultatul a fost publicat ca un volum dedicat ei cu interviuri/conversaţii cu ea şi cu o prefaţă scrisă de mine. Am publicat şi unele lucrări de critică literară şi câteva poezii în reviste de specialitate. După atâta agitaţie, nu e de mirare că la 55 de ani am ieşit la pensie din motive medicale.
Câteva publicaţii
N.S.: Ştiu asta, Cristina, dar mai ştiu şi faptul că ai rămas extrem de activă.
C.G.: Acum am răgazul să mă ocup de hobby-urile mele multiple, care-mi dau senzaţia de împlinire personală: lectura, scrisul (fac parte dintr-un grup de scriitori canadieni şi englezi care publică periodic selecţii din scrierile lor), pictura, muzica.
Din tablourile Cristinei
N.S.: Plus alte câteva îndeletniciri, pe lângă arta culinară - în care eşti maestră - sau "bunicit". Te dau eu de gol cu multiplele activităţi la biserică, studiul Bibliei sau diferite binefaceri. Anul trecut ai lucrat nişte podoabe superbe pe care le-ai vândut în cadrul bisericii, pentru acţiuni de caritate. Acesta fiind numai un mic exemplu.
C.G.: Da. Am libertatea de a alege ce să fac zilnic şi îmi folosesc timpul cu "folos".
O mostră din podoabele făcute de Cristina
N.S.: Ne spui în câteva vorbe ce a făcut şi ce face acum Şerban?
C.G.: Viaţa profesională a lui Şerban a mers întotdeauna strălucitor, fiind apreciat pentru capacitatea lui ştiinţifică deosebită şi pentru talentul organizatoric, care i-a adus poziţii de conducere. A lucrat cu mare succes la mai multe companii de software, iar în prezent, fiind "la pensie", după ce a avut un contract prestigios de cercetare pe plan internaţional, predă de 18 ani la Facultatea din Ottawa un curs pentru studenţii de masterat.
N.S.: Activează în continuare. Bravo lui!
C.G.: Tot timpul acestei cariere uimitoare nu a încetat să joace tenis şi fotbal cu mare pasiune şi să se ocupe de toate activităţile sportive ale celor trei băieţi ai noştri, iar acum, ale celor doi nepoţi, Oliver şi Elliot. Pe toţi i-a învăţat să schieze, să înoate, să meargă cu bicicleta, să joace fotbal şi tenis... La Elliot ar mai fi ceva de lucru, fiindcă nu are decât cinci ani. A fost, este şi probabil va fi întotdeauna un om cu o energie supraumană şi binecuvântat cu o dispoziţie veselă, ceea ce-l face extrem de plăcut de către prietenii noştri!
N.S.: E momentul să ne vorbeşti puţin şi despre draga voastră familie, fiindcă pentru ei aţi făcut marele pas al emigrării. Ei nu au avut povara adaptării.
C.G.: Sigur că nu. Grădiniţă, şcoală, la fel ca toţi copiii de aici. Toţi cei trei fii ai noştri au absolvit studii superioare, Bogdan şi Gelu în domeniul calculatoarelor şi Alex în domeniul industriei de film şi televiziune. Bogdan, care este programator de software la IBM, este căsătorit cu Tricia, inginer de aerospaţiale şi biolog, de origine canadiană, o tânără deosebită în mai multe feluri decât pot descrie, şi împreună şi-au clădit o situaţie materială şi profesională solidă şi de viitor. Datorită lor suntem fericiţii bunici a doi nepoţi minunaţi - Oliver (10) şi Elliot (5).
Cristina şi Tricia cu cei doi băieţi
N.S.: Nu exagerezi deloc. I-am întâlnit pe toţi. Aveţi cu ce vă lăuda!
C.G.: Mulţumesc! Gelu a lucrat pentru mai multe companii în domeniul calculatoarelor şi este deosebit de creativ din punctul de vedere al tehnologiei, inventând diferite aplicaţii (app-uri) pentru telefoanele smart şi chiar şi un instrument muzical electronic.
N.S.: Iar mezinul în alt domeniu.
C.G.: Alex are un palmares vast de diverse filme scurte şi documentare pentru care a obţinut multe premii şi a redactat şi o serie de video-uri pentru diverse companii; când nu lucrează ca operator sau redactor de video-uri la calculator scrie poezii sau compune muzică.
N.S.: Suflet de artist... Te-a moştenit.
C.G.: Toţi trei au ca hobby muzica, Bogdan excelând la chitara electrică şi acustică şi făcând parte dintr-o formaţie, Alex preferând tobele, dar cântând cu mult talent şi la pian şi chitară, iar Gelu fiind concentrat mai mult pe muzica electronică, în care compune adesea. Şi-au realizat potenţialul individual, profesional sau artistic până în momentul de faţă? Greu de spus, fiindcă sunt tineri şi probabil vor mai continua mult timp în activităţile lor profesionale şi artistice, pe care au avut fără îndoială posibilitatea de a le alege în mod liber.
N.S.: Îmi place să te văd înconjurată de băieţii voştri dragi, cu mic, cu mare.
C.G.: Cea mai mare bucurie, ca mamă şi bunică!
Cristina cu băieţii ei
N.S.: Mai ales că eşti împreună cu dragul tău Şerban. Nu pentru mine, pentru cei ce vor citi cele de mai jos, eşti dispusă să dezvălui "secretul" unei căsătorii durabile (că tot e la modă acest cuvânt!)?
C.G.: Căsătoria necesită o flexibilitate, o ajustare între cei doi soţi, atât în ceea ce priveşte satisfacerea necesităţilor zilnice, cât şi a celor mai profunde, esenţiale. Când căsătoria e de durată, acest proces are loc aproape fără să ne dăm seama... în mod inerent. Ca să fie de durată, trebuie făcut un efort conştient de a ceda câteodată sau a cere altă dată să fii ascultat, la rândul tău. Se pare că noi am făcut ce trebuia, fiindcă suntem căsătoriţi de peste 44 de ani. Am citit undeva că arborii au diametrul rădăcinilor mult mai mare decât cel al coroanei; ca să transpunem asta la căsătoria noastră - doi români imigranţi -, faptul că rădăcinile noastre comune îşi trag seva din România ne-a ajutat să fim şi să rămânem împreună, în ciuda valurilor vieţii care ne-au lovit, bineînţeles, în tot felul, şi pe noi.
Arc peste timp - cu flori în fundal
N.S.: Hai să tragem nişte concluzii. Vi s-au realizat speranţele pentru voi doi şi pentru familie?
C.G.: În ceea ce-l priveşte pe Şerban, da, fără nicio rezervă, şi alături de el şi mie mi s-au realizat, în cea mai mare măsură. Şi totuşi, deşi eu şi familia mea suntem în general exemple de succes, mi-e DOR de meleagurile natale şi, de câte ori ne întoarcem acasă, simt că vibrez în mod profund atât spiritual cât şi fizic, simţindu-mă mai bine, mai eu însămi, mai ancorată în Univers.
Familia Gheorghe la prima vizită în România după emigrare
N.S.: Te-am văzut cu ochii mei în toamna trecută, în Bucureşti, la Sibiu şi Sebeş, în toate locurile copilăriei şi primei noastre tinereţi. Erai fericită, sănătoasă, tu însăţi într-un perfect echilibru cu natura, cu amintirile, cu veselia şi râsul acela cristalin dintotdeauna.
C.G.: În România codurile de interacţiune socială îmi sunt atât de familiare, încât nu e nevoie să mă autocenzurez din a fi prea expansivă, din a-mi exprima părerea în public, din a-mi exprima sentimentele prin expresia facială sau prin cuvinte. În ultimă instanţă, nu accentul în limba engleză marchează pentru totdeauna imigranţii la prima generaţie în a se simţi străini, ci aceste coduri diferite de interacţiune socială.
N.S.: Oricât de bine le-ai fi învăţat. Înţeleg!
C.G.: Poţi ascunde cum simţi sau cum gândeşti prin auto-cenzurare, dar nu faţă de tine însăţi, fiindcă va exista întotdeauna o mică doză de diferenţă între tine şi ceilalţi din jur, o diferenţă care nu va dispărea niciodată. Emigrarea este o dezrădăcinare, şi din cauza asta o traumă pentru prima generaţie de imigranţi, mai ales dacă nu e făcută la prima tinereţe, sau la adâncă bătrâneţe. Dacă merită făcută sau nu, trebuie cântărit cu multă atenţie şi înţelepciune în funcţie de individ, vârstă, meseria şi firea sa.
N.S.: Cristina, draga mea, îţi mulţumesc pentru sfaturi, sinceritate şi îţi mulţumesc pentru contactul zilnic în cercul verişoarelor mele dragi (dacă aţi uitat cumva, Cristina, Daniela şi Nicole comunică permanent pe whatsapp, chiar dacă trăiesc în colţuri diferite ale acestui glob pământesc).
C.G.: Cu multă plăcere!