Şi totuşi, nu. Întâlnirea cu Antonio Pappano nu m-a intimidat deloc, poate şi pentru că a fost, din nou, una desfăşurată după toate regulile stabilite. Nimeni nu a întârziat, niciunul nu i-a dat emoţii celuilalt, PR-ul a funcţionat perfect, repetiţia dinainte a fost bună, timpul a stat de partea noastră. Ce nu ştiam nici cu cinci minute înainte de începere era... în ce limbă să deschid discuţia. Pappano e născut în Anglia din părinţi italieni, emigraţi apoi în America. Vorbeşte o engleză de BBC, iar în italiană nu prea l-am auzit prea des. Aveam întrebările formulate în italiană, iar, la o adică, eram pregătit să mi le traduc instantaneu. Aşa m-am trezit că îl întreb direct on camera în ce limbă i-ar plăcea să facem interviul. M-a lăsat pe mine să aleg italiana, pe care o pigmentează cu a-uri rotunjite, t-uri pregnante şi i-uri închise, ca atunci când spui "Liszt" şi vrei să suni an american original.
E de admirat la Pappano dedicaţia pe care o arată faţă de cele două familii muzicale ale sale: Accademia Nazionale di Santa Cecilia şi Covent Garden. Pentru ele, pentru ca tot ce iese din mâna lui şi presupune aceste două ansambluri să fie la un nivel cât mai apropiat de impecabil, dirijorul refuză constant propuneri de opere sau concerte venite din toate colţurile lumii. Cu greu s-a lăsat convins să facă, în 2013, o nouă producţie de Don Carlo la Festivalul de la Salzburg. Pappano ştie că, pentru cartea lui de vizită, excelenţa este un concept deja bifat. Acum, ce contează cel mai mult este lărgirea repertoriului, aprofundarea compozitorilor dragi şi drumul înnoit în fiecare zi spre performanţă şi spre frumuseţea imediată şi momentană a muzicii studiate. Antonio Pappano face parte din acea falangă de muzicieni care pot executa de o mie de ori aceeaşi lucrare ca şi când ar fi alta. Sau prima dată. "Executa", ce cuvânt neinspirat... Pot cânta, pot face, pot fi ei înşişi muzica serii respective. Cu uimire, cu dăruire, seriozitate şi severitate faţă de orice compromis de la ideea de il miglior che si puo dare.
Ar fi trebuit să mă intimideze această îndârjire spre impecabil a lui Pappano, această credinţă nestrămutată în definirea noastră ca perfecţionişti prin căutarea perfecţiunii în ceea ce facem. La urma urmei, e ceva cu care mă întâlnesc din ce în ce mai rar.
Marius Constantinescu: În personlitatea Dvs. se întâlnesc două modele culturale: cel englez (prin ţara în care v-aţi născut) şi cel italian (prin părinţii Dvs.). Cum le simţiţi influenţa?
Antonio Pappano: Aş spune că sunt trei, de fapt. Când aveam treisprezece ani, părinţii mei au emigrat în America. E foarte importantă această influenţă, văzută prin cultura imigrantului, a celui care muncea din greu. E ceva caracteristic italienilor, dar şi italo-americanilor, ceva ce părinţii mei ilustrau foarte bine - cultul muncii, mai important decât orice altceva, dorinţa de a ajunge la un anumit nivel de viaţă. Din 2002, de când m-am întors la Londra ca director muzical al Royal Opera House Covent Garden, rădăcinile mele engleze s-au revitalizat. E oarecum greu de explicat ce mă face englez...
M.C.: Poate disciplina...
A.P.: Disciplina, profesionalismul...
M.C.: Punctualitatea...
A.P.: Da, reuşesc până la un anumit punct! În orice caz, dintotdeauna am acordat multă importanţă limbii. Am studiat franceza, vorbesc italiana şi engleza, am lucrat mult în Germania... Dirijez operă, unde limba primează. Diferitele culturi îmi îmbogăţesc viaţa într-un mod incredibil. Când se vorbeşte în italiană, mă adaptez, pe când, dacă mi se vorbeşte în germană, personalitatea mea se va schimba întrucâtva. Limba ne conduce spre aceste modulaţii. Asta mă face, cumva, cameleonic, ceea ce mi se pare fascinant.
M.C.: Operă sau simfonic? Care a fost prima mare dragoste?
A.P.: Puţini oameni ştiu că eu am început cu muzica simfonică, pe când eram foarte tânăr, dar identitatea mea muzicală s-a dezvoltat în operă. Iubesc atât de mult teatrul, situaţiile impuse de dramaturgie, legăturile dintre personaje... Sunt înnebunit de toate acestea, de cuvânt, de lucrul cu un regizor. Am avut şansa de a colabora în această perioadă cu aproape toţi regizorii mari şi s-au produs schimburi de experienţă remarcabile, în care eu vorbeam despre regie, iar ei despre muzică. Când se întâmplă aşa ceva, e o stare de graţie, unul dintre cele mai importante aspecte ale profesiei mele.
M.C.: Cu ce regizori vă place să lucraţi mai mult?
A.P.: Sunt mulţi şi sunt diferiţi: Richard Jones, Christof Loy, Keith Warner, David McVicar... În curând voi lucra pentru prima dată cu Peter Stein. Îi amintesc şi pe Karoline Gruber şi Luc Bondy.
M.C.: Cum vă transformă pe Dvs. momentul în care acompaniaţi un cântăreţ faţă de cel când acompaniaţi un instrumentist?
A.P.: Când acompaniez un cântăreţ, accentul cade mereu pe cuvânt. Totuşi, eu, născut, practic, într-o atmosferă de canto - tatăl meu a fost profesor de canto - cunosc psihologia cântăreţului, aspectele tehnice care ţin de susţinere, de respiraţie, de diafragmă şi contribuţia acestora la impresia generală pe care o lasă muzica. E şi o chestiune de timing, de tempi vocali diferiţi de cei impuşi de partitură. Acestea sunt lucruri care se învaţă numai lucrând mult cu soliştii vocali, nu e ceva ce vine din natură. Trebuie să iubeşti canto-ul.
M.C.: Şi trebuie să iubeşti vocea umană, pentru a putea s-o auzi, apoi, şi în sunetul unui instrument!
A.P.: Da, aşa este! De fapt, toţi marii solişti vor să fie, cumva, mari cântăreţi, fiecare cu vocea lui! Pentru pian este şi mai dificil, deoarece vorbim de un instrument de percuţie prin excelenţă, care trebuie să devină un instrument liric. Eu, însă, sunt şi pianist, aşa că am o legătură destul de apropiată cu instrumentul. Urechile mele funcţionează bine şi pentru pian. Sunt foarte eclectic în gusturi. Face parte din datoria mea să nu fiu rigid, să nu operez cu valori absolute. Trebuie să înţeleg de unde vine un muzician, de unde vine altul... Apoi, ne putem găsi străzi pe care să mergem împreună. E fantastic! A fi umani atunci când facem muzică e ceva foarte frumos.
M.C.: V-aţi făcut cunoscut în lumea operei ca un mare specialist în repertoriul verdian şi puccinian. În zona simfonică, ce compozitori doriţi să aprofundaţi?
A.P.: În ultimii doi ani, m-am apropiat mult de Mahler, pentru că toţi am comemorat o sută de ani de la moartea sa. Am făcut Simfonia I de mai multe ori, a VI-a, care va ieşi pe disc, a II-a, a IV-a în versiune camerală, a IX-a, Cântecul Pământului... Am inaugurat stagiunea la Accademia di Santa Cecilia cu Simfonia a VIII-a.
M.C.: A celor o mie!
A.P.: Da! Aş vrea să mă apropii mai mult de Bruckner, să îl refac pe Brahms. Mă apropii mult şi de Schumann. Aceştia sunt clasicii. Apoi, e toată creaţia contemporană care ne este încredinţată. Facem în fiecare an creaţii mondiale ale compozitorilor italieni. Să nu uit că Liszt a fost foarte important anul acesta! Mă pregătesc acum să dirijez Simfonia Faust, care este, pentru mine, o capodoperă deplină, care l-a influenţat enorm pe Wagner. Pentru un muzician, Liszt este fascinant.
M.C.: Aşa cum aţi spus deja, de câţiva ani sunteţi Director Muzical la Royal Opera House Covent Garden din Londra. Ce v-aţi propus atunci când aţi acceptat această învestitură?
A.P.: Veneam de la Théâtre de la Monnaie, din Bruxelles, unde am stat zece ani. Era momentul să fac o schimbare. Nu puteam să refuz Londra. Ironic este faptul că mai dirijasem o singură dată la Covent Garden, când a fost un dezastru! Cred că în 1990...
M.C.: De ce?
A.P.: L-am înlocuit în ultimul moment pe un dirijor care a murit, iar spectacolul a mers prost din mai multe motive... Ironic, nu, ca, după zece ani, să devin Director Muzical? E o ironie frumoasă... E un teatru foarte important, clădirea a fost complet renovată. E un teatru unde se lucrează cu seninătate, cu profesionalism, sunt mari cântăreţi şi mari regizori... Cu toate acestea, a trebuit să îmi creez un mediu propriu acolo. Toţi cei din teatru se simt ca într-o mare familie, iar legătura dintre partea muzicală şi cea dramatică este strânsă. În niciun caz cântăreţii sunt şefi, iar eu îi acompaniez. Lucrăm cot la cot şi asta mi-am dorit de la bun început: să servim cu toţii acelaşi scop înalt. Toţi cei din teatru mă cunosc, ştiu de unde vin şi în ce direcţie aş vrea să mergem. Mă simt foarte bine acolo.
M.C.: Din punct de vedere muzical, aţi vrut să repropuneţi compozitori noi sau autori mai puţin interpretaţi?
A.P.: Să vă explic. La Covent Garden lipsea de multă vreme o producţie de Madama Butterfly, de Nunta lui Figaro, Carmen, Bal mascat, Forţa destinului... Sunt titluri care nu se mai cântau de ani de zile! În plus, am introdus Lady Macbeth din Mzensk, Lulu în trei acte, după foarte mulţi ani de absenţă, Tripticul - pe care îl facem chiar acum, mâine am spectacol la Londra. După cincizece de ani, revine pe afiş. La fel şi Troienii, care se întoarce după patru decenii. Robert le Diable vom face pentru prima dată, dar şi câteva opere ruse, printre care Cherevitchky, Logodnica ţarului...
M.C.: E un repertoriu aproape enciclopedic...
A.P.: Da, ceea ce mă bucură.
M.C.: Fiind aşa de legat de Covent Garden, nu vă împiedică să experimentaţi şi alte teatre, alte ansambluri?
A.P.: Ba da. Ce privilegiu! Sunt foarte fericit aşa, pentru că mă pot concentra. Opera necesită foarte mult timp. N-aş putea să fac opere la Londra, opere altundeva şi Santa Cecilia pe deasupra. Imposibil! Cu toate acestea, în 2013, voi dirija Don Carlo la Festivalul de la Salzburg. E un experiment. Să vedem cum va merge...
M.C.: Pe umerii Dvs. stă toată responsabilitatea muzicală a unui spectacol. Aţi simţit-o vreodată ca pe o povară?
A.P.: Acest du-te vino permanent între Londra şi Roma devine, câteodată, foarte obositor. În mod inevitabil, apare mult repertoriu nou de studiat. În perioada aceasta fac multe simfonii pentru prima dată, dar fac şi Troienii în premieră, o operă de peste cinci ore... Trebuie să reînvăţ Maeştrii cântăreţi din Nürnberg. Vorbesc despre frumuseţea studiului, dar şi despre stresul de a integra şi de a-mi apropria toate aceste titluri. Numai aşa le pot transmite convingător şi eficient orchestrei şi, apoi, publicului.
M.C.: V-aţi simţit vreodată vinovat? Dacă orchestra nu cântă bine, e vina dirijorului. Dacă nici cântăreţii nu sunt în formă, se poate da vina tot pe dirijor!
A.P.: E vina tuturor. Dacă înţelegem lucrurile fundamentale, cine suntem ca identitate, dacă avem siguranţe în ceea ce ne priveşte şi în ceea ce îi priveşte pe cei cu care lucrăm, e greu să scazi sub un anumit nivel.
M.C.: Ce cântăreţ v-a oferit, de-a lungul timpului, cel mai frumos exemplu de grandoare, dar şi de umanitate?
A.P.: Plácido Domingo, fără dubiu! E un artist care nu numai că a avut o carieră foarte lungă, dar a şi impus mereu noi provocări: repertoriu, activitatea de dirijor, de manager... Parcă ar vrea să se hrănească din viaţă cu tot ceea ce îi poate oferi! E un exemplu incredibil. Am avut şansa să fac cu el Walkyria, Simon Boccanegra, Paiaţe, Tosca şi discul de Tristan şi Isolda. Toate sunt experienţe de neuitat, pentru mine. Iată ce înseamnă un model!
M.C.: Aţi fost asistentul lui Daniel Barenboim. Odată ce-au trecut anii, aţi avut ocazia să îl dirijaţi, ca pianist?
A.P.: Da! Am făcut împreună Concertul nr. 2 de Brahms, dar şi compoziţii de Liszt şi Beethoven.
M.C.: Şi cum e experienţa de a avea un maestru din trecut ca solist al propriului concert?
A.P.: Deloc uşoară, dar bonificantă la nivel profund! Trebuie să fii deschis spre descoperire chiar şi atunci când eşti în plină carieră. E o ciudăţenie a meseriei noastre: încă de când eşti tânăr, ţi se spune numai "maestre"! Cum poţi fi un maestru atât de devreme? Poate un maestrino... Întotdeauna mai ai ceva de învăţat. Când lucrezi cu un gigant ca Barenboim, trebuie să ai urechile mereu ciulite. Nu e uşor, pentru că e ca şi când ai vedea în oglindă ce nu stăpâneşti încă, ce trebuie să mai dezvolţi. Nu e uşor! E mult mai uşor să eviţi să lucrezi cu asemenea oameni.
M.C.: Sunteţi unul dintre puţinii dirijori care par că dirijează cu aceeaşi fervoare şi capodoperele repertoriului italian, şi marile opere ale lui Wagner, dar şi grand opéra franceză. La ce parte a repertoriului spuneţi mereu "nu"?
A.P.: Deocamdată, evit Barocul. Nu am suficientă siguranţă de sine pentru a înfrunta filologia adiacentă acestui domeniu. Cu toate acestea, Monteverdi este compozitorul meu preferat din toate timpurile. Într-o zi voi dirija, orice ar fi, Încoronarea Popeei. Poate când nu voi mai fi fix într-un teatru şi voi avea mai mult timp să-mi pregătesc o versiune proprie, într-o sală mică.
M.C.: Şi opera rusă?
A.P.: Am dirijat Evgheni Oneghin...
M.C.: Ştiu. La Metropolitan.
A.P.: Am făcut mai multe spectacole cu Lady Macbeth din Mzensk, dar eu nu vorbesc limba rusă, ceea ce presupune din partea mea o muncă titanică, deoarece cuvintele sunt fundamentale. În 2016 voi dirija Boris Godunov pentru prima dată, iar înainte de asta, în 2015, voi face Kroll Roger de Szymanowsky, în limba poloneză. Limba poloneză... noroc că opera e destul de scurtă...
M.C.: Sunteţi Director Muzical la Covent Garden de zece-unsprezece ani?
A.P.: Aproape zece.
M.C.: Păi, spuneaţi mai devreme, la zece ani e timpul pentru o schimbare.
A.P.: Nu şi vă explic imediat de ce. Pentru teatrele lirice, acum este un moment în care se văd rezultatele unui climat de stabilitate. Prezenţa mea la Londra este foarte importantă pentru teatru, dar şi pentru mine. Nu e momentul să plec. Ar fi prea repede. Simt asta. Munca mea acolo nu s-a încheiat.
M.C.: Dacă nu aţi fi avut contractul în exclusivitate cu EMI, credeţi că activitatea Dvs. ar fi mai puţin strălucitoare?
A.P.: Discurile au făcut mereu parte dintr-o mare carieră. Astăzi, însă, mai puţin. Cu toate acestea, eu sunt unul dintre norocoşii care au prins finalul gloriei caselor discografice. Continuu să înregistrez CD-uri. Pentru ca o carieră să fie strălucitoare, difuzarea informaţiei este extrem de importantă. Asta în combinaţie cu munca mea la Roma, la Londra şi cu turneele. Am început să fac şi emisiuni TV - prezint opere la BBC - totul pentru a informa cât mai mult publicul, care are nevoie de aşa ceva.
M.C.: Ce e mai rău în timpul unui spectacol sau concert: un telefon mobil, tuse multă din rândul publicului sau aplauze între părţi?
A.P.: Telefonul deranjează foarte tare. M-am oprit o singură dată, la Roma. Aveam şi Televiziunea, care filma, nu în direct, slavă Domnului! Era un punct în care chiar nu mai aveam ce să fac. Şi ieri, în concert aici, a fost un punct în pianissimo...
M.C.: Mereu în pianissimo, în pianississimo, se aude un telefon mobil!
A.P.: Asta mă deranjează mult. Aplauzele între părţi erau o tradiţie veche. Mozart scria "aplauze după partea I!". A nu se aplauda între părţi e ceva de dată relativ recentă. Am fost foarte surprins, după partea a III-a din Patetica lui Ceaikovski, să aud... linişte absolută! Peste tot în lume aici se izbucneşte în aplauze, iar la Bucureşti...
M.C.: Pentru că de mult toţi spunem "nu mai aplaudaţi între părţile unui concert sau ale unei simfonii!".
A.P.: Publicul bucureştean a fost incredibil, prin căldura demonstrată, dar şi prin concentrare, prin calitatea ascultării. Fantastic!
M.C.: Aveţi cincizeci şi unu de ani şi sunteţi unul dintre cei mai respectaţi dirijori ai lumii, ca să nu mai vorbim de câte premii aveţi. Brit Classical este, poate, cel mai important dobândit recent. Ce mai aşteptaţi, încă, de la cariera Dvs.?
A.P.: Nu premii, ci şansa de a face lucrări noi, simfonii pe care nu le-am mai făcut. Doresc să adun cât mai multe experienţe, să îmi lărgesc orizontul, să fiu un muzician complet. Asta în primul rând. În al doilea rând, vreau să fiu un bun custode al familiilor mele - Covent Garden şi Accademia di Santa Cecilia. Îmi doresc să fiu un exemplu demn de respect, de profesionalism, disciplină şi expresivitate. Sunt dorinţe nu uşor de atins. În plus, încerc să nu fiu prezent în vreun context în care muzica clasică se prăbuşeşte, dintr-un motiv sau altul. Vreau să nu simt niciodată rutina concertelor, ci să îl abordez pe fiecare ca şi când ar fi ultimul. În lumea noastră, e foarte uşor să fii un bun profesionist. Ai o tehnică bine pusă la punct, totul merge ca pe roate, foarte bine! Acesta este, însă, doar începutul! Un concert trebuie să fie un efluviu de generozitate şi pasiune, de determinare şi coerenţă! Atunci, muzica are, cu adevărat, viaţă!
Pe Antonio Pappano, trebuie să recunosc din nou, mi-l imaginasem inexpugnabil şi preţios. Când colo, s-a dovedit un interlocutor cald, foarte personal şi explicativ în opinii, cu o mare plăcere de a răspunde la întrebări, atunci când acestea îl provoacă şi ies din schematismul stas. Pappano, muzicianul premiat cu Classical Brit Award 2011, dirijorul cu exclusivitate EMI, directorul muzical al Royal Opera House Covent Garden, mi-a oferit treizeci de minute din timpul său, după ce repetase Enescu. La rândul meu, am încercat să îi ofer un partener de conversaţie atent şi receptiv la nuanţe.