Conversaţii cu oameni dragi (IV.1) - Nostalgia, dorul de ai mei, dorul de casă, dorul de copilăria fericită şi de senzaţia de normalitate

Nicole Sima: Alo, alo! Bună dimineaţa, Daniela! Te anunţ că "zarurile au fost aruncate".
Daniela Ştefănescu: Bună şi ţie! Ce decizie atât de importantă ai luat, "Iuliu Cezar", ca să mă suni cu noaptea-n cap?

N.S.: Te-am trezit cumva? Scuze! Am vrut să-ţi spun că azi, dacă ai timp, ţi-a venit rândul! După ce zarurile o aleseseră în săptămânile trecute pe Cristina - Cristina şi Daniela sunt verişoarele mele aflate peste Ocean, dar prezente zi de zi în viaţa mea şi eu în a lor, prin intermediul whatsapp-ului - acum, draga mea, ai ieşit tu la sorţi. Începem o conversaţie ce s-ar putea să nu fie atât de scurtă. Sunt foarte multe de povestit.
D.Ş.: E perfect! Azi chiar e un moment bun pentru a sta noi două de vorbă pe îndelete.

N.S.: Ce făceai?
D.Ş.: N-o să-ţi vină să crezi. Tocmai mă uitasem la o poză cu părinţii mei şi cu mine micuţă. Poate ca o telepatie transmisă la mare distanţă - peste mări şi ţări - minţii mele de gândurile tale îndreptate spre mine.

N.S.: N-ar fi prima oară când între noi două telepatia ar funcţiona.
D.Ş.: Aşa este.


N.S.: Vai, ce plăcere îmi faci cu poza asta! Tu ştii că îmi aduc aminte de acea sărbătoare? Eram maaare, aveam trei ani şi jumătate!
D.Ş.: Mă uitam şi la o poză apărută într-o revistă în limba franceză când eram mică de tot şi tata lucra la piesa lui de teatru Eminescu. Mă aşezasem în braţele lui, pentru a "dactilografia", cu o mutriţă serioasă, la maşina de scris Remington, pe care şi-a scris toate piesele. Nostalgia, dorul de ai mei, dorul de casă, dorul de copilăria fericită şi de senzaţia de normalitate... atâtea sentimente care mă tulbură în aceste momente nu foarte uşoare prin care trecem cu toţii.


N.S.: Parcă scriseseşi tu ceva despre bucuria de a sta lângă tatăl tău când era la masa de creaţie.
D.Ş.: ... Da, în autoprezentarea la rubrica "Literatura fresh", care a apărut în colaborarea dintre LiterNet şi Institutul Cultural Român din Cehia. Câţiva autori fuseserăm rugaţi să scriem un text mai ieşit din comun în care să ne prezentăm pe noi, activitatea noastră literară etc. S-a publicat în 2015 în română şi în cehă, împreună cu o scriere a mea care apăruse la LiterNet.

N.S.: Aşa. Cunosc articolul. Aminteşte-mi cum spuneai!
D.Ş.: "Când eram micuţă îmi plăcea să stau sub masa de lucru a tatii, când scria sau bătea la maşină. Mama mă ruga să fiu cuminte acolo, să nu-l deranjez în orele de lucru, iar eu o întrebasem prima dată, candidă: «Da' să respir am voie?» Alunecarea stiloului pe hârtie şi sunetul clapelor maşinii Remington mă fascinau, dând ghes imaginaţiei mele."

N.S.: "Da' să iespii am voie?" Ca să respectăm adevărul istoric. Hahaha, căci încă nu îl puteai pronunţa pe "r".
D.Ş.: Am şi acum masa de lucru a tatii şi, uneori, sunt tentată să intru sub ea, pentru a retrăi acele clipe fericite şi care m-au marcat atât, de acum... peste o jumătate de secol.

N.S.: Sigur că te-au "marcat atât". Vrei să spui că poate acolo - sau pe acolo, în atmosfera cu totul specială a casei voastre, în care biroul unui scriitor de talia lui Mircea Ştefănescu era acasă - ai "clocit" şi viitoarea ta profesie sau... viitoarele tale profesii?
D.Ş.: Ştiu eu? Poate... Hai să le luăm pe rând şi să vedem.

N.S.: Ai devenit mai întâi profesoară.
D.Ş.: Da, îmi amintesc cum le "predam" când eram mică păpuşilor mele. Fiind foarte timidă, în faţa lor aveam curajul să mă... desfăşor.

N.S.: Apoi ai devenit redactor.
D.Ş.: Într-adevăr, mi-am "clocit" această profesie sub masă, lângă masă, pe masă... Ca să continui cu altă idee din acea autoprezentare: am mărturisit acolo ce fericită eram când tata - de-abia învăţasem să citesc - îmi dădea exemplarul ultim din cele dactilografiate şi care rămânea în casă, adică nu-l trimitea niciunui teatru. Îl consideram exemplarul meu "de lucru". Luam creioane colorate şi "corectam": înlocuiam litere, mutam cuvinte, ştergeam chiar câte-un rând; ca să zic aşa: "redactam". Sper totuşi că atunci când aceasta a devenit meseria mea să fi reuşit s-o fac... cu mai mult profesionalism. Dar "germenii" pasiunii acolo s-au format.

N.S.: Şi nu este singura ta pasiune în domeniul literar.
D.Ş.: Aşa este. Am devenit traducătoare şi, ceea ce sufletului meu îi este cel mai drag, am scris şi publicat cărţi.

N.S.: Nu vrei să vorbim întâi despre cei datorită cărora eşti pe lume şi ale căror însuşiri, talente, comportamente chiar ţi s-au transmis ţie direct sau indirect?
D.Ş.: Mi-aş dori să fie cum spui tu... Toată viaţa mea am fost mândră de străbunii mei şi m-am rugat ca şi ei, acolo sus, să simtă măcar o fărâmă din această mândrie faţă de mine. Adică am vrut să nu-i fi dezamăgit, chiar dacă nu m-am înălţat la nivelul lor.

N.S.: Ştiu că ai simţit de multe ori că ei te ocrotesc de acolo unde se află sufletele lor. Poate acesta este semnul. Şi, ca să fiu sinceră, eu nu cred că nu te-ai înălţat la nivelul lor, dar ai voie să fii modestă (şi asta e o calitate!)
D.Ş.: Iar exagerezi! Referitor la bunici, am norocul că părinţii mei au scris, printre atâtea altele, şi despre ei în cărţile lor de memorii...

N.S.:... La care ai făcut tu îngrijirea de ediţie... Încă o pasiune pe plan profesional?
D.Ş.: Ce de pasiuni de-ale mele scoţi tu în evidenţă! O să mă umflu-n pene de explodez prin telefon până la tine. Dar, aşa-i: am făcut îngrijirea de ediţie la aproape toate cărţile lor de memorii şi asta mi-a dat o mare satisfacţie profesională.

N.S.: Începem cu bunicii tăi?
D.Ş.: Aş începe cu ceva ce mă caracterizează şi pe mine, deşi este scris de tata în primul lui volum de amintiri, Un dramaturg îşi aminteşte..., publicat în 1980 la Editura Eminescu: "Ritmul precipitat al vieţii nu-ţi dă răgaz să întîrzii pe imaginile propriului tău trecut - şi astfel, abia tîrziu îţi dai seama cum s-au strecurat în tine toate elementele care ţi-au format pe îndelete personalitatea. În copilărie, şi chiar în tinereţe, nu preţuieşti suficient pildele bune ale părinţilor şi ale cîtorva profesori sau oameni de valoare; dar cu vremea, înţelegi cît de adînc s-au infiltrat în tine şi cum, fără să observi, ţi-au condus de multe ori paşii. Abia la vîrsta maturităţii m-am întrebat care a fost fondul real de educaţie pus în mine de străduinţa părinţilor mei - şi ce a pătruns mai tîrziu, din acest fond, în lucrările mele."

N.S.: Mircea era sentimental şi profund. Cred că abia la maturitate ajungem să preţuim cu adevărat ce ne-au dat părinţii, ce au sădit în noi. Acum îţi dau ocazia să ne spui ce ştii despre părinţii părinţilor tăi, despre bunicii paterni şi materni.
D.Ş.: Voi începe cu Dumitru Ştefănescu, tatăl tatii, cel mai în vârstă dintre părinţii părinţilor mei, care, murind în 1943, a fost singurul pe care nu am apucat să-l fac bunic în timpul vieţii lui.
Ca şi viitoarea lui soţie, bunica mea, şi el a fost orfan de mic, lui murindu-i însă ambii părinţi la interval scurt unul de celălalt.
El a fost îngrijit de cea mai mare dintre verişoarele lui, căreia i-a rămas recunoscător toată viaţa. Pentru a-i găsi un rost, l-a înscris la Şcoala Militară şi astfel i-a determinat cariera extraordinară pe care urma s-o aibă generalul Dumitru Ştefănescu.

N.S.: General! Jos pălăria!
D.Ş.: La bunica mea, a fost ceva de domeniul paranormalului sau... o simplă coincidenţă acauzală de fenomene, o sincronicitate, cum ar zice C.G. Jung. Tatăl ei, Vasile Scărlătescu, a murit în ajunul naşterii ei. Era duminica Paştelui 1869 şi el se plimba în Giurgiu pe strada principală, când a văzut deodată trecând un cortegiu funerar. Oamenii s-au descoperit, iar el a exclamat: "Ferice de cel care a murit, căci s-a ridicat la Cer într-o zi sfântă ca aceasta!" Într-un mod aproape incredibil, chiar în acea zi sfântă, străbunicul meu, un bărbat aparent sănătos, în puterea vârstei, s-a ridicat şi el la cer, în urma unui atac puternic de cord, lăsând doi băieţi orfani, o soţie gravidă şi o fetiţă care avea să se nască a doua zi orfană şi căreia i se spunea mai târziu uneori "tante V", pentru a evita prenumele ce i s-a dat şi care nu-i plăcea.

N.S.: Chiar mă întrebam de unde până unde acest prenume: Vasilichia.
D.Ş.: În memoria tatălui ei, Vasile. Ea a fost internată, după ce familia s-a mutat la Bucureşti, la azilul de orfane "Elena Doamna", care i-a determinat şi ei profesiunea - aşa ca şi bunicului meu Şcoala Militară -, căci era oarecum sortită ca după acest azil să treacă la Şcoala Normală şi apoi să intre în învăţământ, devenind institutoare. Încă o vorbă despre mama ei superbă în tinereţe. Catrinel, mezina mea, seamănă cu ea...


N.S.: Deşi Catrinel seamănă tot mai mult şi cu mama ta, chiar dacă asta înseamnă gene din altă latură. Daita cu cine seamănă?
D.Ş.: Ai puţintică răbdare... ma chère.
Străbunicii mele, grijile i-au înăsprit apoi trăsăturile. Ea a trăit o viaţă înţeleaptă şi a fost ajutată în educaţia copiilor şi de fratele ei. Şi totuşi, în ciuda greutăţilor, a rămas plină de umor...

N.S.: Când îmi vorbeşti de umor, nu pot să nu mă gândesc la Mircea cu umorul său fin. L-o fi moştenit de la bunica lui.
D.Ş.: Sunt sigură. Dar al ei era voluntar şi involuntar. Un exemplu al acestuia din urmă (l-am putea numi chiar gafă) a fost când i-a urat de ziua lui ginerelui ei care avusese nişte palpitaţii: "Să nu-ţi mai bată inima, Mitică!"
Bunicul meu (adică Dumitru... acest "Mitică") era eminent la matematică şi foarte priceput în construcţii. Ar fi putut fi un inginer constructor de excepţie, nu doar hotarnic, diplomă pe care şi-a luat-o ca şi alţi colegi din branşa lui (genişti).

N.S.: Ia uite! Nu ştiusem că a fost genist. Tatăl meu fiind inginer constructor, civil, nu militar, specializat în drumuri şi poduri, a făcut armata la Geniu. Uite încă ceva ce ne leagă.
D.Ş.: Da, chiar. Bunicul a fost ofiţer în armata Geniului, care se ocupă de executarea lucrărilor de fortificaţie, drumuri şi poduri, şi a fost şi profesor la Şcoala de Aplicaţii pentru Ofiţerii de Artilerie şi Geniu. Iar în cei câţiva ani în care a fost director al Geniului în Ministerul de Război, s-au ridicat două construcţii de marcă: Cercul Militar din Bucureşti şi Şcoala Militară de la Mânăstirea Dealu.
Bunicul, ca şi bunica de altfel, era un om foarte sincer şi cu o fire independentă care-l făcea să-şi susţină curajos opiniile, chiar în detrimentul situaţiei şi al intereselor lui.

N.S.: Aceste gene s-au transmis şi generaţiilor următoare. Tatăl tău când..., tu când..., dar hai să nu anticipăm. Fiecare la rândul său.
D.Ş.: Dar în armată ordinele se execută, ele nu se discută. Bunicul, tânăr ofiţer pe atunci, era însă pus pe a le discuta, atunci când contraveneau opiniei lui cinstite, sincere, de om care aprecia mai cu seamă justiţia şi avea multă tărie de caracter. Astfel, în timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, pe când era maior, a comandat un detaşament mixt de geniu, artilerie şi cavalerie în zona Vlaşca şi, prin comportamentul său foarte apreciat de unii, dar doar de unii, a reuşit să liniştească spiritele revoltate, cu tact, cu prevedere, cu omenia care l-a determinat să nu-i măcelărească pe ţărani.

N.S.: Memorabil comportament. Uman şi curajos. Cred că a fost imediat avansat.
D.Ş.: Era propus pentru avansare încă din 1905, iar acum a fost foarte lăudat de superiori. În afara factorului politic din Ministerul de Război, care exact pentru aceste calităţi îl pedepseşte şi îl sare de la avansare.

N.S.: Culmea!
D.Ş.: Însă ceva mai târziu, ajungând ministru de Război Nicolae Filipescu şi aflând de nedreptatea care i se făcuse bunicului, l-a înaintat destul de rapid locotenent-colonel şi apoi colonel. I-a şi propus să intre în partidul lui (conservator), oferindu-i o avansare şi în cadrul Ministerului. Bunicul a răspuns, cu demnitatea şi curajul său: "Militarii nu fac politică." - "Dar dumneata ce părere ai despre politică?" l-a întrebat Filipescu. - "Este cea mai mare prostituată, domnule ministru." Drept care, nici nu a ieşit din armată pentru a intra în politică, nici nu a acceptat "drumul frumos" ce i s-ar fi deschis. Filipescu, om de calitate, i-a respectat şi apreciat decizia, folosindu-l în armată, nu în politică, pentru calităţile lui excepţionale.
Cât despre comportarea lui în armată şi război voi spune mai pe scurt decât ar merita el, căci locul nu ne permite să intrăm în detalii: viaţa lui de ofiţer de carieră destoinic şi curajos a fost dominată de principiul împlinirii datoriei, dar nu în mod absurd, ci printr-o profundă înţelegere a oamenilor şi a evenimentelor.


N.S.: Ai date concrete?
D.Ş.: Din fericire, am! Voi enumera doar câteva dintre misiunile încredinţate pe front: a comandat un regiment din Galaţi, unul din Târgovişte, unul din Giurgiu (Reg. 5 Vlaşca, cu care a făcut, colonel fiind, şi campania din 1913). Apoi a luat comanda Brigăzii 12 Infanterie. Generalul Cotescu, comandantul Corpului 2 Armată, l-a apreciat pentru "aptitudinile militare din cele mai ales şi pline de curaj", dovedite în timpul războiului din 1916-18, şi propune "să fie înaintat excepţional la gradul de general".
În război şi-a condus "cu destoinicie, curaj şi spirit de sacrificiu trupele", constată superiorii lui, în luptele de la Cocargea, de la Nămăeşti, pentru apărarea văii superioare a Dâmboviţei, în atacul pe dealurile Alba, Drăgoteşti şi Mărăşti. A condus Divizia 12 la Dealul Gorunului. În fine, nu mai înşir toate regimentele, brigăzile şi diviziile pe care le-a condus.

N.S.: Asta fiind ierarhia acestor unităţi militare?
D.Ş.: Da. Apoi, spre sfârşitul războiului, a avut şi o perioadă ceva mai liniştită, nefiind direct în bătaia focului. A primit însărcinări la direcţia lucrărilor de fortificaţie în nordul ţării. Bunicul era destul de bolnav, aşa că şi-a putut vedea puţin şi de sănătate. Şi-a luat acolo (Iaşi, Botoşani) şi băieţii. Tata a reuşit să dreseze un cal teribil de nărăvaş şi a fost foarte mândru de isprava lui. De altfel, a devenit apoi un bun călăreţ. Am poze cu el călare în timpul celui de-Al Doilea război mondial.

N.S.: Le-am văzut şi eu...
D.Ş.: Da. În amintirile scr...

N.S.: Şşşşşt!!! Nu încă! Nu dezvăluim aici unde le-am văzut. Puţin suspans, hihi! Ca în piesele lui Mircea, scrise după ce n-a mai mânuit cu succes cai nărăvaşi, ci doar replici de teatru.
D.Ş.: Dar, înainte de asta, tatăl meu, adolescent înfocat în 1916, suferea că nu poate fi şi el în bătaia focului... Îi scrie tatălui său că şcolile fiind închise, stă cu ochii pe pereţi şi se gândeşte cât este el de nefericit că este atât de mic, când timpurile sunt atât de mari. Abia în anul următor se ia contingentul 1919, iar el este 1920! De abia aşteaptă să încingă sabia de artilerist, să doarmă pe paie, să mănânce vânt o zi întreagă, să audă ghiulelele pe la urechi. Ăsta era spiritul vremii, deci nu erau doar vorbe mari, ci sentimente sincere pe care le nutrea şi care îl frământau. Dorea să-şi schimbe "trista soartă" cu cea a unuia care vrea să fugă de moarte.

N.S.: Colosal, cum îşi modifică generaţiile visurile. Nici nu-mi pot imagina un adolescent din ziua de azi cu asemenea dorinţe. Cum a reacţionat bunicul tău?
D.Ş.: Ca să scape de gura lui, l-a chemat o zi pe front, asigurându-şi soţia că fiul lor nu va păţi nimic. A trimis un sergent ca să-l aducă la el. Santinelele taberelor de soldaţi din spatele frontului întâlnite pe drum noaptea se cruceau când îl vedeau atât de tânăr. Îl încredinţau caporalului de gardă şi era dus ofiţerului de serviciu care dormea. "Ce cauţi tu pe-aici?" - "M-a chemat tata pe front", răspundea mândru. - "Dar cine e tac'tu, mă?" Atunci arăta dovada scrisă pe care o avea la el... "Bine... dacă domnul colonel te cheamă..." În urma lui, tata simţea înjurăturile bombănite în gând de cei cărora le stricase somnul... A fost o aventură destul de dură a tânărului plecat în uniformă de liceu să înfrunte duşmanii şi care chiar era să intre în gura lupului, când, ajuns la Dunăre, s-a suit pe un cal cam vioi şi a luat-o direct spre duşmani.

N.S.: Ha-ha! Asta l-o fi lecuit de vitejii.
D.Ş.: Nu mai intru în detalii; bunicul meu a avut el planul lui, doar era şi un bun strateg, aşa că totul s-a soldat cu întoarcerea tatii acasă, la linişte şi la mama lui, în timp ce pentru bunicul meu a continuat campania grea, cu operaţiuni strategice pline de pericole.
Am în minte o imagine, evocată desigur de tata de multe ori şi care aşa a rămas întipărită pe retina mea: bunicul meu, cu părul negru, ochii albaştri şi mustaţa roşcată, deci o înfăţişare frapantă, în galop pe cal şi trăgând cu revolverul... E reală imaginea, e doar în mintea mea? Cine mai ştie? Pentru mine, aşa rămâne. Oricum, iar asta sigur nu este doar în închipuirea mea, pentru faptele sale vitejeşti, regele i-a acordat ordinul "Steaua României" cu spade, în grad de ofiţer; ordinul se află în casa mea, deci nu e himeră.
În cele din urmă, odată cu venirea ca ministru de Război a generalului Constantin Hârjeu care îi aprecia activitatea militară foarte mult, a fost înaintat general.

N.S.: Un ofiţer cu merite deosebite şi cu o carieră frumoasă.
D.Ş.: A mai avut legături cu armata şi după război, căci a fost chemat "să activeze, mulţumită reputaţiei sale de strălucit gospodar militar, dublat de onestitate şi omenie remarcabilă, în Consiliul de Administraţie al Casei Oştirii", scrie în revista Eroii Patriei din mai-iunie 1946.

N.S.: Parcă în 1946 bunicul tău nu mai era în viaţă. Părinţii tăi erau deja căsătoriţi de ceva vreme...
D.Ş.: Aşa-i! Amândoi bunicii paterni au îndrăgit-o pe mama de la început. Nu-i interesa ce zic alţii, nici de bine, nici de rău, nu voiau decât să se încredinţeze cu ochii lor că băiatul lor este fericit şi că şi-a găsit omul alături de care să-şi petreacă tot restul vieţii. Au făcut multe sărbători împreună, în casa părintească a tatii. Odată totuşi, deşi bunicul meu era slăbit şi amândoi mergeau greu, au venit şi în apartamentul părinţilor mei, până la care trebuiau urcate trei etaje. A fost o seară extrem de plăcută, care a rămas întipărită în mintea mamei mele cu bucuria că au fost şi ei acolo.
Cea din urmă sărbătoare de familie, care i-a reunit în casa socrilor în jurul mesei tradiţionale, a fost de Sfîntul Dumitru, ziua de nume a bunicului care, deşi a obosit uşor, i-a înveselit şi acum cu glumele lui, căci umorul îl caracteriza, aşa că atmosfera a fost una de bună dispoziţie.

N.S.: Umorul lui Mircea Ştefănescu moştenit şi de la tatăl lui, desigur. Dar mă tem că ce ne vei spune în continuare nu va fi vesel deloc.
D.Ş.: Deloc. Voi cita din memoriile mamei: "Atunci nu ştiam că era ultima oară că aveam să-l mai văd şi ne-am despărţit ca de obicei, cu pupături şi urări de noapte bună. S-a stins după zece zile, liniştit ca o luminiţă care pîlpîie din ce în ce mai slab. Mircea stătea aproape în permanenţă acolo, dar mie nu-mi îngăduia să mă mai duc, căci curînd trebuia să nasc."
El i-a închis ochii în noiembrie 1943. Zi nefericită, urmată după 11 zile de alta foarte nefericită, când mama, din cauza legilor rasiale care nu i-au permis să aibă toată aparatura necesară în caz de complicaţii, a pierdut la naştere primul copil, pe sora mea Dianetta.

N.S.: Teribilă durere! Cât de mult au suferit atunci părinţii tăi!
D.Ş.: Poţi să-ţi dai seama... După acel an nefericit au mai trecut destul de mulţi până când au avut, în fine, copilul mult dorit. Pe... mine! Dar, cum face soarta, în anul naşterii mele s-a stins din viaţă bunica mea, în casa din strada Batişte, casa părintească a tatii. De această casă îl legau multe amintiri, toată copilăria, tinereţea, toate visurile, toate elanurile, dar şi amintirile triste ale pierderii celor dragi.

N.S.: Vrei să vorbim acum despre bunica ta?
D.Ş.: Da, însă, dacă tot povestisem despre ultima zi a bunicului, voi începe şi aici cu sfârşitul, căci - şi fac această remarcă doar ca să ne deconectăm frunţile niţel - nu este roman poliţist.

N.S.: Ha-ha! Aveam noi un specialist care ghicea totdeauna sfârşitul romanelor poliţiste.
D.Ş.: Da, iubita ta mamă. Evitam să stau lângă ea când vizionam vreun film poliţist, căci ştia de la început cine-i criminalul.
Dar, să revenim. De-abia mă născusem, bunica mea zăcea deja la pat, iar ai mei m-au dus la căpătâiul ei. Ea reţinuse părerea unuia dintre medici că s-ar putea să fie gemeni. Bunica vedea tot mai prost, aşa că atunci când m-a simţit la patul ei, mi-a mângâiat căpşorul, căutând apoi cu mâna şi al doilea... copilaş.

N.S.: Nostim! Dar păcat că nu a mai putut profita de bucuria de a fi bunică.
D.Ş.: În dimineaţa zilei în care s-a prăpădit, a sunat telefonul şi mama a auzit glasul vesel al medicului bunicii mele, strigând: "Felicitările mele!" Bref, citise în ziar că tata primise Premiul de Stat, veste total neaşteptată, căci tata, necochetând deloc cu regimul, cam era ţinut departe de premii etc. Bunica a închis ochii câteva ore mai târziu. Seara suna tot timpul telefonul, tata era felicitat pentru premiu... iar el suferea cumplit că-şi pierduse mama.

N.S.: Ce-i viaţa! Una caldă, una rece!
D.Ş.: Tata a părăsit atunci casa din Batişte, urcându-se în automobilul mortuar. Era şi mama mea cu el. Nu s-au mai întors niciodată acolo.

N.S.: Trebuie să remarc aici că şi regimul l-a "ajutat" în acest sens. Casa a fost curând naţionalizată.
D.Ş.: Aşa este. Ah, apropo de comunişti, au obligat-o pe bunica mea să aibă chiriaşi, ca să nu se "lăfăie" singură în casa care era a ei, construită de ai ei şi mărită apoi după planurile concrete ale soţului ei şi, hai să fim serioşi, nu era o casă prea mare. Dar înainte de asta, înainte să se stingă din viaţă bunicii mei, acolo a murit Vică, fiul lor cel mare.

N.S.: Neapărat să vorbim mai încolo şi despre Vică. În privinţa abuzurilor, erau la ordinea zilei. Şi familia mea a avut parte de ele.
D.Ş.: Ştiu foarte bine. Îmi amintesc că aveaţi în actuala sufragerie o familie întreagă...

N.S.: Aveam. Nici lor nu le era uşor... Acum haide să revenim la bunica ta pe când era tânără şi frumoasă...
D.Ş.:... şi, ca şi bunicul, plină de spirit şi umor. A fost o femeie fină, delicată, cu o talie zveltă şi o siluetă elegantă pe care şi-a păstrat-o toată viaţa. Cu ea mi se pare că aduce Daita, adică strănepoata ei.

N.S.: De fapt, bebeluşul Daita era "cap tăiat" tatăl tău... deci tot aceste gene.
D.Ş.: Este atât de amuzant de urmărit cum îşi fac genele "mendrele". Toţi nepoţii mei, trei fete şi un băiat, au moştenit în schimb un anume surâs - "zâmbetul politicos" cum îl numesc fetele mele - al bunicii lor paterne, deci străbunica nepoţilor. Ca să nu mai vorbim despre câte trăsături - de care ne bucurăm şi ne mândrim - regăsim în firea şi în fizicul celor mici care au fost moştenite dinspre taţii lor. Dar să revenim la bunica mea.


N.S.: Te rog!
D.Ş.: Avea o fire veselă, jucăuşă. Ţi-aş relata una dintre poznele ei. Când era elevă la azilul "Elena Doamna", enervându-se pe o profesoară antipatică, prea aspră şi incorectă, s-a răzbunat, încercând s-o îmblânzească. S-a suit pe acoperiş ca să-i dea emoţii, atingându-şi scopul; căci îngrozită, femeia s-a urcat după ea şi, ca s-o atragă să se îndepărteze de margine, i-a promis marea cu sarea, de fapt să fie nepărtinitoare şi corectă, plus că n-o pedepseşte. Şi s-a ţinut de cuvânt. Dar genele poznaşe ajungând şi la tata, s-a urcat şi el în ceasul cu turn al liceului Lazăr, ca să se răzbune pe un supraveghetor antipatic, şi a făcut ceasul să bată ora întreagă la jumătatea unei ore de curs, spre bucuria elevilor, care au dat năvală în pauză.

N.S.: Ha-ha! Într-o generaţie în care se făcea o şcoală extrem de serioasă, iată de câte pozne aflăm... Căci şi tatăl meu, într-o iarnă, când nu era foc în soba clasei, a "ajutat" moral la dărâmarea sobei inutile.
D.Ş.: Lăsând însă gluma deoparte, bunica mea a ajuns în viaţă un om bun şi drept şi cu disciplina unei munci continue; i s-a transmis şi asta tatii în gene, nu doar că era pus pe şagă.
Mama lui iubea teatrul, literatura, muzica, aşa ca şi tatăl meu, de altfel. A moştenit de la ea firea extrem de vioaie şi arma unei ironii care se transforma adesea în autoironie. După cum am zis, ea fusese institutoare şi se pare că a fost foarte apreciată de directoarele ei şi iubită de eleve, pe care ştiuse cum să şi le apropie sufleteşte. Tata îşi amintea cum mult timp după ce ea ieşise la pensie, încă primea felicitări de sărbători şi vizite de la foste eleve.
Din păcate, murindu-i prematur primul copil, apoi rămânând văduvă, n-a mai putut fi total fericită. Dar a avut marele noroc să-l vadă pe fiul ei atât de împlinit alături de mama, i-a apreciat şi pe părinţii mamei şi a apucat să le-o şi spună...

N.S.: Cum să nu apreciezi astfel de oameni!
D.Ş.: A apucat să vadă că tata avea deja câteva mari succese ca dramaturg, să fie înconjurată de dragostea alor mei şi a închis ochii liniştită, la propriu şi la figurat. Poate s-o fi oprit şi în acel moment pendula, aşa cum se întâmplase când murise mama ei. Cine să fi ştiut, odată ce atunci ai mei au părăsit pentru totdeauna casa din Batişte, care-i văzuse murind pe părinţii tatei şi pe fratele lui în vârstă de numai 25 de ani!


N.S.: Am auzit de mai multe ori vorbindu-se de fratele Vică în casa voastră. Tu ştii mai multe despre el. Te rog să ne spui şi nouă.
D.Ş.: Vică era extrem de inteligent, era talentat, erudit; avea un permanent neastâmpăr şi o minte foarte ageră, care îi cucerea pe toţi, inclusiv pe medicii care îl tratau. El a avut tăria să-şi autoironizeze boala şi să-i accepte deznodământul. Tata, după cum ţi-am spus, voia să plece la război pe când era prea mic pentru asta, iar Vică n-a vrut pentru nimic în lume să fie scutit de armată, deşi era deja bolnav de piept, iar în timpul petrecut la regiment boala i s-a agravat. Tânărul încazarmat se cufunda în visare în clipele de repaos, dar, având şi un simţ acut al realităţii, când îşi revenea scria: "Deocamdată, Bucureştiul este încă în mâna duşmanului iar eu în mâna morţii. O simt cum mă pândeşte, totuşi nu pot să nu visez. Aşa e mintea omenească: compensează viaţa cu visele..."

N.S.: Ce imagine! Impresionant, de reţinut: compensează viaţa cu visele... Filozof şi poet în acelaşi timp.
D.Ş.: Da. Viaţa, miloasă sau crudă, cum vrem să-i zicem, l-a repus scurt timp pe linia de plutire, aşa că, după întoarcerea acasă, a început să-şi facă planuri de viitor... A apucat, în ciuda internărilor la sanatoriu, să şi publice articole în reviste şi a lăsat în manuscris versuri originale, traduceri, studii, schiţe, nuvele şi două caiete de cugetări din timpul bolii.
Citind mult despre tuberculoză şi cunoscându-şi perfect suferinţa, i-a declarat într-o zi tatii: "S-a generalizat boala. Nu mai am decât o lună." Din clipa aceea, n-a mai vrut să vadă pe nimeni, în afara fratelui său. Tata le-a comunicat asta părinţilor îndureraţi şi care erau în aceeaşi casă, şi i-a fost până la sfârşit frate, prieten, părinte, medic, infirmieră. Între ei doi şi restul casei, restul lumii, "s-a lăsat atunci cortina care", explică mai târziu dramaturgul în memoriile lui, "desparte actele unei piese de tabloul deznodământului". Tata a stat timp de o lună în acea cameră, coborând la parter doar pentru a lua masa cu părinţii.

N.S.: Cred că a fost un mare noroc că nu s-a molipsit...
D.Ş.: Nu se ştia probabil mult pe atunci, deşi Vică îi spusese să se ferească să nu ia boala şi avusese grijă ca toate lucrurile lui să fie izolate de restul casei. Părinţii au acceptat împietriţi dorinţa fiului lor şi nu ştiu de fapt dacă l-au mai văzut până în momentul agoniei, când au urcat scara şi au rămas, sfâşiaţi de durere, lângă el.
Între tata şi Vică a fost o prietenie care a depăşit relaţia fraternă. Erau confidenţi de fiecare clipă. Două inimi care se deschideau una celeilalte. Tata mi-a spus întotdeauna că Vică era strălucitor şi că el, mezinul, i-a recunoscut dintotdeauna superioritatea cu bucurie, cu admiraţie, fără pic de gelozie, iar legătura dintre ei a dăinuit, ca un arc peste timp, dincolo de viaţă şi de moarte. "Acum puteam continua cu el, parcă pe vecie, dialogul nostru obişnuit."

N.S.: Ceea ce spune Mircea Ştefănescu aici mă încearcă uneori şi pe mine.
D.Ş.: Ştiu, draga mea, am citit dialogul tău cu Mircea Ulubeanu, tatăl tău şi unchiul meu. Părea aievea, deşi el ne-a părăsit de peste 15 ani.
Dar tatăl meu a rămas marcat de groaza acestei boli cumplite, chiar dacă între timp tratabile: ţin minte cum mă asculta de atâtea ori el sau punea medicii să mă asculte... la plămâni. Şi le sunt recunoscătoare plămânilor mei că nu m-au supărat niciodată, chiar dacă nu m-au ajutat să am glasul tău de privighetoare.

N.S.: Ha-ha! Geloasă?
D.Ş.: Nu... Am învăţat de la tata că gelozia nu este un sentiment fratern în familia noastră...

N.S.:... Asta aşa este. Le-ai inoculat această atitudine şi fetelor tale, şi cred că şi cei mici calcă pe urmele voastre...
D.Ş.: Fetele sunt un exemplu perfect. Însă copilaşii? Se iubesc foarte mult, dar sunt încă prea mici ca gelozia să nu-şi scoată corniţele. Uneori te bucuri că e armonie, dar "pe la spate" se împung, îşi trag câte un ghiont sau se ciupesc.


N.S.: Sunt copii, ce vrei?!
D.Ş.: Vreau, hihi, să mă laşi să-mi continui ideea: ziceam înainte că am învăţat de la tata - desigur şi de la mama, dar despre ea ca soră... mai încolo - că gelozia nu este un sentiment fratern în familia noastră, iar cum eu te consider sora, nu verişoara mea, glasul tău de privighetoare nu trezeşte în mine pic de invidie sau de gelozie...

N.S.: Bravo, înălţătooor! Dacă mă gândesc bine, surioară, nici eu nu sunt geloasă pe tine. Dar glas de privighetoare, adevărat glas de privighetoare, ştim amândouă foarte bine, avea Mamai (pentru mine tanti Regina), bunica ta din partea mamei.
Îţi fac o propunere. Hai să continuăm data viitoare cu ramura maternă a familiei tale, cea care ne face să ne înrudim! Ca să trecem apoi şi la următoarea treaptă din arborele tău genealogic. Şi, eventual, să ajungem cândva şi la tine?
D.Ş. Eventual...