Este autorul unor lucrări de referinţă în domeniu: "Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele şi violenţa", "Mozaicul Uman. Evoluţia omului şi originea raselor", "Iluzia fericirii: o izbăvire terapeutică".
Ilinca Bernea: Ai o operă spectaculoasă la o vârstă neaşteptată. Dă-ne, rogu-te, câteva detalii biografice. Bănuiesc că ai prins în şcoală ultimii ani ai comunismului.
Dorian Furtună: Nimic spectaculos în biografia mea. M-am născut în Chişinău, tot aici am absolvit facultatea de biologie, apoi am susţinut teza de doctor în biologie. Nu am fost privilegiat de studii peste hotare şi de tot felul de călătorii pe la conferinţe şi stagieri, cum se practică în prezent. Nici măcar nu am vreo afiliere la vreo instituţie universitară sau academică. Sunt în mare parte un autodidact solitar, iar cercetările şi scrierile mele constituie un efort motivat exclusiv de pasiunea mea pentru cunoaşterea ştiinţifică. Nu râvnesc titluri, nici poziţii în carieră, nici burse sau nu ştiu ce avantaje sociale, nu cercetez din obligaţie sau pentru a îndeplini vreun plan colectiv. Nu. Eu studiez şi scriu pentru că în acest mod îmi satisfac chemarea vocaţiei. E propria mea cale şi fac asta pentru mine, aşa cum îmi dictează mintea şi inima, şi poate din această cauză muncesc mai temeinic şi sunt autosuficient în izolarea mea creativă.
I.B.: Munca ta de cercetare e titanică. Nu pot să îmi dau seama cum reuşeşti. Spune-mi cum a început această odisee. Când şi cum s-a declanşat preocuparea ta pentru biologie?
D.F.: Trebuie să-ţi placă ceea ce faci - iată reţeta şi explicaţia. Şi atunci găseşti şi timp, şi energie, şi concentrare, şi accepţi sacrificii personale, şi uzură de sănătate, numai pentru a-ţi realiza planul creativ sau de cercetare. Eu în mare parte îmi continui pasiunea din copilărie pentru biologie şi prin asta se explică de ce am reuşit să acumulez şi multe cunoştinţe, şi multe texte. Citesc şi scriu întruna, chiar dacă de-a lungul anilor am avut destule activităţi care mă abăteau de la preocuparea care îmi place cel mai mult - studiul Naturii şi al firii umane.
I.B.: Câţi ani aveai când l-ai citit pe Darwin şi care a fost impactul?
D.F.: Cărţile lui Darwin au ajuns cu întârziere la mine şi The Origin of Species am citit-o abia la maturitate, când aveam o gândire evoluţionistă formată deja din alte lecturi ştiinţifice. Fiind elev, am citit cu plăcere biografia lui Darwin scrisă de Irving Stone - The Origin, însă în rest cărţile mele de referinţă erau cele de entomologie şi etologie, despre biologia comportamentului. Iniţial, anume pasiunea de naturalist şi interesul pentru etologie, în mod aparte pentru insectele sociale, m-au determinat să devin biolog (după ce am cochetat o vreme cu dorinţa de a deveni pădurar). Mă fascinau tainele comportamentului, mă captiva descoperirea mecanismelor care stau la temelia activităţii animalelor, iar contactul cu ideea evoluţionistă-darwinistă a venit ulterior, ca o consecinţă firească a înţelegerii că orice comportament îşi are originea în dezvoltarea istorică şi graduală a speciei.
Deci l-am citit pe Darwin când eram deja bine iniţiat în specificul ideii evoluţioniste şi am putut savura cu mintea pregătită argumentaţia din cartea sa. Am citit şi alte câteva lucrări despre viaţa lui. Ce să zic? Darwin e un titan al ştiinţei. E un geniu şi un mare vizionar şi cred că The Origin of Species reprezintă cea mai ilustră operă din istoria ştiinţei.
I.B.: Ai o vastă cultură şi în domeniul antropologic. Cum studiezi? Îţi faci fişe de lectură?
D.F.: În studenţie am lucrat ca specialist-apicultor la prisaca Institutului de Zoologie şi probabil am preluat de la albine modul lor de a colecta cu picătura un volum enorm de bunuri. Numai că dacă albinele acumulează miere şi polen, eu de mai bine de două decenii am acumulat cărţi în biblioteca personală şi un număr incalculabil de articole ştiinţifice repartizate pe foldere în calculator, pe cele mai diverse subiecte legate de lumea vie şi natura umană. Am obiceiul să sondez zilnic un şir de site-uri ştiinţifice şi să depozitez ceea ce consider util pentru cercetările mele, iar ori de câte ori mă interesează o întrebare, intru în folderele mele, unde am selecţia celor mai bune texte, şi mă informez de acolo, fără a fi nevoit să caut în grabă pe google informaţia necesară. În plus, stocarea de articole ştiinţifice are şi un efect colateral pozitiv - citind pe scurt, pe diagonală, miile de texte pe care le depozitez, îmi actualizez şi îmbogăţesc cunoştinţele pe cele mai diverse teme biologice, antropologice, psihologice, filosofice. Trebuie să recunosc că am o capacitate uimitoare de a însuşi cunoştinţele în orice domeniu. Sunt ca un burete informaţional care se îmbibă cu orice pare interesant. Prin asta se explică probabil şi dexteritatea cu care îmbin şi sintetizez în cărţile mele diferite cunoştinţe care se referă tangenţial la obiectul de cercetare.
I.B.: Lucrezi sau ai lucrat şi în laborator?
D.F.: În studenţie şi în perioada doctoratului am efectuat experimente asupra albinelor, am cercetat agresivitatea acestora. În particular, am studiat impactul unor factori de mediu asupra comportamentului lor, cum ar fi arşiţa, vântul, eclipsa solară. Dar în general eu sunt mai curând un teoretician decât un experimentator, fiindcă îmi place să fac sinteze şi să formulez ipoteze în baza cunoştinţelor şi a datelor experimentale acumulate de savanţii din diverse domenii. Noi acum avem atât de multe date ştiinţifice disparate, încât e nevoie de un efort de integrare a acestora, e nevoie să conturăm înţelesuri teoretice pentru a le explica logic în toată suma lor. Cu asta îmi place să mă ocup. E un fel de abordare analitică şi filosofică asupra ştiinţei.
I.B.: Din punctul meu de vedere absolut orice lucrare care are în vedere "natura", biologia sau instinctele este o mină de aur într-o cultură postmodernă în care se încearcă deconstruirea, negarea sau procesarea oricărei naturi. Trăim într-o lume a simulărilor şi simulacrelor, arată Baudrillard, în care surogatele tind să se substituie realităţii primordiale, ba, chiar, îi contestă existenţa. Mintea este un simulator uriaş, oricum. Mă interesează cum vezi, ca evoluţionist, transformarea condiţiei naturale a omului sub influenţa culturii. Care va fi următoarea "mutaţie"?
D.F.: Mi-ar trebui spaţiul unei cărţi (sau al unor cărţi) pentru a răspunde argumentat la întrebarea despre impactul culturii asupra naturii umane. Unele aspecte le-am explicat detaliat în lucrările publicate până acum, iar dacă e să trag o concluzie concisă, ar fi că civilizarea, cultura şi progresul ne-au avansat ca specie, dar ne-au şi tulburat psihic. Din punct de vedere evolutiv, am fost şi suntem încă nepregătiţi pentru a trăi conform normelor civilizaţionale, care sunt în mare măsură artificiale, inventate, prea restrictive şi neadaptate psihofiziologiei umane.
În lumea de azi, noi suntem copleşiţi cu provocări şi stimuli care au luat prin surprindere instinctele noastre. Prin asta - în mare parte prin asta - se explică pandemia de anxietate, frustrare şi depresie cu care s-au ciocnit generaţiile moderne. Multitudinea lucrurilor fragmentare care ne suscită neîncetat atenţia şi mintea cauzează o schizofrenizare a omului. În raport cu ritmurile lente ale evoluţiei, civilizaţia tehnologică e un fenomen subit pentru psihicul uman şi asta ne înnebuneşte. Ne-am împotmolit în efectele propriei noastre deşteptăciuni, iar o scăpare din această încurcătură deocamdată nu se identifică.
Unii indivizi încearcă să revină la un mod de viaţă mai simplu, să evadeze din urbe mai aproape de natură, dar per ansamblu omenirea a devenit ostatica ascensiunii culturale. Mai mult decât atât - suntem înscrişi într-o cursă (cuvânt cu dublu sens) care ne afundă şi mai tare în artificial, în virtual, în zone unde mintea umană riscă să înnebunească definitiv. Iar următoarea mutaţie va fi, bineînţeles, crearea unei Inteligenţe Artificiale, cu care ne vom "combina" şi care, într-un final, ne va substitui. Acela va fi finalul comediei umane, finalul unei specii care a vrut să sară mai sus de Natură, mai sus de sine şi s-a autoînşelat până la autoanulare.
I.B.: Sunt câteva subiecte la ordinea zilei, destul de spinoase şi câteva teme care constituie tabu-uri culturale, dar pe care ştiinţa nu le poate eluda sau trata prin prisma unor directive ideologice: sexul, genul, rasa. Te-ai simţit vreodată presat sau admonestat că ai îndrăznit să le abordezi dintr-o perspectivă care nu cadrează cu normele culturii dominante?
D.F.: Expresia "cultură dominantă" dezvăluie de la sine caracterul forţat şi dogmatic al normelor acestei culturi. Şi este important de înţeles că normele culturale suportă schimbări semnificative de la o epocă la alta, de aceea nu reprezintă un criteriu solid şi obiectiv de referinţă. Şi anticii, şi medievalii, şi modernii aveau convingerea neştirbită că sub cultura lor poate fi aflat adevărul şi pot fi elaborate standardele morale, dar noi ştim că de fiecare dată lucrurile au fost răsturnate din temelie de epocile care urmau. Iar acum schimbările de ideologie şi norme culturale se produc la distanţă de numai câteva decenii.
"Cultura dominantă" din zilele noastre nu e mai puţin supusă erorii decât culturile precedente. Astăzi se impune o ideologie care încearcă să şteargă orice diferenţă notabilă între sexe, rase şi mentalităţi, însă îmi pare că promotorii acestei ideologii au exagerat şi, de la intenţia iniţială, destul de binevenită, de a înlătura ierarhiile şi discriminările, au ajuns la etapa când nu mai vor să recunoască deloc fundamentul biologic real al diversităţii umane. Dar eu sunt convins că şi această ideologie falsă va fi dezlocuită de alte abordări, sper că mai realiste (dar nu lipsite şi ele de erorile lor), asupra umanităţii. Deci, de ce să încerc să corespund obedient unei mentalităţi care va fi anulată odată şi odată?
Cât mă priveşte, am descoperit de-a lungul anilor că sunt oarecum imun faţă de ceea ce zic ideologiile şi pun preţ pe ce îmi spun cercetarea şi logica. Ba chiar aş putea afirma că am un spirit de eretic şi faptul că intru în contradicţie cu doctrinele şi normele zilei mă incită, mă tonizează, nu mă inhibă. Altfel zis, dacă sunt apostrofat pentru că argumentez în cărţile mele existenţa raselor, diferenţa biologică dintre sexe şi manifestarea inevitabilă a instinctelor, aceste apostrofări nu mă stresează, ci mă determină doar să îmi elaborez şi mai temeinic argumentaţia.
I.B.: Percepi paradigma culturală dominantă ca pe o formă voalată de dictatură?
D.F.: Cultura dominantă nu e dictatură, e altceva - e cutia ermetică a minţii. Şi nu e neapărat rău să existe culturi dominante, fiindcă multe popoare indigene anume datorită conservatismului cultural s-au menţinut integre vreme de milenii, iar contactul cu alte culturi, moderne, le-au corupt şi le-a dăunat. Pentru o societate, cultura dominantă poate fi benefică, precum o centură de siguranţă. Dar pentru indivizii care vor să descopere realităţile lumii în toate nuanţele lor şi vor să gândească neîngrădit, reformator, cultura dominantă poate fi ca o cămaşă de forţă. O minte rebelă şi cutezătoare trebuie să poată trece de frontiera mentalităţilor în care s-a născut şi să nu fie intimidată de opiniile "corecte" care i se impun atât de abil şi de persuasiv azi, prin intermediul reţelelor sociale. Gândirea colectivă nici măcar nu e gândire, e mimetism şi conformism de grup.
I.B.: Evoluţioniştii sunt, inevitabil din păcate, trataţi cu suspiciune şi reticenţă în ţările în care religia are autoritate. Ai simţit asta? Ţi s-a cerut vreodată socoteală pentru orientarea ta intelectuală?
D.F.: Trăiesc într-o ţară unde, conform recensământului din 2014, există doar vreo 0,2% oameni non-religioşi, atei sau agnostici. Această statistică explică multe aspecte ale mentalităţii noastre şi ale vieţii sociale, dar mai ales lămureşte reticenţa oamenilor faţă de teoriile care contrazic tabloul idealist al lumii. Eu scriu despre evoluţia omului, scriu practic despre animalitatea omului şi aşa ceva nu are cum să nu deranjeze.
În general, literatura ştiinţifică şi non-fiction solicită un efort mental susţinut de la cititor, iar dacă aceste cărţi mai sunt şi "enervante" prin conţinutul şi ideile pe care le oferă - cum e cazul cărţilor mele - atunci, da, există şi reacţii de negare, şi de dezinteres, şi chiar de boicot sau de acuzaţii fanteziste din partea unor personaje care, de altfel (ştiu din cazuri concrete), nici măcar nu mi-au citit o carte sau alta. În fine, am zis şi cu alte ocazii că îmi scriu cărţile ca răspuns la un impuls lăuntric, de cercetare şi de sistematizare a unor cunoştinţe pe teme care mă preocupă. Cartea e modul cel mai eficient de a-mi structura cunoaşterea. Asta am făcut până acum, şi pentru propria mea cultivare ştiinţifică, şi pentru a-i iniţia pe unii cititori în realităţile care mă fascinează.
I.B.: Cum ai defini "spiritul vremurilor"?
D.F.: Rătăcire. Majoritatea generaţiilor de până la noi ştiau ce vor, încotro merg, ce urmează să edifice. Noi însă ne-am cam plafonat, inclusiv din cauză că am văzut că tehnologia, progresul şi civilizaţia nu ne-au oferit o alinare psihică pe măsura aşteptărilor. Confort, da, ne-au dat, dar echilibru psihic defel. Şi acum ne-am pomenit că suntem nişte rătăciţi, fiindcă nu mai avem busolă: nu ştim ce să facem, la ce să mai aspirăm, după care alte idealuri să alergăm. Nu ne rămâne decât să mizăm pe explorări cosmice, care să ne scoată de pe planeta devenită plicticoasă sau pe crearea Inteligenţei Artificiale. Dar nu sunt oare aceste pretenţii un simptom al fugii de noi înşine, nu sunt ele cumva o formă de evadare din eul nostru colectiv rătăcit?
I.B.: Cât de rău te supără pseudo-ştiinţa? Eşti temperamental? Reuşeşti să nu te enervezi când ai de-a face cu mostre de cunoaştere falsă dar insidioasă?
D.F.: Cu vârsta am devenit mai tolerant, mai calm, mai înţelegător. Studiind atâta timp firea umană, nu mă mai surprind anumite gesturi, atitudini şi comportamente umane reprobabile. Ba e chiar un fel de ironie la mijloc: înclinaţia oamenilor pentru ritualuri şi înţelesuri simpliste, felul lor de a fi, deopotrivă credul, răutăcios şi imitator, îmi reconfirmă o dată în plus că observaţiile mele de etolog şi evoluţionist sunt adecvate - omul e un primat lustruit. Şi, prin definiţie, omul e un primat deprimat, adică e un nesatisfăcut cronic, ceea ce explică veşnicile noastre nemulţumiri, căutări şi aspiraţii.
I.B.: Cărţile tale au şi un puternic substrat antropologic, dar şi conţinut filosofic. Nu sunt doar lucrări de popularizare a ştiinţei. Sunt curioasă: care sunt gânditorii tăi preferaţi?
D.F.: Cărţile pe care le citesc acum sunt cele mai bune, gânditorii pe care îi studiez azi sunt cei preferaţi - aşa stau lucrurile la mine. Îmi aleg bine cărţile pentru citit, de aceea fiecare carte mă uimeşte plăcut în momentul lecturării. Şi pentru că îmi aleg bine cărţile, mă fascinează şi fiecare gânditor pe care îl studiez într-un moment dat, fiindcă are ce să îmi ofere. Am, desigur, anumite preferinţe în materie de idei filosofice sau antropologice, dar principiul după care mă conduc este că fiecare operă care a trecut testul timpului este preţioasă şi trebuie savurată.
I.B.: Întrucâtva off topic, am fost impresionată să aud că ai avut un bunic deportat în Siberia. Care a fost povestea lui? Şi cum resimţi tu efectele tardive ale comunismului şi urmele lăsate de acesta în Moldova?
D.F.: Într-adevăr, bunicul meu din partea mamei a avut o istorie interesantă, ca în cărţi. S-a născut în Belarus. În timpul războiului a nimerit în lagărele de muncă ale germanilor. După război a trecut prin lagărele de filtrare ale NKVD-ului sovietic şi a ajuns în Siberia. Acolo, în Siberia, a cunoscut-o pe bunica mea, de asemenea deportată, în 1949, din Moldova. Aşa s-a întâmplat că un belorus şi o moldoveancă, ambii deportaţi, tineri, s-au întâlnit în Davenda, Citinskaia Oblasti. Acolo s-au căsătorit şi au născut doi copii (inclusiv pe mama mea). După care, fiind reabilitaţi în 1956, după moartea lui Stalin, au decis să vină în Moldova.
Drama deportărilor nu poate fi subiectul unui răspuns scurt de interviu. Pot remarca doar că la urmaşi se transmite o amprentă transgeneraţională a acelor trăiri dureroase. Dar când în istorie nu au existat episoade de acest fel? Toată istoria omenirii este o istorie dramatică şi noi cu toţii suntem urmaşii unor strămoşi, mai mult sau mai puţin îndepărtaţi, care au trecut prin evenimente tragice şi triste.
I.B.: O societate care ne educă să fim mai puţin combativi şi agresivi, mai concesivi, ne slăbeşte, desigur, şi reflexele de apărare. Nu este, oare, în detrimentul evoluţiei, să devenim mai puţin defensivi? Nu înseamnă, oare, asta, că ne sunt şubrezite instinctele?
D.F.: Nu vă fie teamă; agresivitatea nu dispare din firea umană, ea trece uşor de la o formă de manifestare la alta. Astăzi violenţa umană e mai subtilă decât vreo câteva secole în urmă, nu produce atât de multe daune fizice ca pe timpuri, dar e aproape la fel de nocivă pentru psihicul uman. Noi nu am devenit mai puţin agresivi, ci instituţiile de control au devenit mai eficiente. Dar să ne amintim că numai câteva decenii ne despart de cele două războaie mondiale şi de teribila criminalitate de la sfârşit de secol XX. Natura umană oricând poate exploda în manifestări violente, imediat ce va slăbi vigilenţa statului.
Dincolo de asta, să înţelegem că instinctele nu pot fi anulate, nici măcar nu pot fi inhibate, fără a produce daune psihicului. În Homo aggressivus eu am propus conceptul de instinct-terapie, de gestionare a instinctelor în aşa fel încât ele să fie manifestate în mod non-ofensiv social, dar cu efect eliberator pentru individ. Mai exact, noi trebuie să ne cunoaştem bine înclinaţiile instinctuale, să ştim cum să le exprimăm periodic, în mod controlat, şi să creăm oportunităţi sociale pentru ca oamenii să îşi poată deversa tensiunea psihoemoţională acumulată.
Într-un capitol al cărţii am venit şi cu câteva propuneri pentru gestionarea instinctului agresivităţii, dar e nevoie de politici publice pentru ca asemenea idei să poată fi transpuse în viaţă, iar pentru apariţia unor politici publice e nevoie ca persoanele decidente să citească aşa literatură. Şi ele nu prea citesc...
I.B.: Întreaga istorie a civilizaţiei continentale stă sub semnul schismei puse de gândire între "suflet" şi "corp", un suflet destul de întrupat şi un corp puternic spiritualizat, altminteri. Ştiinţa modernă caută tot mai mult să le reunifice, să ţină cont de impactul psihismului asupra echilibrului sau dezechilibrelor organismului dar şi invers, de influenţa activităţii hormonale, bunăoară, asupra psihismului. Cum resimţi prezenţa în limbaj a acestui dualism, ca om de ştiinţă? Te-ai gândit vreodată la necesitatea unei reforme a limbajului?
D.F.: Ca etolog şi evoluţionist, ştiu sigur că procesele fiziologice afectează în mod crucial psihicul, iar în conceptul de instinct-terapie, pomenit mai sus, argumentez foarte clar cum dezacordul dintre înclinaţiile instinctuale şi modul actual de trai provoacă numeroase tulburări psihice la oamenii moderni. Deci, pe scurt, este evident că stările noastre emoţionale şi sufleteşti sunt reflecţia stărilor noastre fiziologice şi biochimice, iar un mod de viaţă mai în armonie cu ritmurile şi necesităţile naturale este optim pentru starea generală de bine. Despre aceste efecte fiziologice am scris şi în cartea publicată recent - Iluzia Fericirii: o izbăvire terapeutică, în care analizez amănunţit cauza insatisfacţiilor omeneşti.
Cât priveşte reforma limbajului, poate că aşa ceva ar fi o soluţie, dar mai mult în teorie decât în practică. Să ne amintim că Wittgenstein a hotărât să revoluţioneze prin limbaj esenţa problemelor filosofice, să le anuleze chiar, modificând şi recalibrând anumiţi termeni, dar dincolo de intenţia originală el nu a avut rezultate practice remarcabile. Noi astăzi ne confruntăm cu aceleaşi dileme filosofice cu care se confruntau anticii, operăm cu aceleaşi cuvinte şi înţelesuri; adică oferta lui Wittgenstein a trecut fără mare impact.
În acest sens, cred că nici vreo reformă a limbajului ştiinţific nu poate fi foarte salvatoare pentru a rezolva definitiv problema suflet-corp. Enigma conştiinţei e încă o problemă irezolvabilă; poate că e ultima cea mai importantă problemă pământească şi omenească de rezolvat. Dar, desigur, jocul de-a limbajul şi utilizarea unor concepte noi pentru a defini gândirea umană e o direcţie interesantă de experimentare. Chiar în prezent lucrez la un text ciudat în care încerc tocmai asta - să reinterpretez modul în care ne privim şi ne înţelegem pe noi înşine.
I.B.: Lawrence Krauss vorbea într-un eseu de-al său de astrofizică despre poezia ştiinţei. Ce zici de faptul că mulţi se plâng că aceasta a ajuns să elimine elementul "magic" din viaţă sau, altfel spus, "să dezvrăjească lumea"?
D.F.: Lumea e diferită în gusturi, preferinţe şi solicitări estetice. Unora le place limbajul poetic sau metafizic-religios, alţii sunt atraşi de formulările logice şi de explicaţiile materialiste, iar mulţi dintre noi se simt confortabil cu îmbinarea ambelor abordări. Stephen Jay Gould vorbea despre cele două "magisteria" - religia şi ştiinţa -, care coexistă în paralel în mentalitatea oamenilor. Aşa e probabil şi cu estetica lumii: o percepem pe câteva canale paralele, suntem şi romantici, şi realişti şi prin asta câştigăm, fiindcă în aşa fel Natura ne pare mai surprinzătoare şi mai minunată, nu mai "dezvrăjită".
I.B.: Îţi mulţumesc frumos pentru interviu.