Conversaţii cu oameni dragi (IV.2) - Am atâtea amintiri la Sinaia cu ai mei, cu Mamai, amintiri de neuitat, de vacanţă, de copilărie, de fericire

Nicole Sima: Continuăm astăzi, dragă Daniela, convorbirea noastră?
Daniela Ştefănescu: Sigur, de abia aştept, mai ales că ţi-am rămas datoare.

N.S.: Da? Ura! Mă îmbogăţesc?
D.Ş.: Nu chiar. Sau, poate, dar nu financiar, ci doar cu nişte poveşti noi din trecutul familiei, căci de fapt cu ele îţi sunt datoare.

N.S.: Asta este cea mai mare bogăţie. Cât mă bucur că azi ajungem la cei cărora le datorăm...
D.Ş.: Asta apropo de datorie...

N.S.: ... înrudirea noastră. Dacă data trecută am vorbit mai cu seamă despre cei cărora le datorează Mircea Ştefănescu sămânţa umorului său atât de special, adică despre bunicii tăi paterni, acum aş vrea...
D.Ş.: ... vrei să afli mai multe despre părinţii mamei mele.

N.S.: Şi... ai uitat? Despre adevăratul glas de privighetoare din familie...
D.Ş.: ... cel al lui Mamai, bunica mea. Cum să uit? La ce crezi că mă refeream când ţi-am spus că ţi-am rămas datoare? Cu o poveste, una plăcută; căci ce-i mai plăcut decât o aniversare!
Zilele de naştere ale bunicilor mei materni veneau una după cealaltă, drept care le sărbătoreau deodată. Copiii - mama şi cu fratele ei puţin mai mare - de abia aşteptau să afle ce cadouri îşi luau părinţii şi uneori, făcând pe detectivii, reuşeau să-i vadă cum bagă ceva într-un sertar şi-l încuie sau cum ascund un pachet într-un dulap.
În anul în care mama lor împlinea 40 de ani şi tatăl lor 45, n-au putut descoperi nimic. Oaspeţii umpleau deja casa şi fraţii fierbeau de ciudă că nu aflaseră secretul. Dar misterul s-a dezvăluit curând: soţii, deşi nu se vorbiseră între ei, îşi pregătiseră unul altuia nu un dar material, ci unul de suflet, iar acesta nu se ascunde nici în dulap, nici în sertar. Deodată, la pian s-a aşezat Titi...

N.S.: ... una dintre surorile bunicilor noastre, care era profesoară de pian...
D.Ş.: ... şi, după câteva acorduri, bunica mea a început să cânte cu glasu-i de o dulceaţă rară, cald şi melodios: "Mîndruliţă de la munte / Ce nu treci colea pe punte".

N.S.: "Mîndruliţa" lui George Stephănescu... Mi-o amintesc cântând-o. Mă emoţiona întotdeauna.
D.Ş.: Bunicului meu i s-a pus un nod în gât de emoţie. Şi totuşi, cum nici darul lui nu era unul material, s-a stăpânit şi a început să-i recite cu vocea-i baritonală, vibrantă, o poezie pe care i-o compusese, care se încheia aşa: "De-ar fi să-ncep, din nou, pe culme, viaţa / M-aş închina tot ţie, dimineaţa / Intrînd în pragul tău, îngenunchind!"

N.S.: Ce romantic!
D.Ş.: Suflet de poet...
Bunicul meu era de părere ca la serbările de familie să ia parte şi puştimea, spre fericirea tuturor copiilor, adică a grămezii de veri primari. Tot el era cel care nu lăsa ca la mesele de toate zilele să fie serviţi întâi oamenii mari, aşa cum se practica în majoritatea caselor, ca între timp celor mici să li se lungească urechile de foame, până le venea în sfârşit rândul.
Dintre prietenii lui, Cincinat Pavelescu, magistratul poet şi epigramist, care cunoştea probabil plăcerea tatălui de a-i avea la masă şi pe copii, cum sosea întreba de ei. Importanţa pe care le-o dădea îi măgulea la culme şi, oricum decurgea conversaţia, el o aducea cu câte o glumă la înţelesul anilor lor fragezi. De obicei venea cu Radu Rosetti, celebrul penalist şi publicist, om plin de sensibilitate şi umor - şi amândoi erau în smoking, deşi ştiau bine că e o simplă masă de familie, aşa că şi copiii se "găteau". Bucuria de a sta cu ei la masă, ca nişte egali, a făcut ca toate acele reuniuni să li se întipărească în minte ca zile de adevărată sărbătoare.

N.S.: Cincinat Pavelescu, Radu Rosetti... Societate aleasă! Dar hai s-o iei cu începutul: venirea pe lume a bunicului tău, căci înlănţuirea evenimentelor tragice şi fericite este demnă de relatat.
D.Ş.: Da. Părinţii lui avuseseră cinci copii, pe care i-au pierdut într-o singură zi, în timpul unei epidemii de crup, o anghină difterică a traheei şi a faringelui care a făcut ravagii în zonă. Complet deznădăjduiţi, au plecat cu diligenţa prin Europa. Când s-au întors după mult timp, urmau să aibă un alt copil şi tot târgul...

N.S.: Parcă Târgu Ocna...
D.Ş.: Da... a venit să le arate cât se bucură pentru ei.
Într-o zi a apărut la ei cel mai vârstnic călugăr de la un schit din munţi. Era părintele Isidor şi venise de departe s-o binecuvânteze pe străbunica mea, spunându-i că, de va avea băiat, să-i dea numele lui şi că, deşi el e de altă religie, se va considera naşul spiritual al pruncului şi-l va ocroti. La fiecare aniversare, Isidor cel bătrân bătea un drum lung ca să-i frângă lui Isidor cel mic turta deasupra capului, după ce întâi se ruga şi-l binecuvânta. Acel călugăr pios n-avea cum bănui că peste ani fiul lui spiritual va fi, în afară de un mare avocat, unul dintre poeţii moldoveni ai înfrăţirii dintre rase: "Biserica din târguşoru' meu / Doi paşi de Casa mea de rugăciune / Nu arăta deloc amărăciune / Că sta aproape de-un locaş evreu!" începe unul dintre sonetele lui publicate în volumul Cânt milenar, în care dă glas emoţiei lui că biserica creştină era clădită chiar în faţa templului, într-o frumoasă armonie.


N.S.: Când mi-ai spus despre nenorocirea cu copiii morţi şi apoi venirea pe lume a fiului mult aşteptat, m-am gândit la George Enescu. Toţi cei şapte fraţi născuţi înaintea sa muriseră în copilărie, marele compozitor fiind al optulea. Îmi pot închipui ce a însemnat pentru părinţi naşterea lui. Isidor a mai avut fraţi?
D.Ş.: Patru surori. Părinţii lor îngrijeau a doua serie de copii ca ochii din cap. Îi supravegheau de aproape şi, când a terminat cel mai mare, adică bunicul, gimnaziul, s-au mutat în capitală pentru ca să urmeze aici liceul. S-a pus problema să fie trimis pentru studii în străinătate, dar nu a putut fi convins să plece departe de-ai lui...

N.S.: Extraordinar! Nu ştiusem. În schimb, ştiu bine ce ai ales tu, într-o situaţie similară. Genele, bată-le vina! Dar... să nu anticipăm.
D.Ş.: Cu sentimentele lui de familie, numai gândul unei astfel de distanţe care să-l separe de părinţi îl înnebunea. Aşa că a făcut facultatea la Bucureşti, iar în locul lui s-a dus la Paris sora sa, Lysica. Ea a urmat Medicina, a fost doctor acolo şi poetă de limbă franceză. A avut încă trei surori, dintre care eu o ţin minte pe tanti Bertica.

N.S.: Deci le-a dat Dumnezeu încă cinci copii...
D.Ş.: Da! Sobru şi fără prejudecăţi, tânărul sosit la Bucureşti urma să cucerească stima marelui avocat Constantin Nacu, profesorul lui de la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o cu brio. I-a devenit mai întâi secretar şi i-a purtat un adevărat cult toată viaţa. Drumul i s-a deschis spre o carieră strălucită, cu nişte pledoarii absolut memorabile, care l-au situat printre cei mai iluştri avocaţi ai noştri, unele fiind publicate în volume: Pentru artă (despre procesul dintre actriţa Maria Giurgea pe care a apărat-o împotriva unei decizii nedrepte a Direcţiei Teatrului Naţional) şi Apărarea generalului Văitoianu. I s-au mai publicat monografii juridice şi, desigur, câteva volume de poezie, dar şi de filozofie.

N.S.: Pe deasupra, îşi găsea timp să fie tată, un tată excepţional!...
D.Ş.: ... care le-a creat o solidă cultură generală copiilor lui. Cum adora teatrul, îi ducea şi pe copii la spectacole. Mama s-a îndrăgostit şi ea de teatru şi, haha, s-a căsătorit cu "Teatrul". Tatăl lor le vorbea înainte de piesă despre autor, timpul în care a trăit, ideile care l-au înaripat. La scenele mai încărcate emoţional, mama se strângea mai tare în fratele ei sau întindea mâna să atingă pe unul din părinţi, ca să-i simtă alături. Când, în Regele Lear, i se scot ochii lui Gloucester, mama şi-a întors capul îngrozită... şi ce vede? Monicu, plângând, se agăţa de tatăl lor, şuşotindu-i: "Eu n-o să-ţi fac niciodată aşa."

N.S.: Sufleţel curat de copil! O frumuseţe! Ştii asta de la mama ta. Ce mai ştii oare?
D.Ş.: În amintirile sale, mama citează din portretul pe care i l-a zugrăvit tatălui ei omul de litere şi jurnalistul Tudor Teodorescu-Branişte în Fresca Justiţiei Române: "Cu mersul svelt, cu silueta de o tinereţe ce parcă sfidează anii, domnul Birnberg trece prin viaţă ca unul din cele mai alese exemplare de intelectualitate pură a baroului nostru.
Multă vreme m-am întrebat: care este taina minunată a acestui avocat, care, în cea mai aridă ca şi cea mai pasionată dezbatere, aduce mereu o notă de înaltă, rară oratorie? Cum de nu şi-a încâlcit verbul în banalele clişee profesionale? Cum de izbuteşte să semene ici o imagine şi dincolo un cuvânt proaspăt? Cum a rămas artist într-o lume de breslaşi?
Anul trecut am primit un caiet de magnifice sonete: Cânt milenar, de I. Birnberg. Magicianul îşi trăda taina... Seara, după munca din Palatul de Justiţie, domnul Birnberg - ca să se spele de jurisprudenţe, de articole de cod, de texte, de doctrină - se afunda în apa limpede şi parfumată a sonetului..."

N.S.: Tatăl meu avea un exemplar din Cânt milenar. O să-l caut prin bibliotecă... Uite că am dat de el şi are o mică dedicaţie.


D.Ş.: Pentru a-şi limpezi mintea după o zi de procese, seara compunea sau citea poezie, sau se dedica muzicii, sau se cufunda în scrierile marilor gânditori ai omenirii, sau, ceea ce-i era cel mai drag, petrecea timp cu familia, dându-le copiilor senzaţia că părinţii lor trăiau doar pentru ei, pentru a-i face pe ei fericiţi.

N.S.: Te rog să te uiţi iarăşi în Amintirile mamei tale, pentru că mi-a rămas în suflet cum descrie ea fericirea duminicilor copilăriei.
D.Ş.: Pentru că duminica familia era şi mai unită, scrie mama, senzaţia ei era că "o duminică urma altei duminici şi, cu mintea mea de atunci, credeam că asta e rînduiala lucrurilor: veşnic după o duminică să urmeze alta. Numai că noţiunea asta abstractă de duminică era mai largă în închipuirea mea, cuprinzînd şi puţină fericire. O duminică e o zi obişnuită, căreia i se adaugă fericirea basmelor, a jocurilor, a convingerii că întruna aşa va fi. Era suficient să mă mîngîie unul din părinţi ca orice vis urît, orice necaz să se risipească, parcă luat cu mîna de ei. De aceea nici azi nu vreau să-mi explice nimeni că mă înşel. Nu, nu greşesc, credinţa mea absolută asta este: o zi obişnuită, plus puţină fericire, e pentru mine Duminică."

N.S.: Mama ta, Cocuţa, cunoştea foarte bine arta fericirii... A transmis-o mai departe, am "sorbit-o" şi eu.
D.Ş.: Cât mă bucur! Iubind arta, bunicul îi iubea şi pe oamenii de artă. Adesea i-a ajutat pe unii dintre ei. Şi, cum procesele îi aduceau onorarii bune, cunoscând necazurile şi lipsurile prin care treceau actorii, le-a pledat adesea gratuit cauzele în faţa justiţiei. El a pledat şi în franceză (un proces la Paris) şi se folosea cu uşurinţă şi de limba latină pe care o stăpânea foarte bine.

N.S.: Tu spuneai că bunicul tău, acelaşi om care avea de-a face la Tribunal nu numai cu persoane fine, ci şi cu lumea interlopă, doar ştim cât de pestriţ e universul din instanţă, se făcea alb ca varul dacă vedea o picătură de sânge curgând copiilor lui.
D.Ş.: Când un odor de-al lui era bolnav şi el intra în camera copiilor, se crea o adevărată brambureală. Exagerat cum era, atât se învârtea în jurul lor sâcâindu-şi soţia cu sfaturile, atât se foia, suspina şi o încurca la tot pasul, că până la urmă aceasta îl poftea afară. Când nu era chemat medicul familiei, mama era aceea care le punea termometrul, îi badijona în gât, le făcea frecţii sau le dădea îngrijirile necesare când se zgâriau, se tăiau ori se înţepau. Fără să stea o clipă la îndoială, copiii la ea mergeau, căci tatăl se muia ca o cârpă şi nu le putea fi de niciun ajutor.

N.S.: Cam aşa se întâmplă în cele mai multe familii. Noi, mamele, avem mai mult curaj şi chiar pricepere (datorită experienţei de zi cu zi). Cum spunea mama ta despre pusul ventuzelor? Era ceva comic acolo.
D.Ş.: Haha! Cu hazul ei proverbial... Spunea în amintiri: "Cel mai bine petreceam cînd ne puneau ventuze. Vă rog însă, un moment!... să fim bine înţeleşi: eu petreceam cînd i se puneau lui Monicu şi el cînd mi se puneau mie. Distracţia începea odată cu nenumăratele poveţe cu care tata o cicălea pe mama. «Vezi să nu fie prea mult spirt în pahare, să nu le pui prea dese, să nu ţii pămătuful arzînd deasupra copilului»... o mie de «să nu», care se terminau cu unul singur spus răspicat de mama: «Vezi mai bine să nu sperii copiii!»"
Alteori, râdeau toţi patru doar de dragul de a râde. "Fratele meu s-a pornit pe rîs, mama la fel şi eu după ei! Am rîs atîta, că a intrat tata să ne întrebe de ce rîdem. Niciunul nu mai ştia de ce - [...] habar n-aveam de ce ne prăpădeam de rîs. Cred însă că de fericire că eram toţi patru împreună şi ne iubeam într-atît că era de ajuns ca să fie unul bine dispus şi îi înveselea pe toţi ceilalţi."


N.S.: "Reţeta fericirii"! Rămâne simbolică pentru familia voastră.
D.Ş.: Aşa este. Ai citat titlul unei piese a tatii. M-ai emoţionat câte poţi să ştii! Să sperăm că această "reţetă" o vor cunoaşte toţi urmaşii noştri!
Eram încă bebeluş când s-a prăpădit bunicul. În schimb, am avut fericirea ca pe bunica mea, pe Mamai, să o am lângă mine până la 13 ani. Cum locuiam împreună am multe amintiri, una mai duioasă ca cealaltă. A fost o femeie frumoasă, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii.


N.S.: "Cea care a întruchipat la maximum imaginea de mamă", scria mama ta despre ea.
D.Ş.: "MAMĂ prin vocaţie", scria tata despre ea. "Eu n-am avut o «soacră», ci o a doua mamă." Iar eu, ce să spun? Bunica mea, care m-a adorat şi pe care am adorat-o, a fost pentru mine idealul de bunică. De o bunătate fără margini - căci cuvântul bunică se trage din "bun", nu-i aşa? -, cu un zâmbet de o seninătate strălucitoare, aducea prin prezenţa ei calmă, delicată, prin tactul şi discreţia şi prin distincţia ei armonie şi înţelegere oriunde se afla.

N.S.: O chema Regina şi i se spunea "Marchiza". Îmi amintesc părul ei alb, frumos, ca de zăpadă.
D.Ş.: Da, noi aşa ne-o amintim, cu părul parcă pudrat de fulgi proaspăt veniţi din cer. Avusese cinci surori...

N.S.: ... una dintre ele, Miţa, fiind bunica noastră: a lui Simi şi a mea.
D.Ş.: De ea şi de tanti Marga, bunica vărului nostru Viorel, îmi amintesc cu mare drag. Cele şase fete aveau doi fraţi. Erau deci opt copii, destui ca să formeze o lume a lor, cu simpatiile, geloziile, certurile şi împăcările fireşti. Cel mai mare dintre ei, Iosef Cohen - care a ajuns preşedintele Comunităţilor Spaniole -, fusese coleg de avocatură şi prieten cu bunicul meu şi prin el se cunoscuseră bunicii mei; s-au îndrăgostit şi şi-au unit destinele. Iar tânărul avocat şi poet îi înălţa monumentul iubirii lui şi în versuri emoţionante, după cum ţi-am zis. Şi îmi amintesc cum ea le recita şi recitea cu dor când eram mică şi el se stinsese deja din viaţă. Mult mai târziu am realizat concret că el locuise tot acolo, în casa mea părintească, după ce casa lor superbă fusese bombardată în 1944 şi se mutaseră la copii, aducând şi tot ce se putuse salva dintre dărâmături.

N.S.: Prin câte au trecut şi ei... Daniela dragă, eu îmi tot amintesc câte ceva din povestirile Cocuţei. Este atât de real ceea ce spune ea despre minunea ce se petrecea când avusese otită şi o durea urechea foarte tare...
D.Ş.: ... Însă durerea dispărea ca prin farmec când mămica ei o purta în braţe şi îi cânta Nani-nani, puiul mamii. Îi amorţeau braţele, dar nu o lăsa jos până ce copila nu adormea liniştită: "Blîndeţea şi dragostea cu care mă învăluia mama aveau darul să-mi alunge durerile, să-mi dea senzaţia unei mulţumiri depline. De aceea, toate bolile copilăriei prin care am trecut sînt pentru mine amintiri de zile fericite, oaze calde unde mă refugiez de cîte ori dorul de mama mi se pare de nesuportat."

N.S.: Pare ciudat, dar nu este. Eu simt acelaşi lucru, când mi-o amintesc pe mama mea pe când eram bolnavă. Mângâierea ei îmi lua cu mâna durerea, iar perioadele de boală, cu prezenţa sa liniştitoare, mi-au rămas ca o căldură în suflet. Scuzaţi paranteza, dar ştiu că tu ai acelaşi gen de amintiri.
D.Ş.: Sigur că am. Mama mea vorbeşte în amintirile ei despre "al şaselea simţ" care era extrem de puternic la mama ei, iar de câteva ori acest simţ a fost salvator. "Parcă atras de un magnet, capul mamei apărea la geam cu puţin înainte ca inevitabilul să se producă şi ne scăpa de multe păţanii. Aşa s-a întîmplat odată, cînd Monicu învîrtea o lopată mare în jurul capului strigînd: «Pe cine oi lovi, vina mea n-o fi.» Ei bine, tocmai cînd eu mă pregăteam să mă apropii de el ca să văd dacă îmi sparge într-adevăr capul, m-a oprit glasul mamei: «Stai pe loc! Ţi s-a urît cu capul întreg?»"
Şi avea şi un al şaselea simţ al bunicii, ocrotindu-mă mereu... Mi-o amintesc mereu aproape de mine, căci ea vedea de casă şi de gospodărie, fiind absolut desăvârşită şi în această calitate.

N.S.: Pregătea nişte mese care erau renumite în cercul lor de prieteni.
D.Ş.: Ştia să fie o adevărată amfitrioană, iar cei primiţi de ea cu braţele deschise în casă şi la masă se simţeau imediat în largul lor, căci francheţea şi darul ei de a crea antren îi îndemnau la veselie şi glumă. Ceea ce a moştenit şi mama, fiind şi ea în cercul ei sufletul petrecerilor. Tata, desigur, era magnetul, dar el era mai timid, mai retras, şi avea nevoie de o atmosferă specială ca să se deschidă şi să iasă la suprafaţă întreg umorul lui.
Dar să revenim la bunica dornică s-o facă pe nepoţica ei să... mănânce. Mare of! Cu mine se găsise... cu cea mai mofturoasă fetiţă la mâncat din generaţia mea.

N.S.: Aoleu! Ţin şi eu minte cum mâncai. Pardon! Cum NU mâncai.
D.Ş.: Îi chinuiam rău la masă, dar am avut porţia mea mai târziu din această "bucurie" din partea unora dintre... descendentele mele.

N.S.: Tot genele, bată-le vina...
D.Ş.: În ultimii ani, ea nu mai venea cu noi la mare, nu-i făcea bine. Serile, mama mergea în (actualul) Eforie-Sud la PTTR (Poştă, Telefon, Telegraf, Radio), dacă ţii minte iniţialele, primul T fiind de la telefon, şi aştepta uneori cu orele ca să fie chemată într-o cabină în care telefonista făcuse legătura cu Bucureştiul şi să ne liniştim că bunica mea este bine. Sigur, unchiul meu o vizita des cât eram noi plecaţi. Când ne întorceam la Bucureşti, ne aştepta cu o masă bogată şi, aşa mofturoasă cum eram, nu puteam să nu tabăr pe vinetele ei extraordinare, aproape albe de cât le frecase cu lingura de lemn, cu ardei copţi alături, şi pe "baniţa", cum o numea ea, prăjitura formidabilă cu multe vişine pe care o făcea ca nimeni altcineva. Însă, în general, nici nu mă atingeam de plăcinte şi prăjituri când le punea pe masă, proaspăt ieşite din cuptor, ci, spre disperarea ei, veneam înainte în bucătărie şi "furam" coca crudă... doar asta voiam să gust. Dar nu cred că mă certa, nu-mi aduc aminte să fi ridicat vreodată vocea - în afară de atunci când cânta arii din opere sau operete.

N.S.: Într-o vară a stat la noi câteva zile pe când eraţi plecaţi la Eforie şi ne-a făcut o salată de vinete incredibilă. A frecat la ea ORE în şir, nu exagerez! Şi a ieşit albă ca zăpada. Deci la mare nu mai venea cu voi, dar la Sinaia o aveaţi mereu.


D.Ş.: Sigur că da! Îmi amintesc cum, pe la vreo 10-12 ani, îmi întrerupeam din când în când joaca nebună cu copiii, care începea de dimineaţă şi se mai termina doar pe seară, pentru a veni măcar câteva minute la ea care se odihnea la aer curat, într-un fotoliu pe veranda familiei la care stăteam an de an în gazdă; verandă care-i plăcea şi tatii foarte mult şi unde au luat naştere multe idei şi scene din piesele lui de teatru.

N.S.: Tot la Sinaia, dar în vila Cocuţei, de fapt a părinţilor ei, care a fost apoi luată cu japca, fără o lege scrisă, şi în casele de Creaţie de la Peleş şi Cumpătu, au prins viaţă personaje, s-au înfiripat idei care au devenit apoi piese de teatru.
D.Ş.: Aşa este. Am atâtea amintiri la Sinaia cu ai mei, cu Mamai, amintiri de neuitat, de vacanţă, de copilărie, de fericire. Ea a fost un om total lipsit de egoism, fiind complet dăruită familiei şi trimiţându-i pe cei tineri să-şi vadă de viaţa lor socială, fără vreun regret că o lasă pe ea acasă. Tata, ca dramaturg, şi mama, ca iubitoare de artă, de teatru, ieşeau seara la spectacole şi apoi, cum era pe-atunci, la masă în oraş cu prieteni, cu scriitori, regizori, actori, scenografi. Eu rămâneam de obicei cu Mamai şi petreceam ore minunate noi două, doar noi două, de care îmi voi aminti cât voi trăi. Părinţii mei mi-au zis că, simţind că i se apropie sfârşitul, le-a şoptit: "Eu i-am spus Danielei tot ce aveam să-i spun." Aşa este, dar cred că ar mai fi avut multe de spus adolescentei în devenire care eram pe-atunci. Şi cred că cea mai importantă sămânţă pe care a sădit-o în sufletul copilei Daniela a fost sentimentul familiei, care este şi va fi principalul meu factor călăuzitor în viaţă.

N.S.: Pot depune mărturie!
D.Ş.: Unul singur dintre cei pe care îi evoc acum mi-au cunoscut şi o parte din familia pe care urma să mi-o întemeiez eu. Monicu, nenea Moni pentru mine, fratele puţin mai mare al mamei. Doar el a apucat şi prima reprezentantă a generaţiei următoare: pe Daita până la un an şi ceva.

N.S.: A apucat-o şi pe Diana mea, mai bine zis, a auzit că a venit pe lume şi mi-a trimis o telegramă de felicitare. Era deja grav bolnav şi mă impresionează cu atât mai mult că a avut puterea să mă felicite.
D.Ş.: Te cred. Mi-l amintesc la noi acasă, cum se întindea cu faţa-n sus pe patul meu şi o ridica pe Daita, întinzându-şi braţele, pentru a o face "avion" deasupra lui. Fetiţa râdea toată, cu glasu-i cristalin care umplea toată camera, iar în acele clipe el era fericit. Este adevărat că atunci, spre sfârşitul vieţii, îşi găsise şi el în fine fericirea în făptura doamnei care l-a iubit şi care a rămas apropiată de noi şi după moartea lui. Căci în viaţa personală nu prea avusese noroc până atunci, deşi pe plan profesional a fost împlinit.


N.S.: Era avocat.
D.Ş.: Amândoi fraţii, şi tot aşa şi tatăl meu, se îndreptaseră spre Drept, dar cel care a păşit cu dreptul pe urmele tatălui său a fost Monicu care, după doi ani de Politehnică, a urmat şi încheiat facultatea de Drept, devenind şi el un avocat de clasă.
Mama povesteşte cu haz cum de mic avocatura îi era în sânge. Odată după ce Monicu a fost bolnav şi ţinut vreo două săptămâni în pat, în prima clipă când l-au lăsat să iasă în fine din casă, glonţ... sus pe chioşc! Şi ce prilej crezi că i s-a ivit atunci? Nici mai mult, nici mai puţin decât să scape o găină de la moarte.

N.S.: Nu mai spune!
D.Ş.: Bucătăreasa avea în mână pâinea şi cuţitul şi se hotărâse domnia-sa s-o înşface şi s-o taie pe moţata cea grasă, pentru că tot nu mai făcea ouă. Printre frunzele unui pom cu crengile lăsate pe acoperişul chioşcului pe care tocmai sărise, năzdrăvanul a descoperit un fel de cuibar plin cu ouă. Şi astfel a pledat de acolo de sus în apărarea nevinovatei fiinţe care-şi făcuse datoria, dar nu putea s-o dovedească singură. Glumeşte mama că acesta a fost debutul în cariera lui, în care, ca şi tatăl lor, a apărat mulţi nevinovaţi, pe care i-a salvat, dovedindu-le în instanţă inocenţa.

N.S.: Erau cinci veri cam de-o vârstă: tatăl meu, Cocuţa, fraţii lor şi Sandu...
D.Ş.: ... care au crescut nedespărţiţi şi s-au iubit de mici şi până la sfârşitul vieţii. Chiar dacă se mai ciorovăiau, săreau ca nebunii dacă vreunul dintre ei intra în bucluc. Sau dacă merita să fie pedepsit în urma vreunei zburdălnicii mai mari. Nu s-ar fi trădat în niciun caz. Desigur, cu mintea de adult, mama şi-a dat seama că greşiseră uneori, însă spiritul de clan era mai tare ca orice.
Aşa, de exemplu, într-o joacă nebunească de-a prinselea, Mircea, viitorul tău tătic, a alergat după Monicu, acesta a trântit portiţa unui gărduleţ de fier cu ţepi care separa partea din spate a curţii de cea din faţă, pentru a o face obstacol în calea lui Mircea; în clipa aceea Monicu a căzut cu pulpa într-o ţeapă de fier şi vărul lui a intrat cu burta în altă ţeapă a portiţei, amândoi începând să sângereze deodată în faţa surorilor lor care şi-au pierdut capul încercînd să-i îngrijească şi, totodată, să facă să dispară urmele, pentru ca cei mari să nu afle.

N.S.: Zicea tata că i-au ascuns în pivniţă, au turnat pe ei apă rece până s-a oprit sângele, îngheţându-le în schimb pulpa şi burta. Niciunul n-a scos un geamăt şi nimeni, în afară de ei patru, n-a aflat nimic. Au avut mare noroc! Ţepile de fier ruginit le intraseră în carne şi... i-a ajutat Dumnezeu să scape sănătoşi!
D.Ş.: Chiar aşa! Ştiu de la mama ce fericit a fost tatăl lor când Monicu a devenit avocat şi, ce mai, coleg cu el! A făcut o frumoasă carieră despre care voi spune doar atât: într-un proces în care i-a revenit cuvântul înaintea scriitorului şi avocatului de mare talent Ionel Teodoreanu, acesta, după ce l-a auzit pentru prima dată pledând, şi-a început propria pledoarie astfel: "Onorată Curte, înainte de toate, ţin să-mi fac o datorie de coleg mai vârstnic, exprimându-mi emoţia acestui moment, în care am asistat la naşterea unui nou mare avocat."
"A fost", scrie tatăl meu despre cumnatul său, "fratele ideal, frate cu foarte puţin mai vîrstnic, conştient încă din copilărie că prima lui dovadă de bărbăţie este să fie ocrotitorul, cavalerul şi apărătorul de fiecare clipă al surorii lui. S-au iubit cu adevărat frăţeşte şi, la rîndul ei, ea i-a fost sprijin şi mîngîiere la toate cotiturile aspre ale vieţii."

N.S.: Aşa a fost. Am văzut şi eu în multe ocazii... Ce zici? Vorbim acum despre părinţii tăi?
D.Ş.: Vorbim. Având în vedere că dintre toţi cei de mai sus pe ei i-am cunoscut... cel mai bine...

N.S.: Şi eu!!! Ha-ha!
D.Ş.: Da, pare amuzant ce zic. Sigur că i-am cunoscut mai bine decât pe generaţia anterioară, dar, cum bunicii mei paterni au fost orfani, cred că de fapt este o binecuvântare, nu ceva de la sine înţeles.

N.S.: Mă gândeam că, având în vedere că nişte crâmpeie din viaţa părinţilor tăi sunt deja întreţesute în cele ale părinţilor şi fraţilor lor, să facem aici doar o prezentare cât de cât succintă a lor şi să împletim în următoarea noastră convorbire viaţa lor cu a ta...
D.Ş.: Foarte bună idee. Te ascult... după ce ţi-aş aminti cum s-au cunoscut, când tata era deja dramaturg de succes, iar mama, cu 17 ani mai tânără decât el, avea 25 de ani şi, fiind desigur iubitoare de cultură şi de teatru, îi cunoştea piesele.
Într-o seară de toamnă a lui 1938, tata s-a dus cu un prieten la Corso. Povesteşte în Amintirile lui că acolo au văzut doi amici şi, între ei, o fată. L-a frapat pe loc figura ei luminoasă, în special datorită ochilor mari, verzi, senini, zâmbitori. A rămas tata în faţa mesei ca siderat şi l-au întrebat ce e cu el. "Cauţi pe cineva?" - "Dacă aţi şti voi de când o caut! Am parcurs o lume după ea. Am căutat-o în toată Italia, pe Coasta de Azur - până şi în Corsica! Aşa că, mai bine prezentaţi-mă." - "Nu e nevoie", a intrat ea în vorbă. "Am văzut Comedia Zorilor şi Veste bună." Atunci, încurajat, a pus o întrebare: "Spuneţi-mi, are vreo soră?" - "N-am." - "Ei, atunci... sau îmi găseşti una la fel ca dumneata... sau te răpesc!" Prietenii au făcut haz... fata a făcut haz...
"Şi aşa a început, dintr-o obrăznicie a destinului, într-o seară la Corso, «suplimentul» meu de viaţă, după ce am privit în ochii verzi şi senini ai fetei căreia îi datorez tot ce, prin ea, mi-a dat Dumnezeu mai scump şi mai sfânt pe lume: căminul, fetiţa şi nepoţelele noastre...", scrie tata. Continuă tu, Nicole, căci aceste rânduri ale tatii mă emoţionează de fiecare dată.


N.S.: Dramaturgul Mircea Ştefănescu... l-am avut în manualul de Română... Îţi închipui cu câtă mândrie i-am spus profesorului nostru că este unchiul meu! Şi aveam de ce să mă mândresc. Mircea a avut o carieră de mare succes. A început curând după primul război mondial ca redactor şi cronicar la ziarul Epoca, apoi a fost liber profesionist. A avut în continuare colaborări şi cronici dramatice şi literare în Epoca, Vremea, Rampa, Semnalul, Ordinea, Curentul etc. Dintre piesele lui de succes în anii interbelici şi postbelici, o să amintesc aici doar câteva titluri... să zicem 10 din... din câte?
D.Ş.: Din... ZECI.

N.S.: Încep cu Micul Infern, considerată una dintre cele mai valoroase comedii româneşti, care se joacă şi acum pe prima scenă a ţării (mă rog, când Teatrul Naţional Bucureşti îşi poate deschide porţile în această pandemie) cu sălile pline, după ce între 1977 şi 1992, an în care Silvia Dumitrescu-Timică a împlinit 90 de ani şi a jucat pentru ultima dată în rolul "Soacrei", se ajunsese la Nottara la 500 de reprezentaţii (eram şi eu în sală!! Pur şi simplu, aplauzele nu conteneau). Aş continua cu Căruţa cu paiaţe care s-a jucat de atâtea ori în multe teatre din ţară, iar în stagiunea 1977-78, Teatrul Naţional din Bucureşti a sărbătorit 125 de ani de la prima reprezentaţie, într-un spectacol grandios, în regia lui Mihai Berechet, cu această piesă; ea este scrisă pentru sufletul actorilor, aceste "paiaţe", cum erau numite, dar care prin pasiunea şi dăruirea lor au pus bazele teatrului românesc autentic.
D.Ş.: Pentru această piesă a fost în 1951 Laureat al Premiului de Stat.

N.S.: Alte piese sunt: Rapsodia ţiganilor...
D.Ş.: ... pentru care a primit Premiul I.L. Caragiale al Academiei în 1949...

N.S.: ... Reţeta fericirii, Vis de secătură, Ave Maria, Patriotica română, Cuza Vodă, Procesul domnului Caragiale şi Eminescu, nr. 10 în înşiruirea mea, dar de nota zece şi datorită faptului că Mircea împreună cu Sică Alexandrescu l-a "descoperit" pe Ion Caramitru pe băncile Facultăţii şi l-au distribuit în rolul titular, asigurându-i astfel debutul în 1964 pe prima scenă a ţării în teatrul al cărui director este deja de atâţia ani. După cum se vede, sunt foarte bine documentată, mai ales că eram prezentă, împreună cu ai mei, la premierele lui.
D.Ş.: Eşti foarte bine documentată aşa că te rog să continui...

N.S.: A scris şi prelucrări, şi teatru radiofonic, şi teatru TV, şi film TV, şi scenarii de film, dintre care ne delectăm în fiecare an cu Telegrame (după Caragiale) şi Bădăranii (după Goldoni). A, să nu uit traducerile din Tristan Bernard, Jean Anouilh, Jean Paul Sartre, Shakespeare, Molière. Şi, desigur, opera tipărită în multe volume şi referinţe critice foarte multe, semnate de nume prestigioase, ca: Eugen Lovinescu, Tudor Muşatescu, Şerban Cioculescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Perpessicius, N. Carandino şi alţii. Piese traduse şi jucate în străinătate: Grecia, Finlanda. Intrări în dicţionare româneşti, dar şi în The World Who's Who of Authors, 1976. A fost considerat "adevăratul creator al comediei sentimentale", citat pe care l-am găsit în Viaţa românească, 1968. Mă opresc aici, căci mi-am propus să vorbesc "succint".
D.Ş.: Puţin şi despre mama?

N.S.: Sigur că da. Marie-Claire Ştefănescu, Cocuţa pentru noi toţi, a fost un om cald, sensibil, dăruit familiei şi plin de umor, optimism, tinereţe şi prospeţime. Toţi am iubit-o foarte mult! Mie mi-a fost o adevărată prietenă şi am simţit că bariera de vârstă nu există între noi. Concluzia? Mă mândresc nespus cu locul privilegiat pe care l-am ocupat ŞI EU în viaţa ei! I-a fost un sprijin real soţului ei, fiind muza lui, prima lui cititoare cu ochi critic, colaboratoarea lui. Au scris nişte piese de teatru împreună, dintre care menţionez acum Nepotul domnului prefect, jucată în 1950 la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Sică Alexandrescu. Soţii au colaborat şi la traducerea unor piese. Cocuţa a avut nişte interviuri foarte interesante în presă, la radio şi la televizor, în care ne fascina cu memoria şi cu spontaneitatea ei şi cu faptul că avea mereu ceva interesant şi inedit de comunicat.
D.Ş.: Mama era foarte simpatizată, trebuie să subliniem. Avea carismă!

N.S.: Oho! Aşa este! Din 1975 şi până în ultimii ani ai vieţii şi-a scris memoriile. Primul volum cuprinde copilăria ei, al doilea viaţa de adultă, alături de un dramaturg de succes, anii fericiţi cu el, dar şi cei atât de grei din timpul războiului, al legilor rasiale, când au fost mereu uniţi, la bine şi la rău. Stilul ei spumos, umorul care răzbate permanent ne fac să citim cu uşurinţă şi plăcere rândurile scrise de ea.
D.Ş.: Aici este momentul să adaug ceva. Editura LiterNet mi-a făcut marea bucurie să publice - cu pozele-document de epocă, alese de mama cu atâta minuţiozitate -, în 2016, primul ei volum de amintiri, Unde eşti, copilărie! (descărcaţi gratuit aici) şi are în pregătire...

N.S.: Hai să nu spunem chiar tot...
D.Ş.: Nu spunem! Însă vreau să zic în încheiere că a mai scris două cărţi nu despre copilăria ei, ci a nepoţelelor ei scumpe. De astă dată nu a dactilografiat textele, ci le-a scris la calculator, căci s-a adaptat cu uşurinţă vremurilor.

N.S.: Cred că este timpul să revenim la tine, deşi aş vorbi încă atâtea despre ai tăi. Dar îi vom regăsi în viaţa ta, a noastră, în alte convorbiri pe care sper să le purtăm.
D.Ş.: Multe în viaţa mea s-au "învârtit" în jurul germanei. Dar asta, haha, nu m-a făcut o "învârtită".

N.S.: Chiar deloc, pentru că fiecare astfel de activitate ai făcut-o prin muncă, nu "învârteli".
D.Ş.: Măcar om de afaceri puteam să mă fac. Asta da, afacere! Aş fi putut "învârti" milioane. Când colo, am muncit pe salariu de profesoară şi de redactor... Aşadar: am învăţat la şcoala germană din Bucureşti, am absolvit Facultatea de limbi germanice a Universităţii Bucureşti; m-am orientat mai întâi spre lingvistica contrastivă (germană-română), publicând imediat după terminarea facultăţii în câteva culegeri de lingvistică. Am fost profesoară de germană la un liceu din Bucureşti şi la Universitatea Cultural Ştiinţifică. Am publicat în diferite reviste traduceri, dar şi cronici şi articole despre literatura germană sau despre manuale de limbă germană, de exemplu în Secolul 20, Neue Literatur, România literară, Revista 22, Lettre Internationale, Reader's Digest. Am participat cu lucrări de specialitate în germană la colocvii, seminare şi simpozioane internaţionale în Germania, Austria etc. Am fost şi sunt redactor în principal de germană, am tradus în marea majoritate cărţi din germană. Sunt şi traducător autorizat de germană al Ministerului Justiţiei. A, da, încă o pasiune: am scris, pe înţelesul copiilor, repovestirea piesei Wilhelm Tell a unuia dintre cei mai mari dramaturgi germani, Fr. Schiller. În cărţile pe care le-am scris, şi germana (ca mediu al dezvoltării în atmosfera şcolii germane, ca ţări de limbă germană, cultură germană etc.) joacă un rol. Fetele mele au urmat şi ele şcoala germană...

N.S.: Iar pe nepoţi îi înveţi germana.
D.Ş.: Da... Încerc să le trezesc de mici pasiunea pentru această limbă atât de grea. Ştii care a fost argumentul principal cu care i-am convins să facă lecţii de germană? Ca să înceapă să înţeleagă atunci când vorbeam cu mămicile lor germană... tocmai pentru ca ei să nu înţeleagă.

N.S.: Un mic şiretlic care se pare că a funcţionat! Mă gândesc să punem punct aici acestei părţi a discuţiei noastre, căci ştiu că dacă începem să vorbim despre copii şi nepoţi, la cât sunt ei de dulci şi la cât eşti tu de dedicată lor, nu mai terminăm nici până mâine.
D.Ş.: Ai dreptate, mai ales că unul dintre cei patru mă aşteaptă acum la... şcoala virtuală sau, mai corect, NU mă aşteaptă, căci ar prefera să zburde, nu să stea în faţa ecranului, sau ar dori, eventual, să stea "pe capul" lui mami şi tati care însă lucrează de zor tot de acasă şi tot online.

N.S.: Ai subliniat aici de fapt încă o "profesie" - sau o pasiune - a ta! Cea de bunicuţă...
D.Ş.: Aşa este. "Bunicitul" este profesia mea preferată. Iar în ea, am de-a face cu nişte adevărate perle, la propriu şi la figurat. De-ai şti că am adunat deja un întreg caiet de "perle" rostite de perluţele mele! Dar aş vrea să mă corectez: bunicitul poate avea un puternic rival, şi anume "profesia" mea de mamă exercitată asupra a două diamante.


N.S.: Scumpele tale fete, care sunt şi dragele mele nepoate ŞI PRIETENE. Ele au dat naştere celor patru perluţe. Însă despre toate aceste nestemate şi despre drumul tău în viaţă ca să ajungi la ele, dar şi la tot ce ai realizat pe tărâm profesional, nu doar familial... în numărul viitor.
D.Ş.: Sau chiar... numerele viitoare?