Matei Vişniec: Andrei Şerban, aş vrea să începem dialogul nostru cu o întrebare atipică. În acest moment am impresia că ninge la New York sau în regiunea newyorkeză. Este adevărat?
Andrei Şerban: Da, eu sunt într-o cabană înconjurată de pădure la câteva ore de New York. Se anunţă un fel de tsunami de ninsoare, ceea ce este foarte romantic şi în acelaşi timp îngrijorător.
M.V.: Zăpada mai atenuează puţin presiunea carantinei şi a restricţiilor care există şi în Statele Unite legate de pandemie?
A.Ş.: Să sperăm. De câte ori simt nevoia, mă retrag aici fericit. Într-un fel, pentru că natura permite un fel de reorientare. Îmi dă posibilitatea de a vedea altfel. Parcă, deşi e sumbru printre copaci, în pădure e mai multă lumină. Simt că aici tăcerea are o forţă extraordinară. E plină de sunete, de vibraţii. Am nevoie de această linişte pentru că atunci când sunt la New York, breaking news ne bombardează la fiecare cinci minute. Îmi aduc aminte că pe când eram copil era un ziar pe zi şi ascultam la radio ştiri, evident că şi ele filtrate, dar ritmul era mult mai liniştit. Acum, chiar prin cuvântul breaking news, ai impresia că se sparg geamurile din casă la fiecare cinci secunde. Evident asta creează o traumă în mine ca în oricine altcineva. Natura mă ajută să mă liniştesc cât de cât.
M.V.: Se împlineşte un an de când toată lumea e blocată. Viaţa culturală e blocată sau relativ blocată din cauza pandemiei. În orice caz, teatrul e blocat în multe ţări. În Statele Unite sunt teatre în care se repetă? La New York pot fi văzute spectacole în acest moment? Bănuiesc că nu.
A.Ş.: Nu, pentru că există o diferenţă majoră între sistemul american şi cel european. Cel european e bazat pe teatre subvenţionate. Sigur că sunt artişti independenţi care suferă şi unii dintre ei nu vor putea să-şi continue visul de a lucra în domeniul artei. Dar teatrele subvenţionate ajută la menţinerea traiului, căci actorii angajaţi sunt plătiţi. Şi e un noroc. Salariile merg înainte. Se pare că în unele ţări se repetă mereu doar ca să justifice că îşi câştigă existenţa, că fac ceva, deşi nu joacă. Dar în America este imposibil. Aici teatrul este comercial. Vorbesc de Broadway. Chiar ieri a fost o ştire cum că Broadway se va deschide cel mai devreme în decembrie sau dacă nu chiar în primăvara lui 2022. Teatrele de aici nu-şi pot permite să deschidă cu 30% din locuri ocupate. Dacă sălile nu sunt pline, nu rentează. Este o tragedie.
M.V.: Am impresia, Andrei Şerban, că de când a început pandemia nu aţi mai avut posibilitatea de a monta. E cea mai lungă perioadă de inactivitate teatrală de când v-aţi dedicat acestei arte?
A.Ş.: Da, dar într-un fel mi-a căzut bine. Toată viaţa am fost un workaholic, eram mereu într-o sală de repetiţii, de la un proiect la altul, de la operă la teatru, la clasă cu studenţii la Universitatea Columbia, în învăţământ. Vacanţele mi se păreau lungi, după un timp aşteptam să mă întorc în teatru. Era un fel de obsesie aproape clinică.
Mi-a prins foarte bine faptul că nu mai lucrez, acest stop venit de la îngeri! Îmi dă timp să îmi evaluez cariera, să aflu că exist şi să mă bucur, să cântăresc ce am vrut să fac în viaţă, cât am reuşit, cât am greşit, cât aş mai putea să fac. E un moment extrem de confuz pentru toată lumea, la toate nivelurile. Noi înainte spuneam că mergem la teatru şi că inimile spectatorilor şi ale actorilor bat în acelaşi timp.
Acum această separare face foarte mult rău, căci nimic nu se compară cu acea clipă în care suntem toţi în acel unic spaţiu şi ne simţim vii. Acum există această salvare, temporară sper, a Zoom-ului, a spectacolelor streaming. Punctul bun al lor este că permit să vedem spectacole pe care nu le-am putea vedea altfel. Dacă cei dintr-un sat din România sunt interesaţi să vadă ce se întâmplă într-un teatru din Germania sau din Franţa sau din Japonia, pot să vadă. Asta era de neconceput înainte.
Dar, în acelaşi timp, cred că nu aceasta este soluţia. Se spune că în viitor, dacă vom reveni la normal, e bine să avem această nouă tehnică a Zoom-ului. Personal sunt complet contra. Am impresia că e un element mort. Spun asta pentru că primesc informaţia sunet şi imagine cu o secundă mai târziu. Faptul că ajunge la mine electronic cu o secundă mai târziu îmi taie complet emoţia. Sau, dacă am o emoţie, e total mentală, nu e o emoţie e inimii. Zoom e doar un gadget ce se bazează pe iluzie. Nu poate înlocui dialogul direct.
Mă întreb totuşi cine va veni la teatru dacă teatrele se vor redeschide. În primul rând, oamenilor le va fi frică mult timp să umple sălile aşa cum ar trebui să fie. Apoi, văd pe Netflix sau Amazon filme bune, seriale de excepţie făcute extraordinar de sofisticat, cu montaje foarte bune, cu actori excelenţi... te uiţi, te întrebi prin ce vom reuşi noi să readucem lumea la teatru, să-i convingem să iasă din casă, în loc să se uite comod la televizor.
Lozinci noi spun că "în criză arta e necesară", că "avem nevoie" de artă în criză. Da, sună foarte bine. Dar cum demonstrăm că e aşa? Cum arătăm politicienilor care dispreţuiesc cultura şi se bucură că se poate foarte bine fără teatru în pandemie şi afirmă că oricum teatrul este o artă de lux care costă foarte scump!
Evident că este o minciună. Ce facem să convingem? Care va fi teatrul după pandemie? E o întrebare pe care mi-o pun tot timpul. Sunt convins că toţi ne-o punem. Dar răspunsul nu e deloc simplu.
M.V.: Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când v-aţi instalat în Statele Unite, de cînd aţi mers pentru prima oară să montaţi în Statele Unite. După 1990 v-aţi întors periodic în România, aţi trăit multe perioade în România şi aţi montat în multe oraşe, aţi condus Teatrul Naţional din Bucureşti. Dar se împlinesc 50 de ani de când aţi pus piciorul pe pământ american. V-aş invita să vorbim puţin despre America. Cum s-a schimbat America? Aţi văzut-o cu ochii dumneavoastră schimbându-se într-un fel sau în altul în aceşti 50 de ani?
A.Ş.: Da, sunt multe de spus. Nu ştiu dacă voi putea într-o discuţie destul de sumară să acopăr cei 50 de ani, dar într-adevăr, când am ajuns aici, ca orice tânăr care venea în ţara deschisă tuturor posibilităţilor, am avut nişte ani extraordinar de fructuoşi în meseria mea. Am lucrat imediat cum am sosit la New York.
Am avut noroc să fac un spectacol la Teatrul La MaMa, care a fost atât de bine primit de New York Times încât au venit oferte una după alta şi am amânat întoarcerea acasă până ce am aflat despre faimoasele teze ale lui Ceauşescu inspirate de revoluţia culturală chineză şi de vizita lui în Coreea, când cenzura s-a agravat foarte mult; deci nu am mai putut să mă întorc.
Aici, în America, era un moment de mare libertate. Şi cum americanii primesc cu mare generozitate pe orice imigrant, fiind o ţară de imigranţi, m-am simţit imediat foarte bine. Poate au fost anii mei cei mai creativi şi sunt dator pentru asta spiritului tradiţional american de curaj şi iniţiativă neîntreruptă. Dar de câţiva ani am început să simt pe pielea mea efectul nefast, subtil şi pervers al unei cenzuri care este mult mai greu de descoperit decât era cenzura sub comunism.
Mi s-a întâmplat deja când lucram la Metropolitan Opera. Repetiţiile mi-au fost oprite. Evident că acolo cenzura venea de la marii bogătaşi care decid gustul unei opere de calibrul lui Metropolitan. Pentru că nu corespundea ceea ce făceam, era poate prea curajos, am fost obligat să renunţ la ideile mele, considerate avangardiste. Dar în timp, lucrând în diverse universităţi, mi-am dat seama că încet-încet cenzura a început sa apară sub titlul de corectitudine politică.
Libertatea de expresie, primul amendament din constituţie, este deja îngrădit. Apoi a apărut The Woke (ceea ce înseamnă trezire). Această mişcare a pornit paşnic, cu intenţii juste, încă de pe vremea lui Lincoln, fiind contra sclaviei, pentru drepturi egale pentru toţi, indiferent de culoarea pielii. Acum a devenit un fel de război cultural violent şi periculos.
Sunt grupări care incită la luptă contra supremaţiei rasei albe. Atitudini de acest fel divizează America în funcţie de rasă, de gender, de orientare sexuală. Într-un fel bizar, dar de fapt nu tocmai, acest activism l-a ajutat chiar pe Trump să-i agite pe membrii bazei proprii, incitându-i la reacţii extrem de agresive şi grave, să acţioneze ca orice turmă manipulată - un extremism contra altuia. Iată ce a devenit America azi! Cine ar fi prezis?
Dar revin la ideea curentului Cancel Culture în universităţi - cultura care anulează, în română. Aşa ar fi?
Eşti scos din societate dacă nu eşti de acord cu ideile comitetelor neo-bolşevice formate în universităţi
M.V.: Da, anularea persoanelor, anularea carierelor, a personalităţilor.
A.Ş.: Eşti anulat. Eşti exclus. Eşti pus la zid şi umilit prin reţelele sociale care au puterea să distrugă oricând pe oricine. Eşti scos din societate dacă nu eşti de acord cu ideile comitetelor neo-bolşevice formate în universităţi. Mulţi studenţi se simt intimidaţi. Încep să se teamă să vorbească sau să pună întrebări. Oricine are idei care nu sunt acceptate e în pericol să fie expus şi, dacă nu se conformează, poate fi eliminat.
Campusurile universitare erau o arenă liberă când am ajuns în America, o arenă cu adevărat democratică de discuţie, care încuraja duelul de opinii critice, se combăteau perspective diverse, opuse chiar. Astăzi dominant e dispreţul faţă de oricine nu aderă la linia "corectă". Pentru tinerii veniţi să studieze e o atmosferă care creează confuzie totală. Ce modele sunt de urmat? În loc să vină la şcoală să înveţe carte, sunt îndrumaţi să protesteze. E o situaţie cu totul nouă, care nu ştiu unde va duce.
M.V.: În Europa există mai mult decât ecouri, există un fel de sideraţie faţă de aceste curente care vin din Statele Unite. Ele se infiltrează uşor, în unele universităţi franceze, de exemplu. Apar aici aproape în fiecare zi articole denunţînd faptul că uneori lupta împotriva rasismului ia forme rasiste. Ciudat cum America, de unde ne-au venit atâtea lucruri bune şi care a fost apărătoarea democraţiei şi a libertăţilor, ne trimite acum curente ideologice operînd un fel de spălare pe creier. De pildă, în ianuarie, am avut ştirea că Disney a retras din grila pentru copii trei filme de desene animate, Peter Pan, Dumbo şi Pisicile aristocrate, pentru că nu "corespund" unor criterii noi de educaţie. Nu trăim oare o scufundare în teatrul absurdului, dar într-un teatru planetar al absurdului?
A.Ş.: E adevărat. E tragi-comic. Este o cumplită încoronare a principiului că cei care nu sunt cu noi trebuie distruşi. Mie îmi aminteşte de anii 1948 - 1952 în România, cei mai cumpliţi ani. Erau lozinci precum "Trăiască lupta pentru pace, deci moarte duşmanilor". Ce absurditate. Râdem, dar nu râdem. Aceleaşi lozinci revin.
M.V.: O purificare culturală a şi început. Sunt contestate nume importante, Shakespeare, Beethoven, cultura care a fost creată în Europa ca fiind o cultură "albă". În Franţa a apărut o carte remarcabilă a lui Pascal Bruckner despre omul alb care este considerat acum un ţap ispăşitor. Dar v-aş incita acum să vorbim despre artist. Ce mai poate face astăzi artistul pentru a se opune acestui tip de presiune? În România, în ţările comuniste, a existat pe vremuri o rezistenţă culturală. Cum se organizează ea în Statele Unite? Am observat că sunt şi universitari care reacţionează împotriva a ceea ce numim "cancel culture". Simţiţi totuşi că se structurează reacţia de rezistenţă?
A.Ş.: Nu e deloc clară opoziţia şi nici pe planul artei nu e deloc o atitudine clară a artiştilor. Simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o ştiam. Cum spunea Andrei Pleşu, "Cred că e vorba de o mutaţie. Nu doar de o mutaţie a virusului, ci de o mutaţie spirituală. Când nimic nu va mai semăna cu nimic. Diagnosticul meu e transformarea gândirii în ideologie".
Da, ideologiile sunt un fel de fast food al gândirii, dar şi al artei. Am impresia că teatrul, chiar înainte de criza globală, era într-o criză a sa, o criză provocată de invazia ideologiilor. În loc să ne deschidem spre stele ca să înţelegem ceva despre prezenţa noastră pe pământ, ne deschidem din ce în ce mai mult spre ideologii, fie de stânga, fie de dreapta, cu extremele lor.
Curentele ideologice dominante azi ascund de fapt o ambiţie perversă de putere. Din păcate şi teatrul a fost politizat într-un fel în care eu personal nu mă regăsesc. Sper totuşi că după ce aceasta molimă ne va părăsi, nimic nu va mai semăna cu nimic şi că totul va fi bine!