Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema prostiei."
Amicul
Ana-Maria Butuza
Ana-Maria Butuza
Timpul tace și trece. Trece, trece. Și când mori, câți observă? Cui îi pasă? Citeam zilele trecute, în ziarul local, despre un amic care s-a sinucis după ce a dat firma lui faliment.
Pe domnul P l-am cunoscut cu mult timp în urmă, acum 20 de ani, când am decis să ne mutăm la casa noastră, așa cum m-a sfătuit vecina de deasupra, noi stând la trei într-un bloc cu patru etaje. Nu știu cum se făcea, dar de câte ori soția mea spăla geamurile, vecina de la patru spăla haine, iar lenjeria de pat o înșira de la pervazul ei, în jos, până la jumătatea geamurilor noastre. Într-o zi am rugat-o să și le adune, să ne intre soarele în casă. Prin crăpătura ușii a scos un ochi și cu jumătate de gură mi-a șoptit răutăcios: "Dacă nu-ți convine, mută-te la casă!". Ceea ce am și făcut. Am vândut apartamentul și cu ce mai aveam pus deoparte, am luat o căsuță cu grădină, la 50 de km de orașul în care locuiam.
Naveta s-a dovedit o pacoste după ce a venit pe lume cel mic și am hotărât împreună cu Ela, soția mea, să îmi caut un job mai aproape. Așa am ajuns, într-o după amiază de iunie, la ușa biroului domnului P, care, pe vremea aceea, avea o firmă mică de construcții, în ascensiune. Toate birourile erau grupate, pe compartimente, într-o singură sală mare, doar cel al șefului era separat. Când am intrat, toți ochii s-au îndreptat curioși asupra mea. O domnișoară zâmbăreață, secretara, am dedus pe dată, m-a îndrumat spre masa doamnei de la Resurse Umane, care m-a măsurat peste rama ochelarilor, cu o figură acră, aproape aș fi zis că vrea să mă muște. Nu m-a invitat să iau loc. Mi-a citit fugitiv CV-ul:
- Sunteți inginer?, m-a întrebat.
- Da.
- Îhm! Noi avem nevoie de muncitori calificați și necalificați, dar lăsați aici cererea de angajare și se va uita șeful peste ea. La revedere!
- La revedere!
Ce era să mai spun. M-am simțit dat afară.
După vreo doi ani, în care am uitat că îmi depusesem cerere de angajare la acea firmă, îmi sună telefonul. Numărul necunoscut, vocea parcă o țineam minte. Era doamna de la RU.
- Bună seara, aveți o cerere de angajare la noi. Dacă aveți timp, șeful ar fi interesat să vorbească cu dumneavoastră.
După atâta timp? M-am mirat și am acceptat mai mult din curiozitate.
Pe peretele din spatele biroului domnului P, era agățat un citat înrămat, scris cu litere mari, negre, boldate: "Cu prostul care n-are școală / Te lupți puțin și-ai câștigat. / Dar duci o luptă colosală / Cu prostul care are școală!".
Am zâmbit, dar ceva s-a declanșat în mintea mea, pentru că automat mi-am făcut o evaluare: de prost, știam bine că mai am multe de învățat. Totuși, eram un tip muncitor, flexibil, mă descurcam bine la locul de muncă, aveam o funcție de conducere și patronii erau mulțumiți, însă pus în fața acestei certitudini a domnului P, scrise negru pe alb, conexiunile din creierul meu se scurtcircuitaseră: de ce și-ar pune cineva versurile lui Pribeagu pe perete?! După ce m-a lăsat să îl aștept destul de mult, și-a făcut intrarea întinzându-mi o mână fermă, m-a invitat să mă așez și am petrecut împreună, discutând despre ce știu, ce pot, vreo cincizeci de minute în care mi-a repetat de câteva ori, cu o solemnitate greu de descris, că firma este proiectul lui de viață, că are nevoie de oameni care să execute întocmai ce spune el, de discreție maximă, asta nu am înțeles foarte bine atunci, și dacă mă hotăram să accept propunerea era dispus să îmi ofere pentru început același salariu ca la firma la care lucram. Am plecat nehotărât de la el, dar punând în balanță banii, care erau aceeași, însă scăpam de navetă și aveam timp mai mult pentru familie, am acceptat în final.
Prima săptămână a fost de acomodare, m-a inițiat în mersul lucrurilor, dar când am încercat să fac câteva observații pe marginea unor probleme tehnice, m-a oprit:
- Lasă, că știu eu mai bine cum trebuie făcut. Nu îți bate capul, tu fă cum îți spun. Nu te-am angajat ca să-mi dai sfaturi. Am nevoie de semnătura ta de inginer pe actele pentru licitație, în rest e treaba mea.
Pe zi ce trecea, mă loveam tot mai mult de atitudinea lui sfidătoare, de orgoliul nemăsurat și eram tot mai nefericit că îmi lăsasem slujba de dinainte. Îmi lipseau colegii cu care aveam subiecte comune de discuții, îmi lipsea creativitatea care îmi era, acum, îngrădită și entuziasmul, dar cel mai tare mă îngrozea felul în care lucra acest domn: vânzări și achiziții la negru, contabilitate dublă, verificări încrucișate dintr-o teamă patologică să nu fie furat. Toate astea le-am aflat pe rând, cu o groază care creștea și creștea pe măsură ce descopeream în ce mă băgasem. Ca să supraviețuiesc neîmplinirii profesionale, m-am refugiat în prietenia comodă a colegului de birou, Gore, un tip jovial, contabilul iscusit al firmei, fără studii superioare, care vorbea încet, parcă tot timpul spunea un mare secret, după care trăgea cu ochiul. De câte ori mă vedea trist, Gore mă bătea pe umăr:
- Lasă, că nu e chiar atât de rău. Ești aproape de casă, firma crește, leafa merge. Așa e șeful, are gură mare, dar nu e om rău. Zici ca el și faci ca tine, se mai enervează, dar nu mori tu din asta. Eu lucrez aici de zece ani și uite, sunt bine merci, omul de încredere și mâna lui dreaptă.
Așa au trecut trei ani. Intram cu ideile mele în biroul domnului P și ieșeam cu ale lui, aproape îmi pierdusem identitatea profesională, mă plafonam și cel mai rău, îmi pierdeam încrederea în ce știam și puteam să fac cu adevărat.
Nemaiputând îndura, mi-am sunat un prieten cu gândul să mă întorc la fostul loc de muncă:
- Cred că e rău, mi-a zis, dar te sfătuiesc să nu renunți dacă merge treaba. Aici lucrurile nu merg bine deloc, se fac disponibilizări.
Pe de altă parte, și Ela mă ruga să rămân cât mai aproape de casă. Îi era greu cu cel mic, era bolnăvicios, și avea și ea serviciu. Între timp, la firmă, lucrurile păreau că se mai așază și atmosfera nu mai era atât de apăsătoare, asta până într-o dimineață când l-am găsit pe Gore, în birou, înnegurat, gânditor și tăcut așa cum nu obișnuia să fie. Nu a scos nici un cuvânt, se uita uneori la mine cu o privire din care nu înțelegeam nimic. Nu am insistat să îmi spună ce are. Mai târziu, spre amiază, l-a chemat șeful în biroul lui. Toată lumea i-a auzit certându-se, dar nimeni nu știa nimic. Când s-a deschis ușa biroului, nu a ieșit Gore cum mă așteptam, ci domnul P, negru la față. După vreo două ore, în biroul din care Gore nu ieșise, au intrat doi polițiști și până când am plecat noi spre casă, de acolo nu a mai ieșit nimeni, nici nu a mai intrat. Nu am dormit toată noaptea. Am fumat și am întors situația pe toate părțile. Ce dracu' să fi făcut Gore, ce s-a întâmplat cu el? Dimineața, când a sunat alarma, eram deja îmbrăcat, gata să plec la muncă. Fierbeam să aflu ce se întâmplă. Ușa clădirii era închisă. Mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe trepte. Până a apărut secretara, cred că am fumat vreo patru țigări. Nu știa nici ea nimic, dar auzise că nu e bine. Încet, ne-am adunat toți în birouri, așteptând un răspuns. Pe la ora 11 a intrat Gore, a salutat zâmbitor, s-a uitat lung la mine, mi-a tras cu ochiul și a intrat în biroul domnului P. De atunci, al lui. Mai să-mi dau palme!
Cât despre domnul P, după ce a stat trei ani la gherlă, am auzit că a plecat din țară.