De data asta, însă, simţeam că am nevoie de o pauză de la viaţa mea. De la lumina de neon din staţia de metrou, de la intratul în birou cu cartela, de la statul pe scaun, aglomeraţia de ora 18, asfalt, email, cotidian. Şi taman atunci l-am cunoscut pe alpinistul Alex Găvan la sala de escaladă pe care o frecventez. Ne-am împrietenit şi, patru luni mai târziu, mi-a propus să fac parte dintr-un grup care pleacă într-o călătorie în Nepal.
Primul meu gând a fost să încerc să localizez Nepalul în minte. Al doilea, că nu îmi permit, financiar vorbind, o astfel de călătorie. Al treilea, că am o rezervă pusă deoparte. Al patrulea, că rezerva aia e pentru "altceva". Gândul al cincilea: "adică pentru ce e rezerva, dacă nu pentru ocazii neaşteptate, cum e asta?" Mi-a luat vreo trei zile să mă decid, dar dorinţa era acolo de când Alex mi-a făcut propunerea. Încă nu ştiam că va fi vorba de 13 zile de trekking (adică mers pe munte, fără dificultăţi tehnice) propriu-zis, de 160 kilometri parcurşi pe jos şi 4.600 metri diferenţă de nivel, între Arughat, satul de pornire (aflat la 500 metri altitudine) şi trecătoarea Larkya, punctul culminant, la o altitudine de aproximativ 5.100-5.200 metri.
În cele trei zile de negocieri cu mine, m-am gândit că oamenii merg în genul ăsta de călătorii (tropăit pe munte în ţări exotice, rupţi de civilizaţie, la altitudine) din trei motive: 1. Dragostea pentru trekking în sine. 2. Entuziasmul legat de locurile noi pe care urmează să le vadă. 3. Dorinţa ca experienţa voiajului să schimbe ceva în ei.
Dacă la mine motivul 1 era absent, 2 şi mai ales 3 erau acolo. În contextul nevrozei existenţiale care mă chinuie deja de ani buni (alimentată de faptul că nu reuşesc să-mi găsesc locul şi scopul pe lume), vedeam Nepalul ca pe un panaceu. Speram cu sinceritate că voi fi solicitată fizic la extrem, astfel încât să fiu obligată să şterg cu buretele toate lucrurile meschine care mă împiedică să-mi văd chemarea. Practic, voiam să mă întorc de acolo cu un răspuns. How very Western of me.
Nu îmi era teamă. Era vorba de trekking şi nu de alpinism, aşa că singurul lucru care mă preocupa era să nu cumva să păţesc ceva subit (să fac malarie sau, mai banal, diaree sau băşici la călcâi) care să îmi întrerupă călătoria şi să îi oblige pe ceilalţi să aibă grijă de mine.
M-am pregătit temeinic, pentru că mă aşteptam să fie experienţa cea mai dură fizic pe care am trăit-o vreodată. Ştiam pe dinafară lista de echipament, lungă de trei pagini. M-am documentat despre Nepal şi circuitul Manaslu, pe care urma să-l străbatem. Am studiat cu înfricoşare literatura despre boli de altitudine. Mi-am dublat antrenamentele fizice - celor două sesiuni de escaladă pe săptămână pe care le făceam oricum le-am adăugat încă două de alergare. Îmi calculam orele de somn. Când am constatat, într-o tură de antrenament prin Bucegi, că bocancii noi mă rod un pic, mi s-a prăbuşit puţin cerul în cap, dar mi-am revenit. Mi-am luat plasturi de ultimă generaţie. Eram pregătită. (Urma să realizez, pe parcursul drumului, că i-am supraestimat mult dificultatea fizică).
KATHMANDU
Aterizăm în Kathmandu, capitala Nepalului. Din aeroport, de la vizele sub formă de abţibild pe care este scris ceva cu pixul, eşarfele cu inscripţii budiste primite ca dar de bun-venit şi dubiţa agenţiei de voiaj, mă trezesc aruncată într-un film de National Geographic. Prima aruncare de acest fel dintr-un şir lung, aproape neîntrerupt. Mergem prin ceea ce pare a fi "mahalaua", pe o stradă prăfoasă, fără asfalt şi trotuar, plină de gropi, îngustă şi întunecată. Localnicii se înghesuie pe drum, în lumina farurilor, şi se străduiesc să ne facă loc să trecem. Privim uimiţi prin întuneric, pe geamul dubiţei care înaintează timp de vreo 40-50 minute. Aud că am intrat în cartierul turistic. Singurele deosebiri faţă de "mahala" sunt că, pe lângă localnicii îmbrăcaţi modest, mai apare ocazional câte un turist caucazian hipiot. Şi uneori e lumină pe stradă.
Kathmandu a însemnat temple. Vizitate noaptea (de cum am aterizat, ca să profităm la maximum de timpul pe care îl aveam în oraş), aurii în întuneric, cu maimuţe mişunând pe sus şi câini mişunând pe jos, mârâind, cu o atmosferă bizară, sunete neaşteptate şi statui colorate ciudat. Vizitate ziua la amiază, cu cupole uriaşe, văruite în alb, pe care se reflecta nemilos soarele. Vizitate în zori, pustii, cu aburi ridicându-se mistic din bazinul coclit al unei curţi interioare împrejmuite de şerpi de piatră, fără cap. Vizitate dimineaţa târziu, aglomerate cu hinduşi care vin să-şi ardă morţii pe malul râului sfânt, turişti care vin ca să se uite la hinduşi, vânzători care vin să plaseze brăţări de tablă turiştilor şi copii care m-au invitat să mă dau cu ei în scrânciob.
Kathmandu a însemnat mers ieftin cu taxiul, cu preţul negociat înainte de cursă. Un drum nocturn de câte 15 minute dus-întors ne-a costat echivalentul a 7 dolari. De obicei, taxiurile sunt nişte maşini Suzuki mici, albe, cam cât un Tico, cel puţin la fel de vechi şi la fel de surprinzător de încăpătoare. Teama că piciorul s-ar putea să-mi pătrundă prin podeaua de tablă subţire a automobilului era, totuşi, exagerată. Cred.
Kathmandu a însemnat trafic pe bază pe claxon. Pentru că majoritatea străzilor nu aveau trotuar sau semafoare, cine avea de circulat (pieton, ricşă, motoretă sau maşină) o făcea pe mijlocul străzii. Când trebuia să treacă o maşină mai mare, claxona ca să i se facă loc. Din prudenţă, se claxonează înainte de intersecţii, în curbe (majoritatea drumurilor nu sunt suficient de largi pentru două vehicule), se claxonează la depăşiri, se claxonează când permiţi să fii depăşit. Din prietenie, se claxonează când doi cunoscuţi se întâlnesc pe stradă sau când localnicii zăresc un om care li se pare simpatic. Din superstiţie, se claxonează pentru că asta aduce noroc. Totul devine mai muzical când este vorba de maşini mai mari, care sunt echipate cu claxoane melodioase şi emit o întreagă succesiune de sunete... vesele.
Kathmandu a însemnat plimbări în zori pe străzi din ce în ce mai înguste, când cartierul se trezea. Am trecut pe lângă câteva uşi deschise în clădiri joase, cu maxim două etaje. Dintr-o cămăruţă am auzit viaţă, discuţii şi râsete de bărbaţi, clinchet de ceşti. Ceva mă hipnotiza. Deşi pentru localnici părea o dimineaţă nepaleză ca oricare alta, pentru mine contextul era suficient de nou încât mi-ar fi fost de ajuns să merg pe străduţele lor la nesfârşit, cu ochii larg deschişi, şi să mă droghez cu cotidianul altora.
În fine, Kathmandu a însemnat să o privesc fascinată pe Kumari din piaţa Durbar - zeiţa vie, încarnată într-o fetiţă adevărată, pe care o venerează hinduşii. Citisem despre ea. Ştiam că se lasă văzută în public numai de câteva ori pe an, la sărbători mari. Intrând în partea deschisă publicului din palatul ei, am aflat că urmează să apară. Am văzut o fetiţă fardată, care a stat vreo 20 de secunde la balcon şi părea să vadă ceva suprarealist printre noi. Ulterior am aflat că, mai nou, zeiţa apare zilnic ori de câte ori sunt suficienţi turişti în incintă. N-am mai fost emoţionată.
ROAD TO ARUGHAT
Am petrecut o zi pe drumul dintre Kathmandu şi satul Arughat, de unde urma să începem trekking-ul propriu-zis. Am mers 7 ore cu autobuzul, 8 "turişti" şi o parte din echipa ce urma să ne susţină. Cu restul oamenilor urma să ne întâlnim direct în Arughat. De la un punct, drumul a devenit prea abrupt, îngust şi accidentat ca să mai poată merge un autobuz pe el... sau cel puţin aşa credea mintea noastră îngustă de occidentali. Viziunea nepaleză era, însă, mai largă. Autocarul a continuat drumul, neintimidat de adversităţile reliefului, spre spaimo-amuzamentul nostru.
La un moment dat, ne-am oprit brusc şi s-a strigat ceva în nepaleză. Căzuse un bagaj dintre cele ancorate cu sfoară pe portbagajul de deasupra. Un om a coborât de sus ca să-l recupereze. Aşa am aflat că mai erau pasageri şi pe autocar, călare pe bagaje. Geanta recuperată a fost securizată cu un sistem de frânghii şi ne-am reluat drumul. Era cald. Treceam pe drumul prăfuit, mărginit cu vegetaţie deasă. Din când în când, vedeam câte o femeie în sari sau, când drumul era suficient de larg, alte autocare.
Mirosea din ce în ce mai tare a benzină. Ne-am oprit. Am ieşit să iau puţin aer curat. Afară era umed, o temperatură de aproximativ 30 grade şi miros şi mai intens de benzină. Am dat o tură autocarului, încercând să scap de miros. Fără să vreau, i-am găsit sursa - în spatele portbagajului, prietenii noştri nepalezi stăteau aplecaţi gânditor asupra unui bidon găurit. Era unul dintre bidoanele cu gaz de gătit, care s-a spart în portbagaj. Până la urmă, bidonul spart a fost reparat, adică spărtura astupată cu ceară topită. Pentru liniştea mea sufletească, am refuzat să mă gândesc prin ce metode a fost topită ceara. Procedeul a fost supravegheat îndeaproape de Temba Sherpa, ghidul nostru, care fuma în acel moment. Am refuzat să mă gândesc şi la asta. Puterea negării este mare. Ne-am reluat drumul, de data asta cu bidonul cârpit alături de noi în autocar, întru monitorizare adecvată. Am mai coborât râpe ceva timp, apoi am ajuns în Arughat. Am mers pe jos vreo 20 de minute şi ne-am întâlnit cu copiii din sat, care ieşeau de la şcoală. Un copil ne-a întâmpinat cu "Namaste!", apoi încă unul. Curând, zeci de voci ciripeau voios "Namasteeeee!", mai mult pentru distracţie decât din respect.
Locul unde am petrecut noaptea avea o curte cu verdeaţă şi o prispă de beton în faţa camerelor. M-am descălţat şi m-am plimbat prin iarbă. Împreună cu colegii din grup, am băut câte o bere de 650 ml, cumpărată de la gazde. Apoi m-am aşezat pe prispă, cu genunchii la gură, şi mi-am notat cu pixul în carneţel ce îmi aminteam despre ziua de drum. Scrie aşa acolo: "Nu mă mai simt turist."
Mereu am fost străină în Nepal. Prea albă, înaltă şi creaţă ca să mă camuflez printre oamenii mărunţei, slabi, cu tenul închis la culoare, ochi negri şi păr drept. Aş fi vrut să nu ies atât de mult în evidenţă. Când eşti turist, preţul a orice creşte de câteva ori, iar localnicii se crispează şi/sau fac tot posibilul să-ţi facă pe plac. De multe ori, am avut senzaţia că îi împiedicam să se comporte firesc. Fără speranţe să pot deveni una dintre ei, am avut câteva momente de non-turism care m-au bucurat. Erau momentele în care eram total absorbită de ceea ce se petrecea cu mine, iar în jur nu erau prea mulţi oameni care să se agite şi să încerce să-mi intre în graţii. Pe prispa hanului unde am petrecut prima noapte, scriind despre călătorie, m-am simţit pentru prima oară în largul meu.
(va urma)